Triodul – călăuză duhovnicească spre Înviere

Începând cu Duminica vameșului și a fariseului, calendarul ortodox consemnează intrarea în perioada premergătoare Paștilor. Numită după cartea în care sunt redate, pe larg, slujbele bisericești din acest răstimp, perioada Triodului se distinge prin specificul profund duhovnicesc și de pocăință al conținutului liturgic, toate pregătindu-ne pentru patimile Mântuitorului Hristos, dar mai ales pentru Învierea Sa. Această perioadă se poate asemăna cu un urcuș spiritual al fiecăruia dintre noi, un urcuș spre Înviere. Etimologic, cuvântul „triod” provine din grecescul triodion, format din cuvintele „tria”, trei, și „odi”, odă, adică cântare în trei ode/strofe.

Spiritualitatea ortodoxă ne cheamă să trăim bucurii felurite de la o sărbătoare la alta, de la un timp liturgic la altul, bucurii care dau varietate și strălucire vieții creștinului și care, totodată, sunt chemări spre un urcuș spiritual din ce în ce mai înalt. Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie, se împarte în trei mari perioade cu dată de început variabilă, în funcție de data Sfintelor Paști: perioada Triodului – care începe cu trei săptămâni înainte de Postul Mare, durează până în Sâmbăta Paștilor, având 10 săptămâni; perioada Penticostarului – care începe din Duminica Învierii și durează până la Duminica tuturor Sfinților (prima după Pogorârea Sfântului Duh) – și perioada Octoihului – cea mai lungă perioadă a anului bisericesc, ea începând odată cu Postul Sfinților Apostoli și ținând până la începutul Triodului din următorul an.

În viața Bisericii, Triodul are două sensuri

În privința însemnătății duhovnicești a acestor perioade, timpul Octoihului reliefează activitatea învățătorească a Mântuitorului, perioada Triodului Îl are în vedere pe Hristos ca Preot și Jertfă în același timp, iar Penticostarul, inaugurat de sărbătoarea Învierii, ni-L prezintă pe Mântuitorul ca Biruitor al morții, în slujirea de Împărat al tuturor.

Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită și perioada prepascală, Triodul precedă perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paști) și urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ține de la Duminica vameșului și fariseului și până în Sâmbăta Mare (înainte de Paști), în total 10 săptămâni care ne pregătesc și ne provoacă la o sinceră cercetare de sine și la un serios demers al întregii noastre ființe pentru întâlnirea și viețuirea cu și în Hristos Cel răstignit și înviat.

Triodul este și cartea de cult care cuprinde cântările, citirile și regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărții provine de la numărul odelor (cântărilor) din canoanele Utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în cartea Octoihului și în Minei (ce cuprinde slujbele sfinților din fiecare lună), în Triod acestea nu sunt formate din opt (nouă) ode ci, de regulă, numai din trei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (â€826) și de fratele acestuia Iosif Studitul (â€830), care au completat cântările mai vechi ale Sfinților Cosma al Maiumei și Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea.

Evoluția istorică a Triodului

Perioada Triodului s-a dezvoltat în jurul Postului pregătitor pentru Sfintele Paști. Trebuie să deosebim aici postul penitențial de 40 de zile și Săptămâna Patimilor, care au apărut separat. Postul de câteva zile înainte de Paști este atestat din secolul al II-lea, fiind ținut pretutindeni de creștini în amintirea vinderii, a pătimirilor, a răstignirii și a îngropării Domnului. În secolul al III-lea este atestat postul întregii Săptămâni a Patimilor, în Siria și Egipt. Pe de altă parte, postul de 40 de zile a luat naștere din dorința creștinilor de a urma modelul Mântuitorului, Care, după Botezul Său, a postit 40 de zile, biruind ispitele diavolului. Acest post se ținea cu strictețe în Egipt și el începea după încheierea sărbătorii Botezului, urmând ordinea cronologică a istorisirii Evanghelistului Marcu, Apostolul Egiptului (Marcu 1, 9-13) și a lui Matei (4, 1-11). De asemenea, întrucât în primele secole creștine catehumenii se pregăteau prin post pentru primirea Botezului la Paști, exista și un post ținut de această categorie. În secolul al IV-lea, odată cu uniformizarea datei Paștilor, prin hotărârea primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), s-a trecut la organizarea unitară a acestor perioade de post prepascal (postul celor 40 de zile, postul catehumenilor și postul Săptămânii Patimilor), ajungându-se la actualul Post al Paștilor, de șapte săptămâni. La Ierusalim, în preajma anului 380, pelerina Egeria amintește chiar de opt săptămâni de post. Tot Ierusalimul este spațiul în care apare și o perioadă de pregătire spirituală liturgică pentru Marele Post și în care ia naștere imnografia Triodului, reprezentată prin Sfinții Andrei Criteanul (â€740), Cosma de Maiuma, Ioan Damaschin, Andrei cel Orb, ie: Greșit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primește-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, și mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi. În același spirit, la Utrenia acestei duminici se cânta Psalmul 136, al înstrăinarii, cântat de evrei în captivitatea babilonică, pe când se gândeau la orașul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm exprimă plânsul omului depărtat de casa Tatălui ceresc, pus în fața luptei decisive cu păcatul și cu patimile. El va fi cântat și în ultimele două duminici dinaintea Postului.

Cugetarea la sfârșitul propriu, filosofia cea adevărată

Sâmbăta pomenirii morților este menită să ne aducă aminte de filosofia cea adevărată, care este cugetarea la moarte. Sfinții Părinți ne cheamă să ne rugăm Dreptului Judecător pentru veșnica fericire a tuturor celor adormiți din veac în dreapta credință, pregătindu-ne astfel pentru tema duminicii care urmează, a înfricoșătoarei judecăți.

Duminica lăsatului sec de carne ne pregătește spre dobândirea fricii de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii, punându-ne înainte priveliștea Judecății de Apoi. Urmează Săptămâna brânzei, care este o pregătire liturgică și duhovnicească pentru Postul Mare. Miercuri și vineri în această săptămână se pune slujba Postului, cu rânduiala tricântărilor (triodia) și cu metaniile mari, însoțind rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Gustăm deja din atmosfera Păresimilor. Această săptămână se încheie cu Sâmbăta asceților, în care cerem rugăciunile tuturor Sfinților Cuvioși și ale Cuvioaselor Maici care sunt exemple vii de nevoință trupească și spirituală, ca să ne învrednicim și noi a urma vieții lor iubitoare de osteneli.

Duminica lăsatului sec de brânză ne amintește de izgonirea lui Adam din rai. Motivul căderii protopărinților în păcat este, în principal, nepăzirea poruncii postului, iar noi, prin contraexemplul lor, suntem chemați să ne întoarcem la comuniunea cu Dumnezeu prin postul care tocmai urmează să înceapă. Un tropar din canoanele Utreniei spune: Vino, ticălosul meu suflet, de plângi astăzi, pentru cele ce s-au făcut cu tine, aducându-ți aminte de goliciunea cea dintâi din Eden, prin care ai fost scos din desfătare și din bucuria cea neîncetată. Sfinții Părinți ne spun că tema izgonirii lui Adam din rai, legată de Duminica lăsatului sec de brânză, reprezinta și o transpunere în cult a ,,expulzării” temporare a penitenților în afara bisericii, care, odinioară, avea loc în această duminică. Aceștia trebuiau să rămână în afara ușilor bisericii (ca, oarecând, Adam în fața ușilor încuiate ale Edenului) și să-și plângă păcatele până la sfârșitul Postului Mare, când erau reintroduși în ea împreună cu cei care încă nu făceau parte din comunitatea bisericească. De aceea, imnografia acestei Duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam tânguindu-se înaintea porților raiului. Această rânduială explică prezența picturilor reprezentând izgonirea și plângerea lui Adam în proximitatea locului unde penitenții își imitau protopărintele în străpungere și lacrimi, adică în afara bisericii, pe suprafața exterioară a zidurilor ei, sau, uneori, în pronaosul acesteia. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie, referindu-se la tema acestei duminici: „Să luăm aminte că, așa cum Adam, după călcarea poruncii, a fost izgonit din rai și din desfătarea, și din petrecerea împreună cu îngerii și a ajuns gol și departe de fața lui Dumnezeu, așa și noi, păcătuind, ne despărțim de Biserica robilor Săi Sfinți și dezbrăcăm prin păcat veșmântul dumnezeiesc pe care l-am îmbrăcat botezându-ne și care, precum credem, este Hristos (Galateni 3, 27)”.

Cu Duminica izgonirii lui Adam din rai se încheie perioada pregătitoare, a doua zi, luni, începând Postul Mare. Vecernia din seara acestei Duminici cuprinde un ritual al iertării, iertare pe care creștinii și-o cer unii de la alții, și-o dau unii altora la intrarea în Postul Mare. Această Vecernie este prima slujbă a Postului Mare.

Sfântul și Marele Post

Postul Mare începe în lunea care urmează după Duminica izgonirii lui Adam din rai (sau Duminica lăsatului sec de brânză).

Luni și marți din prima săptămănă a Postului Mare sunt zile aliturgice datorită ascezei totale (post negru) a monahilor în aceste două zile. Strictețea postului e mai mare față de celelalte săptămâni. La Pavecernița Mare din primele patru zile se adaugă Canonul Sfântului Andrei Criteanul, preluat din joia săptămânii a V-a și împărțit în patru secțiuni. În tot Postul Mare, rugăciunile au un pronunțat caracter penitențial și au un fundament biblic mai evident.

Sâmbetele Postului Mare au o rânduială specială, dat fiind că în aceste zile este permisă comemorarea sfinților și strictețea ascezei, se relaxează puțin, ca și în duminici. Prima sâmbătă a Postului Mare este numită Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron și este legată nu de pomenirea propriu-zisă a lui (care e pe data de 17 februarie), ci de „minunea colivelor” făcută de el în Postul Mare (vezi Sinaxarul zilei). Următoarele trei sâmbete: a II-a, a III-a și a IV-a sunt dedicate pomenirii morților. Sâmbăta a V-a a Postului Mare este numită și Sâmbăta Acatistului Născătoarei de Dumnezeu. Originea sărbătorii Acatistului se datorează eliberării minunate a Constantinopolului de asediul perșilor, în anul 626. Odată cu generalizarea acestei sâmbete, bizantinii au început sa sărbătorească și alte trei victorii asupra dușmanilor, câștigate tot cu ajutorul Maicii lui Dumnezeu (istorisite la sfârșitul Triodului). Denumirea de Sâmbăta Acatistului este legată de cântarea în picioare a acestui imn închinat Fecioarei Maria. Se pare că acest imn – Apărătoarei Doamne… – exista și înainte de 626 și el a fost compus fie de patriarhul Proclu, fie de patriarhul Serghie al Constantinopolului. Acest Acatist a fost, o vreme, imnul poporului bizantin.

Duminicile Postului Mare, trepte spre Înviere

Prima duminică a Postului Mare, a Ortodoxiei, era numită în vechime (până în sec. al XI-lea) a proorocilor Moise, Aaron, David și Samuel. Denumirea actuală vine de la sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, instituită de patriarhul Metodie al Costantinopolului la 11 martie 843, pentru a fi sărbătorită în fiecare an în prima duminică a Postului Mare. Atât Apostolul cât și Evanghelia se referă la vechea prăznuire a profeților Vechiului Testament, în frunte cu Moise. Se obișnuiește în anumite locuri ca în această zi să se facă procesiuni cu icoane (în amintirea biruinței iconodulilor în anul 842) și să se citească Synodikonul Ortodoxiei, care este un act în care sunt anatemizați ereticii din toate timpurile și sunt fericiți apărătorii dreptei credințe.

Duminica a II-a din Postului Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama. La Liturghie se citește despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Pomenirea Sfântului Grigorie Palama (†1359) ca apărător al isihasmului are o importanță duhovnicească foarte profundă pentru acest post, în care suntem chemați să ne rugăm cât mai mult și să încercăm bucuriile unei vieți duhovnicești, de credință, liniștire a minții și curăție.

Duminica a III-a din Postului Mare este închinată Sfintei Cruci, pe de o parte, prin mutarea în această zi a sărbătorii din 6 martie, a Aflării Cinstitei Cruci, și pe de altă parte, pentru apropierea jumătății Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoință ca un popas răcoritor și dătător de noi puteri sufletești. Începând cu săptămâna a IV-a, se adaugă la Liturghie ecteniile pentru cei spre luminare, fapt ce vădește vechea practică a pregătirii pentru Botez a catehumenilor.

Duminicile a IV-a (a Sfântului Ioan Scărarul) și a V-a (a Cuvioasei Maria Egipteanca) ne pun înainte pilda de nevoință a acestor doi Sfinți, pomeniți în această perioadă (Sfântul Ioan la 30 martie, iar Cuvioasa Maria pe 1 aprilie). Acești doi sfinți ne însuflețesc cel mai mult în această perioadă a Postului Mare – Sfântul Ioan Sinaitul, prin lucrarea sa, Scara, ne îndeamnă să purcedem pe calea virtuților, iar Sfânta Maria Egipteanca, prin viața sa de pocăință, este un exemplu de îndreptare și de sfințire a conduitei.

Perioada Triodului, momentul intensificării vieții după duh

Întreaga Săptămână a patimilor este o meditație la pătimirile Domnului, dar și la ultimele fapte și învățături date de El. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă de intensificare a eforturilor noastre duhovnicești în vederea unei pregătiri mai bune pentru praznicul Învierii. De aceea, este numită și Săptămâna Mare încă din sec. al IV-lea, în Constituțiile Apostolice, iar acest epitet a trecut la toate zilele acestei săptămâni. Inclusiv postul din această săptămână, începând cu Sâmbăta lui Lazăr și până în Sâmbăta Mare, este văzut și trăit ca un post mai special, de pregătire pentru Paști și o continuare firească și mai intensă a Postului Mare de 40 de zile, încheiat în vinerea dinainte de Florii.

Acest timp al Triodului, prin urcușul lui ascetic, liturgic și mistic, ne ajută să pășim pe calea vieții duhovnicești. De multe ori, noi uităm scopul existenței noastre pământești, ne pierdem în „grijile cotidiene” și revenim la vechiul mod de viețuire, ce nu mai are ca scop primordial „căutarea mai întâi a împărăției lui Dumnezeu și a dreptății Sale”. Pr. Schmemann spunea despre această revenire la viața lumească: „Cu adevărat, trăim ca și când El n-ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârșita tristețe și tragedie a noastră. Dacă pricepem aceasta, atunci putem înțelege ce este Paștile, de ce este nevoie de post și ce implică acesta. Pentru că abia atunci înțelegem că tradițiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele și slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să ne recăpătăm vederea și gustul acestei vieți noi, pe care atât de ușor o risipim și o înșelăm, pentru a face pocăință și a ne întoarce la ea”. Bineînțeles, căutarea împărăției lui Dumnezeu este „calea cea strâmtă” ce se parcurge cu efort și renunțări și, de cele mai multe ori, alegerea ei nu este lucru ușor. Soluția ce ne este dată de Biserică pentru „deschiderea ochilor” noștri spre aprecierea cum se cuvine a darului făcut nouă de către Fiul lui Dumnezeu, la Învierea Sa ca om, este Postul Paștilor. (protos. Chiril LOVIN, Mănăstirea Antim, Lumina de Duminică, 24 ianuarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente