Treptele monahismului

Care sunt treptele și rangurile în monahism? Cum deosebim un simplu frate sau soră de mănăstire de un stareț sau stareță ori de un protosinghel sau arhimandrit? Cum să ne adresăm acestora și cum să îi trecem pe pomelnicul nostru? Despre toate acestea am vorbit cu arhim. Teofil Anăstăsoaie, exarh administrativ al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Conform regulamentului monahal și Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, sunt trei trepte ale viețuirii monahale: fratele (novicele) sau sora, rasoforul sau rasofora și monahul sau monahia. ‘Noviciatul este o perioadă de testare în care își dau seama dacă sunt sau nu potriviți pentru această cale. Din această treaptă se poate renunța fără nici o implicație canonică, deoarece încă nu se depune nici un jurământ, este doar un stadiu de pregătire’, spune părintele exarh Teofil Anăstăsoaie. În timpul celor trei ani de noviciat, fratele poartă o dulamă neagră și un culion pe cap, iar sora, pe lângă hainele negre specifice, un batic de aceeași culoare și scufia sau tulpanul pe cap (un culion mai mic care se prinde pe deasupra cu baticul). ‘Aceasta este vestimentația cea mai simplă, strictul necesar. Se întâmplă ca unii să nu primească acest veșmânt, chiar dacă sunt în stadiu de frate sau soră, ci poartă haine de culoare neagră’, mai spune pr. Teofil Anăstăsoaie.

Angajamentul lepădării de lume apare la treapta de rasofor, când, prin tunderea capului, se leapădă și de voia proprie, primind un nume monahal. La vestimentație i se adaugă rasa (un veșmânt cu mâneci largi care se poartă peste dulamă), cureaua, camilafca (care la părinți se pune peste culion; iar la rasofore are forma unui batic mare cu care se înfășoară capul, peste scufie și primul batic) și bineînțeles metania. ‘Starea rasoforului este intermediară, similară cu logodna, neavând încă depuse cele trei voturi mari monahale, însă are implicații canonice. Rasoforului care renunță la mănăstire și dorește să plece în lume nu i se poate săvârși Taina Căsătoriei, ci doar Rânduiala căsătoriei a doua, deoarece el a făcut deja un jurământ cu Dumnezeu’, explică părintele exarh.

Aceste două prime trepte pot fi suprimate în cazuri excepționale, pentru cei pregătiți și foarte hotărâți. La aceștia se adaugă și absolvenții de școli teologice, care au avut o viață duhovnicească și au fost apropiați de rânduielile mănăstirești.

Schima mică și mare

Slujba tunderii în monahism presupune depunerea celor trei voturi monahale: sărăcia, fecioria și ascultarea. Aceste voturi sunt niște jurăminte care se fac în fața sfântului altar, candidatul fiind așezat în semnul crucii, la pământ și îmbrăcat doar cu o haină albă. ‘Părăsirea monahismului și întoarcerea în lume este unul dintre păcatele mari, deoarece este o încălcare gravă de jurământ. Acestora, preotul nu le poate săvârși Taina Căsătoriei. Urmașii lor vor purta pecetea jurământului neonorat față de Dumnezeu’, spune părintele Teofil.

Tunderea în monahism implică și primirea schimei. Schima sau paramanul este un veșmânt brodat cu sfânta cruce și anumite versete biblice. Schima mică are dimensiunile de 30/40 centimetri și este purtată de către monahi tot timpul asupra lor, pe sub dulamă. Schima mare, de dimensiuni mult mai mari, care se poartă peste dulamă, dar pe sub rasă, este ca un fel de pieptar fără mâneci și închis. Are inscripționat pe el mai multe versete biblice și sfânta cruce pe ambele părți. ‘Deosebirea între cele două ar fi că schima mică sau tunderea în monahism normală este pentru călugării care trăiesc în viața de obște, pe când înalta chemare a schimei mari se referă la călugării care trăiesc retrași de obște, de comunitate, în singurătate’, spune arhim. Teofil Anăstăsoaie.

Monahul mai primește la tundere și mantia, un veșmânt pe care îl poartă mai ales în cadrul liturgic, care are pliuri. La înmormântare, un călugăr este acoperit cu mantia.

Ranguri și funcții

Călugărilor mai deosebiți și mai râvnitori li se oferă, prin hirotesie, diferite ranguri. Primii dintre ei, ierodiaconii, adică cei hirotoniți în treapta de diacon, pot primi rangul de arhidiacon, având dreptul să slujească primii între diaconi și să poarte cruce pe piept. Pentru monahii merituoși, hirotoniți preoți, adică ieromonahii, sunt trei ranguri: singhel, protosinghel și arhimandrit. Protosinghelul poartă cruce și bederniță, iar arhimandritul mai primește și baston.

În cazul monahiilor, pentru că ele nu pot primi hirotonia, există totuși rangul de stavroforă. Se oferă celor mai venerabile, cu o anumită vechime și experiență sau care sunt starețe de mănăstiri, având dreptul să poarte cruce și baston.

Pe lângă aceste trepte sau ranguri, călugărul poate ocupa și anumite funcții administrative: egumen sau egumenă, stareț sau stareță și exarh, dar și referent, inspector și consilier la Centrul eparhial. Egumenul sau starețul nu este obligat să fie hirotonit, dar din rațiuni practice, deoarece acesta trebuie să coordoneze și să participe la toate activitățile, inclusiv la viața liturgică, fiind primul dintre ei, este ales dintre ieromonahi. În cazul schiturilor sau mănăstirilor de maici este aleasă egumenă sau stareță cea mai venerabilă sau cea care are studii teologice. Exarhul este inspectorul care asigură legătura dintre episcop și mănăstiri și care se alege dintre viețuitorii și stareții eparhiei.

Deoarece ascultarea de stareț sau stareță nu este pe viață, ci pentru o anumită perioadă, cei care au îndeplinit funcția aceasta păstrează un titlu onorific de proinstareț sau proinstareță.

Episcopatul, cea mai înaltă treaptă

Însă pe pomelnic nu trecem funcțiile administrative, ci doar treptele monahale sau rangurile. Astfel, dacă este frate sau soră se notează numele de botez și treapta, adică frate sau soră, nu contează ordinea. În cazul rasoforilor și al monahilor, se trece numele monahal și bineînțeles treapta. Monahii care au primit taina hirotoniei sunt trecuți cu numele și treapta de hirotonie (ierodiacon, ieromonah) sau gradul (singhel, protosinghel, arhimandrit).

Cea mai înaltă treaptă pe care poate ajunge un monah este episcopatul. Episcopul trebuie să fie neapărat călugăr, pentru a se dedica cu totul Bisericii, fiind părinte al tuturor. ‘Există și unii episcopi care o vreme au fost căsătoriți, dar după ce au rămas văduvi au ales să intre în mănăstire. Deci, atunci când au fost aleși, făceau parte din rândul monahilor’, explică arhim. Teofil Anăstăsoaie. Dacă viitorul episcop este un simplu monah, acesta trebuie să treacă prin toate treptele preoției și rangurile monahale. Ultimul este cel de ipopsifiu, pe care îl primește înainte de hirotonia întru arhiereu.

Dicționar

Cuvios: monahul care nu este hirotonit;

Preacuvios: ierodiaconul sau ieromonahul;

Părinte sau maică: formulă de adresare tuturor monahilor(iilor), în orice treaptă sau rang s-ar afla;

Schimonah sau schivnic: cel care a primit schima mare;

Ieroschimonah: ieromonahul care a primit schima mare;

Cenobit: viețuitorul în cenobie, adică în obște sau mănăstire;

Anahoretul și eremitul: monahul care se retrage din obște și alege viețuirea pustnicească. În limba română mai cunoscute sunt denumirile de pustnic sau sihastru;

Preot celib: preotul care nu este nici căsătorit, nici monah. Celibatul se întâlnește mai rar la noi, el este specific mai ales Bisericii Apusene. Preotul celib nu se mai poate căsători, dar în monahism poate intra oricând.

(Articol publicat în săptămânalul „Ziarul Lumina” din data de 2 aprilie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente