„Treimea de arhierei” – istoria oglindită în veșnicie

Vorbele cronicarului Miron Costin, că ‘nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii’, se potrivesc doar vieții pământești a sfinților, dar pălesc în fața vieții veșnice spre care ei tind. Biserica Ortodoxă învață că viața pe care o trăim nu trebuie privită drept scop, ci este doar un mijloc prin care lucrăm la mântuirea noastră. Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur au trăit pe acest pământ cu gândul la viața veșnică. Atitudinea oamenilor față de ei a trecut în plan secund și au rămas nepăsători atât în fața laudelor, cât și a denigrărilor, pentru a asculta, în liniște, Cuvântul lui Dumnezeu.

Apostolul rânduit a se citi la slujba Sfinților Trei Ierarhi rezumă, într-un verset, viața ‘treimii de arhierei’ prăznuiți astăzi: ‘Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie’ (Evrei 13, 14).

Istoria dovedește, de multe ori, că personalitățile sunt prea puțin apreciate de contemporani, fiind nevoie să treacă mulți ani pentru a fi descoperite la justa lor valoare. Sfinții, însă, sacrifică în mod conștient viața lumească pentru fericirea veșnică. Privind la viața celor trei mari ierarhi ai Bisericii, observăm că fiecare dintre ei a trebuit să treacă prin vicisitudinile vremii. Atât oameni din cadrul stăpânirii lumești ostile Bisericii, cât și slujitori ai Domnului au pavat cu greutăți drumul anevoios al Sfinților Trei Ierarhi în această viață. Iată câteva exemple care ne fac să ne întrebăm dacă scopurile noastre în viață sunt bine orientate și cât de mult poate înclina materialul lumesc balanța spiritualului veșnic.

Sfântul Vasile cel Mare, ‘prooroc în patria sa’

În anul 375, Sfântul Vasile cel Mare adresa monahului arian Eustație al Sevastiei o epistolă în care admira petrecerea mai presus de trup a asceților pe care îi vizitase în Egipt, Palestina, Celesiria și Mesopotamia, scriind că i-au lăsat ‘impresia că ar petrece într-un trup străin, ca și cum și-ar avea cetățenia în cer’.

Viața arhiepiscopului capadocian, reprodusă din scrierile prietenului său, Sfântul Grigorie Teologul, prezintă portretul unui adevărat ‘cetățean al cerului în lume’. Vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală amintea atitudinea fermă a Sfântului Vasile față de autoritatea supremă pământească: ‘În numele împăratului, una din conversațiile cu Sfântul Vasile a purtat-o prefectul Modest, care a mers până la a-l amenința cu moartea, dacă nu se va da de partea împăratului, urmând religia acestuia (ariană, n.r.). Sfântul Vasile a fost foarte categoric în răspunsurile sale, așa încât prefectul i-a zis la un moment dat: ‘Nimeni nu mi-a vorbit până acum în felul acesta și cu atâta libertate’, la care sfântul a replicat: ‘Probabil n-ai mai întâlnit un episcop”.

‘Este preferabil ca noi să dispărem, numai Bisericile să se înțeleagă între ele’

Cuvintele Mântuitorului, cuprinse în Evanghelia după Matei (13, 57) – ‘Nu este prooroc disprețuit decât în patria lui și în casa lui’ -, se potrivesc unei întâmplări din viața Sfântului Vasile, când o serie de intrigi și calomnii au făcut ca însăși cetatea în care a văzut lumina zilei, Neocezareea Pontului, să-i devină ostilă. Aceste calomnii veneau din partea lui Atarbios, episcopul Neocezareei și rudă a Sfântului Vasile. Într-o scrisoare adresată comunității din Neocezareea, Sfântul Vasile își afirmă regretul pentru ignoranța lui Atarbios, demontează toate acuzațiile formulate împotriva sa și arată că Bisericile locale nu trebuie să sufere din cauza relațiilor dintre oameni: ‘Este preferabil ca noi să dispărem, numai Bisericile să se înțeleagă între ele, în loc să vedem certurile noastre puerile și meschine cauzând un rău așa de mare poporului lui Dumnezeu. Întrebați pe părinții voștri și ei vă vor spune că dacă parohiile păreau separate prin distanță, ele erau una însă în cugete și erau conduse de o singură gândire. Neîntrerupte erau legăturile popoarelor între ele, neîncetate vizitele clerului, iar păstorii erau însuflețiți de o așa de mare dragoste între ei, încât fiecare lua pe celălalt ca învățător și conducător în slujba Domnului’.

Printre scrierile Sfântului Grigorie Teologul se numără și câteva epitafuri, dedicate familiei sau prietenilor apropiați. Unul dintre acestea plasează prietenia celor doi sfinți sub spectrul eternității: ‘Aici m-au pus cezareenii, pe mine Vasile, fiul lui Vasile, căpetenie între preoți și prietenul lui Grigorie pe care l-am iubit din toată inima. Dumnezeu să-i dea între toate fericirile pe-aceea de a ajunge curând la viața noastră: la ce bun să întârzii pe pământ și să te mistui aici când gândul nostru este la o prietenie în ceruri?’

Sfântul Grigorie Teologul, ‘un învins… purtător de cunună’

Sfântul Grigorie Teologul este unul dintre puținii Părinți ai epocii de aur a Bisericii despre care avem informații biografice precise, scrise de el însuși. Poemele autobiografice rămase în urma sa ne poartă prin cetățile secolelor al IV-lea și al V-lea, pentru a vedea cum și-a trăit marele ierarh viața. Într-un ‘epitaf despre sine însuși’ (II, I, 93), Sfântul Grigorie își rezumă, în zece puncte, întreaga viață: ‘Întâi de toate, Dumnezeu m-a dăruit unei mame luminoase care s-a rugat pentru mine. În al doilea rând, m-a primit din pântecul ei ca pe un dar plăcut. În al treilea rând, o masă șeuharisticăț neprihănită m-a salvat când muream. În al patrulea rând, Cuvântul mi-a dat un cuvânt cu două tăișuri. În al cincilea rând, fecioria m-a învăluit în vise plăcute. În al șaselea rând, am purtat preoția într-un gând cu Vasile. În al șaptelea rând, Dătătorul-de-viață m-a răpit din sânul adâncurilor. În al optulea rând, a curățit prin boală mâinile mele. În al nouălea rând, am introdus, o, Împărate, Treimea în Roma cea tânără. În al zecelea rând, am fost lovit cu pietre de prieteni’.

‘Unica autobiografie din literatura antică’

Poemul ‘Despre viața sa’ (II, I, 11), deopotrivă autobiografic și apologetic, este socotit de diac. Ioan I. Ică jr., traducătorul acestor opere în limba română, ‘unica autobiografie din literatura antică’! În 1.949 de versuri, marele ierarh arată prin câte a trebuit să treacă de-a lungul vieții pământești, mărturisind că ‘metrul poetic e un leac al durerii’, și ni le lasă drept testament: ‘Să asculte toți, și cei de acum, și cei ce vor veni mai pe urmă’.

Citind versurile în care Sfântul Grigorie Teologul vorbește despre Sfântul Vasile cel Mare, realizezi ce înseamnă o adevărată prietenie, și cât de puțini sunt cei care clădesc așa ceva: ‘După care a venit Atena și studiile. ș…ț Fiind în floarea tinereții și în năvala îndrăznelii, în vreme ce alții erau ca înțepați de tăun cu tovărășiile lor, noi duceam astfel o viață liniștită, nelăsându-ne târâți de cei ce duceau spre vătămare, ci trăgându-ne noi înșine prietenii spre cele mai bune. ș…ț Cine e acesta? Dar îl cunoașteți foarte bine: era Vasile, marele folos al vieții de acum. Cu acesta aveam în comun studiul, acoperișul și gândurile. Iar dacă trebuie să mă laud, eram o pereche nu neînsemnată în Elada, căci toate le aveam comune și un singur suflet lega două trupuri distincte. Ceea ce ne unea îndeosebi era aceasta: Dumnezeu și dorul de cele mai bune’.

‘Avocat Apărător al cuvântului, mi-a venit ajutor în sprijinul apărării mele Hristos’

Perioada în care Sfântul Grigorie a ajuns în Constantinopol găsea Biserica încă măcinată de disputele trinitare. Împăratul arian Valens, trecut la cele veșnice la jumătatea anului 378, lăsa în urmă o capitală imperială cu numeroase biserici ariene, ortodocșii fiind minoritari. În noaptea Învierii Domnului din anul 379, la 21 aprilie, Sfântul Grigorie a suferit atacuri violente cu pietre din partea arienilor, în Biserica Anastasia din Constantinopol. Iată cum descrie marele ierarh începutul slujirii sale în orașul de pe malul Bosforului: ‘Venind aici șîn Constantinopolț am căzut în multe rele. Mai întâi orașul s-a aprins împotriva mea ca și cum aș fi introdus mai mulți dumnezei în loc de Unul. Și nu e de mirare, căci au fost crescuți astfel încât să ignore cu totul cuvântul dreptei credințe. ș…ț După care am fost dus ca un ucigaș la autorități care au o singură lege: să fie în grațiile poporului, și care s-au uitat de sus și cu trufie la mine, cutare, care nu făcusem nici cugetasem vreodată nimic șrăuț ca un ucenic al Cuvântului’. În fața atacurilor lumii, marele ierarh a căutat sprijin la Cel pe Care L-a slujit întreaga-i viață: ‘Avocat Apărător al cuvântului, mi-a venit ajutor în sprijinul apărării mele Hristos’.

O radiografie a atmosferei capitalei imperiale făcută de Sfântul Grigorie se poate constitui într-o adevărată lecție de sociologie, actuală până în zilele noastre: ‘Dar cum ar putea sta în picioare vreodată nava, orașul, armata, plinătatea unui cor sau o casă, dacă au în ele mai mult ceea ce le vatămă decât ceea ce le ține?’

Dedicat întru totul sfintei misiuni pe care și-o asumase, a trăit o viață pământească raportată tot timpul la viața veșnică. De contemporani era privit cu dispreț, întrucât curăția sa părea atipică într-o lume atât de pervertită: ‘Căci nu suportau ca un bărbat foarte sărac, zdrențăros, cu capul plecat mereu în jos și prost îmbrăcat, pradă mușcăturilor stomacului, mistuit de lacrimi și de teama de viitor, ca și de relele altora, nefălos la vedere, străin, rătăcitor, ascuns de întunericul pământului, are mai mult succes decât cei viguroși și frumoși’.

Adevărata istorie nu este numai cea din acest plan, raportată doar la oameni și la viața de pe pământ. Judecând după faptele istorice, Sfântul Grigorie Teologul poate a fost învins de mediul în care i-a fost dat să trăiască, însă tot el ne arată care este adevărata viață, socotindu-se: ‘Un învins – o, minune! – purtător de cunună, care are pe Dumnezeu și prieteni în Dumnezeu în locul unui scaun. ș…ț Rușinați-vă de cele rele, voi care ieri m-ați înscăunat, iar azi m-ați alungat pe mine care fug de acestea. Voi sta împreună cu îngerii. Nimeni nu va putea vătăma viața mea, dar nici nu-mi va putea fi de folos. Mă voi retrage cu Dumnezeu. Limbile să se scurgă pe lângă mine ca niște brize goale. Sunt sătul de acestea, eu care mult am fost lovit de defăimări, ca și de laude excepționale’.

Ultima parte a vieții a petrecut-o în liniștea singurătății, departe de intrigile capitalei: ‘Cer să-mi locuiesc singurătatea departe de cei răi, unde este Divinul căutat numai cu mintea și nădejdea ușoară a celor de sus care-i hrănește pe bătrâni. Ce voi da Bisericilor? Lacrimile. Căci la acestea m-a adunat Dumnezeu conducând prin multe cotituri viața mea’.

‘În anul 387, Sfântul Ioan Gură de Aur, preot fiind în Antiohia, a gestionat o situație de criză în care era amenințată cu pieirea întreaga cetate. Sub presiunea fiscalității imperiale excesive, oamenii au distrus statuile ce reprezentau familia împărătească, iar repercusiunile urmau a fi drastice. În aceste condiții, Sfântul Ioan le-a amintit păstoriților săi: ‘Nu uitați, dacă sunteți creștini, că patria voastră nu este pe pământ’.’

Sfântul Ioan Gură de Aur, ‘atletul care a alergat în lumina Eshatonului’

După plecarea din Constantinopol, Sfântul Grigorie Teologul a fost înlocuit în scaunul arhiepiscopal de Nectarie, care a păstorit până la moarte. În anul 397, la chemarea curții imperiale, Sfântul Ioan Gură de Aur era instalat arhiepiscop al Constantinopolului. Deși eunucul imperial Eutropius, prim-ministru al împăratului Arcadie (395-408), a avut un rol important în alegerea sa ca ierarh al capitalei, acesta nu a fost ocolit de mustrările Sfântului Ioan, care critica din amvon moravurile vremii.

În anul 387, preot fiind în Antiohia, a gestionat o situație de criză în care era amenințată cu pieirea întreaga cetate. Sub presiunea fiscalității imperiale excesive, oamenii au distrus statuile ce reprezentau familia împărătească, iar repercusiunile urmau a fi drastice. În aceste condiții, Sfântul Ioan le-a amintit păstoriților săi: ‘Nu uitați, dacă sunteți creștini, că patria voastră nu este pe pământ’.

Într-o prelegere festivă ținută la Palatul Patriarhiei, la praznicul Sfinților Trei Ierarhi din anul 2006, pr. conf dr. Daniel Benga, prodecanul Facultății de Teologie Ortodoxă din București, prezenta pe Sfântul Ioan Hrisostom drept ‘atletul care a alergat în lumina Eshatonului’: ‘Datorită rigorii morale și neacceptării nici unui compromis, Sfântul Ioan a fost judecat și depus din scaun în toamna anului 403 de sinodul format din 36 de episcopi prezidați de Teofil al Antiohiei, ținut în fața Calcedonului cu acordul curții imperiale pe locul numit ‘la Stejari’, pe baza unor acuzații total nefondate. O simplă lectură a capetelor de acuzare a Sfântului Ioan îl poate convinge pe orice cititor de netemeinicia condamnării saleț. După un prim exil a fost rechemat să-și reia scaunul din cauza unor semne dumnezeiești și a revoltelor populare, dar datorită intransigenței de care dă din nou dovadă a fost exilat a doua oară la Cucuz în Armenia, printr-un decret semnat de Arcadie la 9 iunie 404′. Episcopul Inocențiu I al Romei a denunțat necanonicitatea celor două sinoade care l-au condamnat, însă părerea sa a fost trecută cu vederea de curtea imperială constantinopolitană, care a confirmat cel de-al doilea exil. ‘Învinsul și exilatul Ioan Gură de Aur, din perspectiva istoriei omenești, a devenit însă în câțiva ani învingătorul din perspectiva istoriei cerești’, continuă pr. Daniel Benga: ‘În noaptea de 13 septembrie 407, când Sfântul Ioan dormea în Comana, lângă bazilica Sfântului martir Vasilisc, acesta i s-a arătat, spunându-i: ‘Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună!”

În anul 412, episcopul Inocențiu I al Romei susține reabilitarea Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în 438 patriarhul Proclu al Constantinopolului, alături de împăratul Teodosie al II-lea readuc sfintele sale moaște în cetatea unde a păstorit. La 27 ianuarie 438, moaștele sfântului erau depuse cu mare cinste sub altarul Bisericii Sfinților Apostoli din Constantinopol, iar sinaxarul zilei de 30 ianuarie amintește cuvintele cu care au fost întâmpinate de popor: ‘Primește-ți scaunul tău, sfinte!’

Trei sfinți, un singur praznic

În timpul domniei bazileului bizantin Alexie I Comnenul (1081-1118), între creștini s-au iscat neînțelegeri în ceea ce privește evlavia pentru sfinți. La un mileniu după ce corintenii, în vremea Sfântului Apostol Pavel, tindeau spre un partizanat, zicând: ‘Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos!’ (I Cor. 1, 12) – fiind mustrați pentru aceasta de Apostolul neamurilor – spune sinaxarul zilei de 30 ianuarie că între creștini ‘unii se numeau ioanieni, alții vasilieni și alții grigorieni, și pricire (ceartă, n.r.) în cuvinte era pe numele acestor sfinți’. Sfinții Trei Ierarhi s-au arătat episcopului Ioan al Evhaitelor ‘unul câte unul, după care câte trei împreună, aievea, iar nu în vis’: ‘Nu este între noi unul întâi și altul al doilea și, de vei chema pe unul, vin și ceilalți doi. […] Împreunează-ne într-o singură zi și ne prăznuiește cu bună-cuviință’. Observând că în luna ianuarie sunt prăznuiți, pe rând, Sfântul Vasile (1), Sfântul Grigorie (25) și Sfântul Ioan (27), episcopul Evhaitelor ‘i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare și cu cuvinte de laudă, așa cum se cădea’.

Comentarii Facebook


Știri recente