Trei lăcașuri bizantine care preamăresc Dumnezeirea

Marile lăcașuri bizantine ‘Sfânta Sofia’ (Înțelepciunea Divină) din Istanbul (Constantinopolul de odinioară), Basilica ‘Sfânta Irina’ (Pacea Divină) și Rotonda ‘Dynamis’ (Puterea Divină), – ulterior Rotonda ‘Sfântul Gheorghe’, ambele din Tesalonic, sunt închinate fiecare câte unui atribut dumnezeiesc.

Marea basilică a Constantinopolului, ‘Sfânta Sofia’ din secolul al IV-lea, închinată Înțelepciunii Divine, târnosită la 15 februarie 360 și parțial distrusă în timpul disputelor din 404 legate de exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur, apoi incendiată la 15 ianuarie 532 și de multe ori refăcută între anii 532 și 536, a fost reconstruită după vechiul plan, sub îndrumarea arhitecților Anthemius din Tralles și Isidor din Milet.

‘… cum nu a mai fost niciodată de la Adam încoace și cum nu va mai fi nicicând…’

Forma în care se află astăzi ‘Sfânta Sofia’ este din secolul al VI-lea, fiind dată de împăratul Iustinian (527-565), care dorea ‘o biserică așa cum nu a mai fost niciodată de la Adam încoace și cum nu va mai fi nicicând de acum înainte’ (Ch. Delvoye, Arta bizantină, p. 94), a cărei construcție a durat mai mult de cinci ani, sfințirea având loc la 27 decembrie 537. Privit din afară, lăcașul impresionează prin masivitatea accentuată de cele patruzeci de contraforturi mici situate în jurul cupolei centrale, lipsită de tambur, sprijinită la interior pe arcuri întinse între stâlpi, nu pe colonadele obișnuite ce dobândesc de acum înainte un rol secundar în structura edificiilor bizantine. Același efect este dat și de contraforturile puternice, înălțate și consolidate de-a lungul anilor, la nivelul fațadelor de nord și sud. Trebuie să pătrunzi înăuntru ca să vezi cum deasupra ta se deschide o cupolă agățată de cer și să te minunezi cum emisfera sa, aflată la 55 m de la pământ, coboară prin sferturi de sferă și pandantive și numai patru arcuri pe stâlpii de colțuri ce se ascund lăsând lateral, afară, numai muchiile lor. ‘Când intri să te rogi în ‘Sfânta Sofia’, scria Procopius, simți îndată că nu este un lucru datorat puterii și meșteșugului omenesc, ci însăși opera dumnezeirii; și sufletul ce se ridică spre cer înțelege că aici Dumnezeu este foarte aproape și că îi place să sălășluiască în această casă pe care singur și-a ales-o’ (Ch. Delvoye, op. cit., p. 98).

Printre lăcașurile importante menționăm și biserica Mănăstirii Myrelaion (Bodrunm Djami), înălțată de Roman Lekapenos (920-944) și Fetiye Djami (Pammakaristos), ridicată între 1292 și 1294, de Mihail Glabas Tarkaniotes, una dintre cele trei biserici care păstrează formula tipică a galeriei întâlnite și la Tesalonic, specifică Dinastiei Paleologilor. La Kilise Djami (poate o biserică închinată Sfântului Theodor) – sec. al XI-lea, regăsim în cupolă tipul de compoziție radială, desfășurată în jurul unui medalion central – Pantocrator, în timp ce Gül Mosque (Gül Camii – Moscheea Trandafirilor) este una dintre zecile de basilici pe care Vasile I Comneanul hotărăște să le ridice din ruine, făcând trecerea de la tipul basilical la cel în cruce greacă înscrisă, consacrată Sfintei Eufimia, apoi Sfintei Teodosia, martirizată în 729. Un alt monument, Atik Mustafa Pașa Djami (Sfântul Andrei în Krisei), datat în secolul al VII-lea, se află în cartierul Vlaherne, dar identificat clar, considerându-se a fi Biserica Sfinților Petru și Marcu, zidită de Leon I (457-474) și reclădită, sau Biserica Sfânta Tecla, refăcută de Isaac Comneanul, în 1059, păstrând planul aplicat în a doua jumătate a secolului al XI-lea și la Kalenderhane Djami, posibil, biserica Mănăstirii Hristos Akataleptos (Nepătrunsul), ce amintește ca plan de mănăstire Hosios David – secolele V-VI, din Tesalonic și de soluția constantinopolitană finală. Tekfur Seray și Palatul Blahernelor, prin policromia și gustul pentru decorația bogată ce domină înfățișarea severă a fortărețelor apusene, atrag atenția mai mult decât Marele Palat Imperial situat pe locul unde astăzi se află moscheea sultanului Ahmet I și o parte a cartierului modern – fapt ce atestă predilecția pentru monumentalitate a construcțiilor datate în perioada secolelor X-XII.

‘Sfânta Irina’, Basilica Păcii Divine

Construită în secolul al IV-lea, distrusă de incendiul din 532 provocat în timpul răscoalei Nika, odată cu biserica închinată Sfinților Apostoli și Basilica ‘Sfânta Sofia’ din apropiere, Biserica ‘Sfânta Irina’ a fost încadrată de informațiile arheologice și documentare în tipul lăcașurilor mari, cu cinci nave precedate de un atrium cu patru porticuri, așa cum întâlnim la Sfântul Ioan din Lateran (312-319), în Roma, și la rotonda Sfântului Mormânt, din Ierusalim, inaugurată în anul 335 sau în lăcașul Nașterii Domnului din Betleem și biserica de pe Muntele Măslinilor, ridicate în același secol. Aspectul din veacul al VI-lea pe care l-ar fi avut Basilica Păcii Divine din Istanbul nu poate fi cunoscut decât la nivelul cupolei, părțile superioare fiind arse în 564 și grav deteriorate, cu excepția pronaosului, de cutremurul din octombrie 740, forma actuală a lăcașului aparținând împăratului Constantin al V-lea (741-775) Copronimul. Tribunele întâlnite în arhitectura palestiniană vor fi preluate și în capitala imperiului bizantin, devenind, cum am spus, o trăsătură caracteristică a bisericilor aulice, originea lor aflându-se în arhitectura templelor din Asia Mică, a căror influență este puternic vizibilă în Muzeionul din Efes, precum și în basilica situată în Agora din Smirna. Ridicate peste navele laterale și inițial destinate femeilor, acestea vor fi restrânse și amplasate numai deasupra pronaosului, oferind posibilitatea oficialităților de a participa la slujbă în mod solemn și a primi aici Sfintele Taine din mâinile patriarhilor, dominând oarecum mulțimea.

‘Dynamis’ sau Rotonda ‘Sfântul Gheorghe’ inițial era un mausoleu

Numele actual de Rotonda ‘Sfântul Gheorghe’ a fost dat în secolele XVIII-XIX, în legătură cu forma sa cilindrică, o replică asemănătoare întâlnind și în Occident, la Rotonda ‘Sfânta Maria’ (706), din castelul Würzburg, unde sala circulară este acoperită cu o calotă și absidiolele sunt rezervate în grosimea zidurilor, altarul fiind o refacere gotică târzie, la Biserica ‘San Stefano Rorondo’, din Roma, înălțată de papa Simplicius (468-483) și bisericile ridicate în Franța în secolul al XI-lea, ‘Saint-Bénigne’ din Dijon, ‘Neuvy-Saint-Sépulcre’ și ‘Sainte-croix’ din Quimperlé, întregul stil al Orientului Bizantin fiind regăsit în toată lumea creștină.

Școala greacă de arhitectură se deosebește de cea din Constantinopol, prin gustul pentru sobrietatea zidurilor de piatră fasonată și suprafețe simple, fără nișe sau arcade pe fațade, ce conferă un caracter sever atât construcțiilor militare, cât și celor cu destinație laică sau religioasă. Păstrând din tradiția romană planul basilical pentru lăcașurile de cult în care erau săvârșite slujbele euharistice, creștinii foloseau pentru anumite ceremonii comemorative și edificii sau monumente funerare de tip ‘martyria’, octogonale sau rotunde, după modelul antichității păgâne. Însă nu toate rotondele erau biserici martiriale, unele fiind închinate mucenicilor, altele având destinație practică, așa cum este cazul rotondei adăugate în timpul lui Teodosie al II-lea, la nord-est de Basilica Sfânta Sofia, ce servea numai ca tezaur al Marii Biserici – prin extensie, Patriarhiei de Constantinopol.

Având scopul să preamărească Puterea Divină (Dynamis), căreia îi era inițial consacrat, în virtutea înclinării spre abstracțiuni pe care o avea acea epocă, mausoleul situat în apropierea Palatului și Arcului de Triumf ridicate de Galeriu în Tesalonic, la sfârșitul secolului al III-lea, constituia locul în care se desfășurau ceremoniile oficiale și slujbele imperiale. Închinat și cetelor îngerești, datorită amplasării în cartierul Asomati, lângă zidul de vest al cetății și Poarta Sfinților Arhangheli, acesta era deseori asociat cu mica biserică a Sfinților Îngerești – sec. al XI-lea, situată pe Acropolis, adică Vechea Mitropolie a Tesalonicului. Odată cu transformarea sa în biserică, o sută de ani mai târziu, sub domnia lui Teodosie I (379-395), suportă anumite schimbări: 1) nișa de est a fost spartă, lărgită și extinsă, formând o absidă la est – intervenție ce afectează structura zidului prăbușit în timpul vreunui cutremur și întărit cu două contraforturi la începutul secolului al XI-lea; 2) paralel cu aceasta, la distanță de 8 m, s-a adăugat o colaterală circulară, printr-un perete acoperit separat; 3) ușa principală a fost transferată pe latura de sud, în axul opus absidei, conform dispozițiilor basilicale; 4) interiorul a fost decorat cu mozaicuri repartizate pe opt secțiuni și tot atâtea niveluri; 5) a fost adăugat un nartex la vest. În centrul cupolei este reprezentată ‘Doxa’ – slava lui Dumnezeu, Hristos fiind redat într-un medalion înconjurat de ghirlande și un curcubeu ținut de Sfinții Îngeri. Într-o zonă concentrică, peste cincisprezece apostoli și prooroci sunt urmați de scene cu fond aurit, bolțile nișelor preluând motive cu influențe din orașele Pompei, Herculanum și Boscoreale, datate la sfârșitul secolului al IV-lea, în secolul al VI-lea și până în secolul al VIII-lea, timp în care a fost transformată în moschee, azi adăpostind Muzeul de Artă Creștină (N. Papahatzis, N. Niconanos, ‘Monuments of Thessaloniki’, Tesalonic, 2010, p. 15).

Particularități ale arhitecturii bizantine

În arhitectura bizantină a existat o dispoziție spațială asemănătoare aproape tuturor lăcașurilor de cult, diferențierile fiind date de planimetrie și sisteme de boltire, cu trăsături particulare pentru fiecare grupă de monumente în parte. În cazul tipului basilical, cu acoperiș în șarpantă, precedat de un atrium cuprins între porticuri la vest, nord și sud – cel de est fiind transformat în pronaos, întâlnit în Grecia și Constantinopol, deosebit de cel folosit la Roma și în Palestina, unde atriumul era înconjurat de o galerie pe toate laturile sale, planul a fost împărțit longitudinal în trei sau cinci nave: o navă centrală, terminată cu o absidă circulară sau poligonală, încadrată de o parte și de alta de una sau două nave colaterale, prevăzute cu tribune, în cazul bisericilor aulice. Desfășurarea în jurul unui altar, situat în absida principală sau chiar în fața ei, prilejuiește, probabil, apariția transeptului și a corului, prelungit sau nu cu un deambulatoriu de factură gotică. Tipurile centrale cu variante multiple, octogonale, polilobe și circulare, de felul rotondelor, aparțin tradiției paleocreștine și vor duce la dezvoltarea planului în cruce greacă înscrisă, acoperit de cupola bizantină, adaptată la suprafețele dreptunghiulare prin intermediul calotelor și pandantivelor, după modelul basilicilor ‘Sfânta Irina’ și ‘Sfânta Sofia’, ridicate de Constantin cel Mare (274-337) și Constanțiu (337-319) în capitala Imperiului Roman de Răsărit (Ch. Delvoye, Arta bizantină, vol. II, București, 1970, p. 16-35).

Aproape toate basilicile din Constantinopol, cunoscute din texte, au dispărut sau pe ruinele lor au fost înălțate în secolul al VI-lea alte lăcașuri, cu aceleași hramuri, așa cum a fost cazul bisericii din Vlaherne, închinată Născătoarei de Dumnezeu, construită de împărăteasa Pulheria și Marcian, refăcută de Iustinian (527-565), și al Bisericii Sfinților Apostoli, renovate în secolul al VI-lea, odată cu Biserica ‘Sfinții Serghie și Bacchos’ de care era legată printr-un atrium comun ce răspundea intențiilor ecumenice ale basileilor, unind, pe de o parte, un edificiu de plan central sirian și palestinian, destinat unor sfinți răsăriteni, și, pe de altă parte, un plan basilical, ce aparținea tradiției apusene – pe ruinele acestei biserici care urma să adăpostească cenotafele Sfinților Apostoli, sultanul Mahomed al II-lea ridicând în 1461 celebra Moschee Albastră. Singurul exemplu rămas la care putem să ne raportăm este Biserica Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, ridicată de patriciul Ioan Studios în 463, în cinstea ocrotitorului său ca biserică parohială, ulterior destinată monahilor akindiți (neadormiți). Nefiind clară data construcției (nici arhitectul), aceasta este cunoscută târziu ca lăcaș bizantin și apare menționată după 1453, cu toate elementele tipice arhitecturii creștine, la care se adaugă multiple influențe elenistice. Precedat de un atrium cuprins între trei porticuli, la vest, la nord și sud, cel de est fiind transformat în pronaos – element tipic pentru arhitectura din Constantinopol și Grecia, deosebită de cea întâlnită la Roma și în Palestina, unde atriumul era înconjurat de o galerie pe toate cele patru laturi, lăcașul prezintă o navă centrală despărțită de colaterale prin două șiruri de câte șapte coloane de marmură, pe care se sprijinea o arhitravă în platbandă, de origine antică, și nu arcadele folosite în mod curent în alte părți – fapt care dovedește gustul conservator al capitalei, înlocuirea spațiilor dintre coloanele ce dădeau spre curtea interioară, cu pereți de zid, creând un loc special destinat celor care nu puteau lua parte la săvârșirea Sfintelor Taine după obiceiul liturgic de închidere a ușilor. Peste navele laterale și nartex se ridicau tribunele, iar partea de est se încheia cu o absidă semicirculară la interior, cu trei laturi în exterior, specifică unui model apărut la Constantinopol, în secolul al V-lea, preluat în restul imperiului începând cu domnia lui Iustinian (527-565). (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 14 iulie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente