Trei ani de la trecerea la Domnul a vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist

Vrednicul de pomenire Părintele Patriarh Teoctist a adormit întru Domnul la data de 30 iulie 2007. Astăzi se împlinesc trei ani de la trecerea sa la cele veșnice. În „Ziarul Lumina” din data de 30 iulie, în paginile 8 și 9 se găsesc două articole dedicate Părintelui Patriarh Teoctist. Articolele sunt semnate de către Daniela Cârlea Șontică – „Amintire în veșmânt alb” și de către Steluța Popescu (Coban) – nepoată a fericitului întru adormire Părinte Patriarh Teoctist – „Cuvânt de dor, la împlinirea a trei ani de la plecarea în bucuria Învierii Mântuitorului: O candelă a neuitării părintelui nostru patriarh Teoctist”

„Amintire în veșmânt alb”

Astăzi se împlinesc trei ani de când patriarhul Teoctist a adormit întru Domnul. Celui de-al cincilea patriarh al României i se fac slujbe de pomenire atât la Catedrala patriarhală, cât și în alte biserici din țară.

Când merg la slujbă la Patriarhie, mă așez cel mai adesea lângă mormântul lui și trăiesc această dublă prezență: un patriarh slujește în altar, iar altul, tăcut, abia perceput, se odihnește undeva, în partea dreaptă, cu multe flori albe aduse în dar.

Am tot sperat că, apropiindu-se ziua în care se împlinesc, iată, trei ani de când patriarhul Teoctist a plecat la Domnul, o să mi se așeze mai clar în minte felul în care aș putea să-i evoc figura blândă, de bunic și călugăr adevărat. Acest lucru nu s-a întâmplat și, înainte să mă apuc de scris, aproape m-am întristat. Să nu mai știu ce să spun despre el după trei ani? Și totuși. Cum aș putea să uit cel mai emoționant interviu pe care l-am luat vreodată cuiva, într-o zi de 9 noiembrie, când îmi imaginez că întreg soborul îngerilor mi l-a înlesnit?… Nici dreapta sa de o finețe deosebită, scriindu-mi o dedicație pe o carte și dându-mi binecuvântarea, nu e de uitat. Apoi, mi-l amintesc înveșmântat în alb, pășind ușor pe coridoarele Reședinței patriarhale, unde, după interviu, ne-a condus peste tot. ‘N-a mai călcat picior de ziarist pe aici!’, ne spunea, și-i sorbeam cuvintele, și îl lăsam să ne fie ghid prețios prin locuri atât de tainice. Ne-a condus apoi în Paraclisul patriarhal, acolo unde se ruga uneori departe de ochii lumii. În acel mic lăcaș, fotoreporterul a suprins cele mai spectaculoase fotografii cu el. Patriarhul nostru de atunci părea un uriaș alb, arătând spre fresce și vitralii ca spre adevăratele lăcașuri de sus. Sus, acolo unde spera, și sperăm și noi, să fi ajuns, odihnindu-se printre patriarhii cei din vechime. Apoi, trecând prin Sala sinodală, ne-a descifrat scenele monumentale de pe pereți, reprezentându-i, printre altele, pe greco-catolici revenind la Biserica-mamă. Se întorcea din când în când patriarhul și îmi spunea un personal ‘Danielă!’, așa cum numai tata îmi mai spune uneori.

Ne-a dus apoi prin foișorul care dă spre grădină, unde îmi închipui că ieșea să ia aer, scuturându-și în orele serii, pentru câteva momente, umerii plini de grijile patriarhale, de zgura acuzațiilor de tot felul și de povara anilor. O îndrăzneală de care mă bucur acum m-a împins la sfârșitul interviului și turului de reședință să-l rog să se lase fotografiat lângă mine, așa încât păstrez cu bucurie amintirea aceasta lângă documentele sonore în care îmi răspunde de fiecare dată cu răbdare la zecile de întrebări.

Să nu mai știu ce să spun despre patriarhul Teoctist ar fi ca și cum aș uita că de fiecare dată când mă gândesc la un lucru frumos din profesia mea apare de departe și de necontestat această amintire cu veșmânt alb.

„Cuvânt de dor, la împlinirea a trei ani de la plecarea în bucuria Învierii Mântuitorului: O candelă a neuitării părintelui nostru patriarh Teoctist”

‘Foarte greu este să ierți. Dar a ierta înseamnă a-ți jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în fața lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioșilor care au suferit o viață întreagă, ca martori ai vieții mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se ivește virtutea. Și am văzut din copilăria mea că iertarea rodește bunătate.’

Îmi este din ce în ce mai greu să scriu despre părintele patriarh Teoctist, pentru că îmi este din ce în ce mai greu să cuprind în cuvinte faptele și tainele unei vieți. Autentic și simplu. Pentru că, pe măsura trecerii timpului, în inima mea se cuprind mai adânc amintirile prezenței sale vii în viața noastră și se desprind mai clar orizonturile cunoașterii, cu mult mai presus decât în timpul viețuirii sale. Și, ca orice mare eveniment petrecut, darurile înțelegerii înfloresc la mult timp după petrecerea sa, iar exprimarea devine din ce în ce mai adâncă.

Iată ce scriam pe un petic de hârtie, în 6 iunie 1998, după o întâlnire de familie cu părintele patriarh: ‘Simt că mi se umple inima de lacrimi și mi se sfâșie sufletul când ne pregătim de plecare de la Preafericirea Sa, când părăsim căldura unei smerenii care ne bucură și ne primește așa cum suntem, cu încercările și lipsurile noastre, cu atât de multă delicatețe și iubire ascunsă…’ Și ce ce aș putea adăuga acum, după trei ani de la plecarea părintelui patriarh Teoctist, ca vibrație a trăirii?

Primul gând ce îmi aprinde lumina amintirii părintelui patriarh, la acest ceas de pomenire, este al rezonanței ultimelor sale cuvinte adresate mamei mele, la telefon, cu câteva zile înainte de plecarea sa la Domnul: ‘Să fiți îngăduitori în toate.’

Mult timp m-am gândit la aceste ultime cuvinte, pentru a le desluși adâncimea. Mult timp am lăsat să curgă pentru a putea scrie că poate ea, îngăduința, a fost una din cele mai neînțelese și copleșitoare taine a vieții părintelui patriarh. Doar ea, taina îngăduinței, a putut străbate orizontala dreptății momentelor spre o cuprindere mai adâncă a lucrurilor și semenilor care au căutat mereu răspunsuri. Acesta a fost ultimul dar pe care ni l-a așternut în suflet unchiul nostru și îl așez acum și aici, spre pururea rodirea sa în sufletele tuturor…

Îngăduința este o taină a sufletului care topește dreptatea momentului prin orizontul smereniei și înțelepciunii…

Îmi aduc aminte ce destăinuia părintele patriarh, la puțin timp de la ziua sa aniversară, 2002: ‘Foarte greu este să ierți. Dar a ierta înseamnă a-ți jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în fața lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioșilor care au suferit o viață întreagă, ca martori ai vieții mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se ivește virtutea. Și am văzut din copilăria mea că iertarea rodește bunătate. Trebuie o ofrandă din partea noastră… iar pentru iertare trebuie să postim, să facem bine… se cere astfel o restituire ca cea ce nu putem împlini să împlinească faptele noastre…’

Părintele patriarh a îngăduit mult și a iubit mult. Mărturie sunt cuvintele pline de iubire adresate românilor de pretutindeni, de-a lungul slujirii sale. Și îmi aduc aici aminte de cuvântul său rostit la Concertul de Înviere 1998 având aceeași rezonanță a dorului de iubire, regăsită în ultima sa Pastorală adresată la Învierea Domnului din anul 2007:

‘Slava unui popor este mărturisirea Sfintei Învieri… Prima Euharistie este Cina cea de Taină. ‘Am dorit mult să mănânc paștele acesta împreună cu voi. Cu dor am dorit să mănânc paștele acesta împreună cu voi.’ Doar Sf Apostol Evanghelist Luca a reținut acest detaliu, dar pentru noi, românii, atât de bogat. Iisus dorește neîncetat să iubim… Să mănânce Paștele cu noi. Căci atunci era începutul Sfintei Euharistii, dar acum trecem de la moarte la viață, de la pământ la cer, din robia păcatului la viața cea veșnică, iar acestea aveau să se celebreze de 2.000 de ani. Parcă această sintagmă s-a sădit în sufletul românilor. Dar cuprinde în ea ce poate fi mai frumos în frumusețea sufletului – iubire, atașament, respect și încă multe altele, ce se pot adăuga la nesfârșit. Să mâncăm paștele acesta împreună cu Mântuitorul Hristos la fiecare schit, mănăstire, parohie…’

Despre anii, viața și slujirea creștină nu putem scrie noi, cei înscriși în neamul părintelui patriarh Teoctist, căci cu greu harul poate străbate orizontala ramurilor de neam: iubirea întru rudenie nu poate avea în nici un chip desăvârșirea trăirii credinciosului simplu, neștiut, din biserică față de pastorul său, coborând-o astfel prin acele legături de sânge spre un posibil subiectivism. De aceea las cuvintele lui Vasile Tărâțeanu (Cernăuți) să aprindă candela amintirii părintelui patriarh Teoctist spre pomenirea sa din neam în neam:

‘Cu întreaga sa făptură plină de înaltă demnitate arhierească și jertfelnicie monahală, cu mersu-i apostolic printre mii și mii de credincioși ce așteptau cuvântul lui, smerit și cuvios, de înțeleaptă povățuire, cu fața-i iradiind lumină precum fețele sfinților din străvechile noastre altare, cu vocea-i blândă și molcomă, învăluită în smirna dragostei de aproapele, după cum ne învață Sfânta Scriptură, cu sufletu-i generos, larg deschis către durerile și necazurile milioanelor de români împrăștiați de soartă prin întreaga lume, cu zâmbetu-i încărcat de bunăvoință ce-i înflorea în colțul gurii uneori când ne aflăm în preajma sa, Păstorul sufletelor noastre rătăcite pe drumurile întortocheate ale vieții, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, Întâistătătorul Bisericii noastre Ortodoxe Românești, a fost și va rămâne în inimile noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut și l-am iubit, ca un adevărat părinte, grație înaltelor calități duhovnicești și Harului cu care a fost investit de la naștere de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe care l-a slujit cu vrednicie apostolică multe decenii la rând.’

Ne plecăm genunchii la mormântul său și păstrăm nestinsă candela neuitării sale, rugându-ne să ne regăsim, cu toții, la petrecerea cea îngerească.

Comentarii Facebook


Știri recente