Trăire în cuibul de vulturi al Sfântului Ioan Iacob

Am cugetat foarte mult înainte de a aborda acest subiect extrem de sensibil al nevoințelor pustnicești. Dar Dumnezeu, în nemărginita Lui dragoste, a îngăduit să-l întâlnesc pe părintele protosinghel Varsanufie Gherghel, starețul Mănăstirii „Pătrunsa”, care tocmai s-a întors din Țara Sfântă. De la el am aflat despre felul de nevoință în chilia de la Hozeva a Sfântului Ioan Iacob.

Știu că dorința de cercetare a vieții pustnicești vi s-a conturat odată cu o anumită călătorie în Țara Sfântă. Ce a reprezentat ea pentru cuvioșia voastră?

Mai întâi am făcut o călătorie de la chilia Sfântului Hariton până la schitul nostru românesc de la Ierihon, mergând prin pustiu vreo 30 km. Dumnezeu a rânduit să avem o călăuză, un părinte cu o trăire aparte, care de multă vreme cerceta acele locuri, atât în scop duhovnicesc, cât și istoric. Este vorba despre părintele Filoteu, de la Mănăstirea „Petru Vodă”, care ulterior a scris o carte cu învățăturile pe care a reușit să le culeagă de la Părinții pe care i-a cercetat și care i-au împărtășit din trăirile lor la pustie. Această carte, cu multe adăugiri și îmbunătățiri, era rodul trăirii sale printre pustnicii Hozevei. Cu siguranță aceea a fost cea mai fericită zi din viața mea, pentru că erau o altfel de trăire, altfel de gândire, alt fel de a fi în acele locuri ale sfințeniei desăvârșite. Erau o permanentă dorință de cercetare duhovnicească, de care aveam atâta nevoie, și o trăire a unui dor de Dumnezeu, care acum se împlinea în această binecuvântată călătorie. Abia acum aveam să înțeleg greutatea vieții ascetice, pe care Părinții pustiei o trăiau. Pustiul Hozevei a dat omenirii cel mai de preț dar al viețuirii întru Hristos, prin sfinți desăvârșiți ca Ioan Iacob Hozevitul, Sfântul Gheorghe Hozevitul, Sfântul Hariton, cu impresionanta sa poveste de viață, și alți nenumărați sfinți necunoscuți.

Dacă ar fi să definiți o lume a rugăciunii, între locurile de viețuire a sihaștrilor din Valea Hozevei, până la sfintele moaște, pe care le cinstesc creștinii de pretutindeni, care ar fi traiectul acestui spațiu ascetic?

Fiecare dintre aceste peșteri era un lăcaș de nevoință, cum numai cine ajunge acolo cunoaște. Sihaștrii au trăit dintotdeauna într-o nemărturisită taină. În pustiul de pe Valea Hozevei se mai păstrează și astăzi câteva bisericuțe, acolo unde duminica și la sărbători acești trăitori ai pustiei coborau la Sfânta Liturghie, spre a se împărtăși cu Sfintele Taine. Imediat după slujbă, urcau înapoi la chilie. Sfântul Ioan Scărarul spune foarte clar că „cel care nu este cercat în trăirea vieții pustnicești nu poate să dea sfaturi celor de la pustie”. De-a lungul vremii, în aceste pustiuri s-au nevoit călugări veniți de pretutindeni, pentru ca mai târziu să fie găsite oseminte „galbene și frumoase” cu mireasmă de sfinte moaște. Dumnezeu a îngăduit ca și la Mănăstirea „Pătrunsa” să ajungă sfinte moaște ale unor sfinți necunoscuți din Pustiul Hozevei, moaște care au fost găsite în altarul unei bisericuțe din imediata apropiere a peșterei Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, la care, cel mai probabil, acesta se împărtășea cu Sfintele Taine.

Cum arată astăzi locul de nevoință al Sfântului Ioan Iacob, cum arată chilia în care s-au găsit atâtea mărturii ale viețuirii sale acolo, de la obiecte personale până la manuscrise izvorâte din permanenta sete de Dumnezeu?

Peștera în care s-a nevoit Sfântul Ioan Iacob Hozevitul este una în care viețuirea este foarte grea. Pentru a ajunge acolo, trebuie să urci pe o funie, cu multă trudă, în condiții nu tocmai sigure. Sfântul avea un program pustnicesc foarte sever, de la care nu se abătea niciodată. Cât despre chilie, aceasta este asemenea unui cuib de vulturi, unde accesul este cumplit de greu, dar este un loc unic, extrem de favorabil rugăciunii și nevoinței pustnicești a sihastrului autentic, a nevoitorului ascet care vrea să se lepede de toate și să-L urmeze pe Dumnezeu. În spațiul acela ascetic au existat și un mic cuptor, unde monahul își făcea prescura pustnicească, și o laviță pe care își ținea toate cele de trebuință. Chilia sfântului este de fapt o peșteră, dispusă pe două niveluri și, așa cum spuneam, este nebănuit de greu de ajuns acolo, aproape imposibil pentru călugărul neexperimentat. Imaginați-vă un bloc de cincisprezece etaje, cam asta este înălțimea la care se află grota nevoinței acestui sfânt român, acolo unde a plămădit în vas ales dorul după Dumnezeu, alegând acest mod de nevoință în Pustiul Hozevei. Sfântul avea un program pustnicesc de la care nu se abătea niciodată. În chilia sa au fost găsite scrisori către cei dragi, pe care îi lăsase în țară, scrierile și poemele izvorâte din setea de Dumnezeu, de neîncetată rugăciune, de mântuire. Aceste manuscrise rămase de la Sfântul Ioan Iacob sunt darurile pe care acest bineplăcut sihastru le-a lăsat moștenire în locul cel mai de preț al viețuirii în Hristos, Țara Sfântă.

Mi-e greu să vă întreb ce ați simțit în momentul în care ați pășit în peșteră, pentru că mi-ați mărturisit de la început că primul pas în locul acela v-a cutremurat sufletește. Mă iertați, părinte, dar aș vrea să știu, cum ați simțit duhul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul?

Puțini sunt cei ce știu care este adevărata chilie a pustnicului român, dar și mai puțini cunosc detaliile acestui loc sfânt și asta pentru că a ajunge acolo ține doar de ajutorul și îngăduința lui Dumnezeu… Eu am primit acest dar de preț al binecuvântării de a mă nevoi acolo, cu bucurie, cu nădejdea mântuirii, dar cu dorința fierbinte de a-mi plânge păcatele. Mi-e greu să redau în cuvinte starea pe care am trăit-o în chilia sfântului… Când am pășit pentru întâia oară acolo m-am cutremurat sufletește, am atins cu teamă locuri și lucruri pe care sfântul însuși le atinsese, nu știam dacă prezența mea acolo era reală sau pur și simplu visam! Cărui fapt se datora această minune? Trăirea în peștera Sfântului Ioan Iacob Hozevitul este dincolo de orice taină. Fiecare român care ajunge la Hozeva, la racla cu moaștele sfântului, trăiește și împărtășește această bucurie a faptului că un monah român a fost chemat în Țara Sfântă pentru a se nevoi și a se ruga pentru noi. Duhul Sfântului Ioan Iacob este un duh care nu se separă de sufletele alese, care poartă mereu dorul după Dumnezeu. Și nu vorbim aici de faptul că voia lui Dumnezeu a fost ca eu să ajung să mă nevoiesc în locul acela ales de rugăciune, vorbim de toți aceia care au avut bucuria de a păși pe pământul din Pustiul Hozevei și al căror suflet cu siguranță a fost sensibilizat de bucuria întâlnirii cu duhul sfântului atât de drag nouă. Oriunde ne-am afla în această lume, ca trăitori, purtăm cu noi acest duh al vieții autentice pe care Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a trăit-o din dragoste pentru Dumnezeu. (Interviu realizat de Mariana Borloveanu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 21 februarie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente