„Tradiția, dragul meu, este așezarea în matcă a unui neam”

Părinte, vă rog câteva lucruri despre începutul dvs. de drum în viața asta. Mama, tata, frații†¦

Dacă viața noastră, în general, este legată de cei doi părinți, apoi mama este numele sfințeniei pe lumea asta, lumea însăși este făcută din sângele și din plămădeala trupului și a sufletului ei. Mama mea a avut un nume tradițional, al Sfinților Părinți dumnezeiești, Ana, și care, într-adevăr, a dus o viață trudită, o viață ca a femeii de la munte, s-a căznit mult de tot ca să crească pe cei cinci copilași. Tata se numea Gheorghe, purtător de biruință, pentru că a dus mereu lupta cu lumea asta. Mama era acasă, cu greutățile ei, și tata era mereu plecat cu treburile lui. Copii au fost Ioana, Tanasă, Neculai, Elisabeta și eu.

A mai ajuns vreunul preot? Sau slujitor la mănăstire?

N-a mai ajuns nici unul preot, deși la noi, în casă, era împământenit foarte mult spiritul acesta al mănăstirii, pentru că foarte mulți călugări de la Neamțu și Secu și Sihăstria umblau prin sate, pe la casele creștinilor. Astăzi, dacă se umblă cu repartiția cărților religioase, cu transmiterea lor dintr-un județ în altul, dintr-o mănăstire în alta, totul se face cu mașini rapide, pe când pe vremea copilăriei mele se mergea cu un cărucior tras de câte un călugăr, care se trudea să ajungă din loc în loc. Mă gândesc, astfel, la părintele Pahomie de la Mănăstirea Neamțului, de pildă, venea și îl ajutam noi la urcat Muntele Petru Vodă, avea câte doi, trei săcușori în cutia căruciorului și noi de-abia așteptam să vină părintele, ne dădea din săcușor câte o cărțulie, câte un Acatist al Sfântului Nicolae, al Sfinților Ioachim și Ana și Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului. Mare bucurie era pentru noi! Apoi, când se întorcea, pe jos, de prin părțile Broștenilor, de la Borca, din satele astea situate de-a lungul Bistriței, venea și dormea la noi. Eram mereu lipit de el, și îl întrebam despre lucrurile astea frumoase și tainice ale vieții de mănăstire. Povestea până târziu și eu îl ascultam pe bătrân așa cum ascultă lumea acum, bunăoară, la televizorul ăsta diabolic. Ascultam despre viața aceasta duhovnicească a mănăstirilor. Și nu mai vorbesc că mama a fost legată în credința ei trup și suflet de Ortodoxie, mai ales că atunci se dădea lupta între stilul vechi și stilul nou. Mama a rămas pe stil vechi până la sfârșitul vieții ei. Dar tata ținea și pe una și pe alta. (…) Oricum, era o obișnuință a casei să plecăm de sărbători la mănăstiri, Durăul era mănăstirea preferată.

Așa se explică faptul că ați și intrat în mănăstire. Spunea un sfânt părinte că dacă vrei să vezi până departe, dacă vrei să vezi cu adevărat, atunci fă-te preot†¦

Așa se explică, pentru că am crescut zi de zi în spiritul credinței, în casă era atmosfera frumoasă a vieții morale, a respectului pentru valorile tradiționale. Pentru că tradiția, dragul meu, este așezarea în matcă a unui neam. Fără tradiții, un neam dispare din istorie. Iar tradiția românului este legată de biserică, este construită pe alcătuirea sărbătorilor bisericești, a respectului pentru familie.

Care a fost momentul cel mai semnificativ al vieții dvs. în biserică?

Au fost multe, dar începutul are în el toate semințele evoluției ulterioare. De asta, când m-au primit pe mine la Mănăstirea Durău și m-au îmbrăcat într-o seară în ipodiacon și m-au așezat cu sfeșnicul înaintea soborului, apoi pentru mine a fost toată lumea, pentru mine nu mai exista nici casă, nici bordei, nimic†¦!

Când am îmbrăcat primul veșmânt cu care am ieșit în fața poporului, pentru sufletul meu a fost mare sărbătoare

La ce vârstă ați intrat în mănăstire?

La 17-18 ani. Am intrat la mănăstire aici, la Durău. Socoteam că a coborât cerul pe pământ, nu alta. Când am intrat în mănăstire și am văzut călugării aceia cu bărbi mari și care cântau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări de pe ceea lume, așa de înălțător și de frumos mi se părea totul. Îmi mai amintesc că slujba se ținea într-un paraclis, „Schimbarea la Față”, un paraclis mic pentru că în biserica mare pictorul Tonitza restaura pictura. Vă spun că eu nu mai vedeam nimic, mi se părea că nu au nimic pământesc oamenii aceia, vedeam că sunt veniți, căzuți parcă din cer aicea, între noi. Mă uitam la ei, așa, ca la niște zei. Mă închinam pe la icoane, dar mă duceam și la ei și mă închinam. „Măi, du-te și te-nchină la icoane, nu veni aicea la mine!”, mi-a zis unul. Și mai ales era un părinte, Dometian, Dumnezeu să-l ierte, care îmi spunea mie: „Măi băiete, tu n-ai putea să te mântuiești acasă? Ce-ai căutat la mănăstire?!”. „Păi, vreau să stau și aicea, cum ați trăit și Sfinția Voastră aicea, frumos. Îi satul meu aproape, aicea și eu sunt la mănăstire, nu pierd eu legătura†¦”. Îmi spunea: c-o să-ți pară rău, că acasă ai avut altă viață, aicea-i aspră viața†¦! Da, au fost și lucruri bune, extraordinar de bune, au mai fost și lucruri mai de sminteală, așa, ca peste tot în lumea asta. Un alt lucru pe care l-am reținut ca deosebit în viața mea, a fost atunci când am îmbrăcat primul veșmânt cu care am ieșit în fața poporului. Anagnost se cheamă, și pentru mine, pentru sufletul meu a fost mare sărbătoare.

Și după un an și jumătate mă cheamă părintele stareț și îmi zice: „Măi băiete, tu ai să mergi să faci carte, mai departe!”. Hainele îmi erau gata cusute, mi-a citit o rugăciune, mi-a dat niște adrese și hai, băiete, la seminar, să înveți carte! Și după trei zile, cu două pachete după mine, uitându-mă cu jind după Ceahlău, am plecat gândindu-mă ce și cum am să fac, cum am să mă mai întorc eu înapoi. Ei, abia acum începea viața pentru mine, când mă rupeam de munții mei și de oamenii mei, de părinții mei, de frații mei. Că de acolo, de la seminar, tocmai de la Cernica, era obiceiul ca o singură dată pe an să vii acasă, și eu deja începeam să tânjesc după locurile mele†¦

Dacă n-aș fi trăit între oamenii de toate condițiile, nu aș fi înțeles viața lor

Erați în situația lui Creangă, părinte. Că și el zice: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp, și pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești†¦”. Dumneavoastră părăseați spațiul binecuvântat al Ceahlăului†¦

Da, greu, greu†¦! Ce știam eu despre Cernica, de la alții? (…) Acomodarea a fost destul de anevoioasă. Pe atunci sistemul de învățământ era mai altfel decât acum. Făceai întâi șase clase primare. După aceea o luai, din nou, de la clasa întâi, la seminar. Și era greu la seminar. Limba greacă, limba latină. Și dă-i, tată, și muncă, și aritmetică, și toate socotelile… Programul era anevoios, cu studiu toată ziua. Și eu, dintr-un copilaș liber, muntean, deh, obișnuit cu munca și mai puțin cu studiul și cu statul în loc, crescut la umbra Ceahlăului, a trebuit să strâng din dinți și să mă acomodez cu altfel de viață, care nu era pe structura mea. Necazul era și mai mare că trebuia să scoți cel puțin 7, 50, un 8, acolo, fără de care bursa nu era posibilă, te trezeai că te trimitea înapoi. Munceai zi și noapte și trebuia să scoți note mari, ca să reziști. De fapt, dacă e să cântărim bine, eu mi-am luat treaba în serios, și nici o greutate nu era mai mare, decât scosul cuvintelor la greacă și latină. Germana și franceza, la fel, erau aceeași bucurie, dar parcă erau mai accesibile. Dar astea, greaca și latina, erau nenorocirea cea mai mare. Părintele Hrisan, Dumnezeu să-l ierte, a fost vreo doisprezece ani în Grecia și când te scotea la lecție, să spui toate formele verbelor și toate regulile, transpirai tot. Apoi te lua la Noul Testament, îți dădea un verb, timao, așa, și spune, forma perfectului, a perfectului trecut, pasivul, viitorul†¦ toate. Te luau transpirațiile de parcă munceai din greu. (…) Cu bune, cu rele am terminat patru ani la seminarul de la Cernica. Deodată s-a desființat acolo, odată cu mișcările legionare… (…)

În ce an era asta?

În †™41. Anul școlar †™41-†™42. Așa am fost repartizat la „secția monahală” de pe lângă seminarul de la Râmnicu Vâlcea.

Ați terminat, deci, patru ani la Cernica.

Da, am intrat acolo, la Râmnicu Vâlcea, în anul al cincilea al seminarului. Acolo eram mult mai aproape de nivelul școlilor laice. Mi-am dat seama ce distanță era între educația ce am primit-o noi în cei patru ani de la Cernica și școala aceasta, unde programul era mult mai lejer. Față de Cernica, aici, la Râmnicu Vâlcea, pentru noi, care eram foarte bine pregătiți, era floare la ureche.

Calvarul omului scos de acasă continua astfel, părinte. Opt ani era, deci, seminarul?

Seminarul, da. Și după anul al cincilea la Râmnicu Vâlcea, ne-au repartizat, ca să terminăm studiile, pe eparhii. Și eu fiind din Moldova, am fost repartizat la seminarul din Roman, cu încă vreo cinci-șase colegi care erau tot din județul Neamț. La Roman, iarăși, am continuat școala, dar din ce în ce mai slabă era pregătirea noastră. Și pot spune că la ce am învățat în cei patru ani de la Cernica, puțin am mai adăugat în următorii patru ani din școlile astea, în special în domeniul acesta lingvistic: latină, greacă, germană, franceză, în care eram foarte bine pregătiți din primii ani.

Ei, bine, în 1948, imediat cum am terminat seminarul, a venit, într-o noapte, arestarea†¦ (…)

Pe unde ați trecut dvs., prin sate și prin mănăstiri, ați lăsat o dâră de lumină. Toți oamenii pe unde ați trecut parcă i-ați magnetizat, toți vă caută și azi, indiferent unde vă duceți†¦

Știți de ce? Pentru că dacă n-aș fi avut experiența pe care am avut-o, în închisoare, dacă n-aș fi trăit între oamenii de toate condițiile, nu aș fi înțeles viața lor. Și așa dacă m-am apropiat și am ținut ușa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comuniune între mine și ei. Și chiar dacă nu se duce el, omul, chiar satisfăcut, că nu i se întâmplă mare lucru că a venit la Mănăstirea Petru Vodă și a plătit un pomelnic, rămâne dialogul nostru, ne ascultăm unul pe altul. Dar el tot același om rămâne. Doar că îi dă Dumnezeu mai multă răbdare, mai mult îndemn spre viața asta și știe că undeva cineva se roagă pentru el.

(Interviu publicat în Ziarul Lumina, ediția din 18 iunie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente