Toată viața am ars de dorul lui Dumnezeu – Impresionanta poveste de viață a maicii Teodosia de la Schitul Iezer

O poveste de viață născută din dor, trăită cu dor și-mplinită din dor de dor. Eu personal am perceput-o ca pe un dar, primit în sfântă zi din Postul Nașterii Domnului, în chilia caldă a maicii Teodosia. Copil sărac, plecat cu oile spre Frăsinei, L-a întâlnit pe Dumnezeu la Schitul Iezer, într-o desăvârșită lume a rugăciunii.

Un nemilos decret al vremii a aruncat-o în vâltoarea vieții din lume, unde s-a căsătorit și Dumnezeu a binecuvântat-o cu cinci copii. În toți acești ani, în care a ars de dorul mănăstirii, și-a crescut copiii cu dragoste. Soțul însă a trăit toată viața cu gândul că într-o bună zi nimic n-o va putea opri și se va întoarce la mănăstire. Așa s-a și întâmplat, dar cu acceptul acestuia. Venind împreună la prăznuirea Sfântului Antonie de la Iezer, maica a rămas pentru totdeauna în mănăstirea pentru care sufletul său a ars neîncetat.

De unde a început acest drum care, cu toate suișurile și coborâșurile lui, a fost tot timpul sub binecuvântarea lui Dumnezeu?

Eram copil, acasă la părinți, aveam vreo paisprezece ani. Într-o zi a venit la noi un părinte Ioil, de la Frăsinei, care, observând că o tot trăgeam de mânecă pe mama, a întrebat-o ce vreau. Parc-o aud și acum: „Ce să vrea părinte, vrea să meargă cu sfinția voastră, parcă ea-i de mănăstire†¦”. Și voia Domnului a fost ca în scurt timp să plec la mănăstire, împreună cu verișoara mea, Domnica. De fapt, noi împreună puseserăm la cale totul, eu fiind fascinată de ceea ce-mi povestea despre cei doi frați ai săi, care se călugăriseră la Frăsinei. Dumnezeu a rânduit totul. În primăvara aceea, după o iarnă grea, starețul Simeon de la Frăsinei venise să ia un car cu fân de la tata Pătru. Și pentru că de-acum unchiul meu le dăduse și pe cei doi fii, și oile, și fânul, călugărul îi spune că în curând va veni să ne ia și pe noi. Și uite-așa, marți după Paști, am plecat de-acasă pe jos. Am dormit o noapte la niște gospodari din Țara Loviștei, o noapte la Cozia, după care am rămas la Frăsinei, jos, unde au voie femeile, iar sâmbătă părintele Ioil ne-a dus la Iezer.

Un vis împlinit: m-am călugărit la 18 ani

Cum ați perceput viețuirea în această sihăstrie și care au fost trăirile pe care le-ați avut cu fiecare ascultare în parte?

Acesta era cu adevărat locul la care visasem atâta vreme fără să știu. Am coborât în aripa veche a clădirii, acolo unde câteva dintre maici țeseau la război. Bineînțeles că imediat mi-am vârât degetele printre firele de lână, știind de acasă cum se țese la un război, lucru care a încântat-o pe maica stareță încă de la început. Am plecat însă acasă, pentru ca maica să-și dea seama dacă într-adevăr ardeam după Dumnezeu. Bineînțeles că de Rusalii eram deja înapoi. Aici am țesut, am cărat piatră, am fost și paracliser atunci când era nevoie, am făcut și școala monahală și alte ascultări. Atâta timp cât un călugăr se află sub ascultare, este acoperit și ferit de rele în fiece clipă. M-am călugărit la optsprezece ani, eu devenind maica Teodosia, iar verișoara mea, maica Varvara. Vă dați seama cât de mare era bucuria! În clipa aceea credeam că avea să țină o veșnicie, dar din păcate, după numai doi ani, aveam să cad de-acolo de sus, într-o prăpastie a celei mai cumplite dureri sufletești.

Un decret comunist ne-a alungat din mănăstiri

Cum au fost anii în care, fără de voie, ați ajuns din nou în lume și cum ați reușit să țineți departe ispitele?

Decretul 410 ne-a lovit din plin și până la sfârșitul anului 1960 aveam să plecăm una câte una, spre durerea și suferința tuturor. În ziua de Buna Vestire, după slujbă, am plecat împreună cu părinții, care veniseră după mine și după maica Varvara. Părinții erau și ei săraci, motiv pentru care, după Paști, ne-am angajat la fabrică, la Tălmaciu. De voie, de nevoie, a trebuit să renunțăm la hainele călugărești și să ne conformăm rigorilor fabricii. Imaginați-vă cum e să te trezești dintr-odată, din liniștea privegherilor, în haosul unui cămin de nefamiliști. Mi-a fost foarte greu, motiv pentru care am hotărât să mă căsătoresc, decât să cad pradă ispitelor lumești. Soțul meu provenea și el dintr-o familie modestă, ceea ce a făcut să cunoaștem greul mult prea devreme. După ani și ani de stat cu chirie, am primit un apartament unde încet, încet ne-am încropit cam ceea ce este necesar într-o familie, după care Bunul Dumnezeu ne-a dăruit cinci copii.

„Fă ce-ai face și-ntoarce-te la locul tău!”

Se mai aprindea când și când dorul de mănăstire?

A fost o perioadă foarte grea, iar eu plângeam zilnic. Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc la mănăstire. Anii au trecut, cei cinci copii au crescut și ei, i-am dat la școli, s-au căsătorit†¦ și dorul meu cel mare s-a reaprins, mai viu, mai puternic. De câte ori mergeam la vreo nuntă sau un botez, ochii soțului meu erau numai la mine, încercând să mă protejeze cumva de întrebarea care de-acum mă obseda: „Ce caut eu aici?” Între timp l-am căutat pe părintele Mina de la Schitul Cornetu, ale cărui cuvinte mi s-au înfipt ca un cuțit în rană: „Întoarce-te acum, când s-a aprins flacăra, pentru că dacă se va mai stinge o dată, stinsă va rămâne pe veci!”. Am trecut apoi pe la Mănăstirea Turnu, dar am plecat și de-aici cu inima arsă de ceea ce avea să mă-ntrebe părintele Neofit la despărțire: „Când te-ntorci?”. Hotărârea aveam să o iau la Sihăstria, în chilia părintelui Cleopa, care m-a sfătuit: „Fă ce-ai face și-ntoarce-te la locul tău!”. Era greu să conștientizeze un călugăr trăirile unei persoane care viețuiește sub Sfânta Taină a Cununiei.

Soțul meu a trăit toată viața cu teama că mă voi întoarce la mănăstire

Și iată că astăzi vă regăsesc în chilia de la schit. Cum au acceptat până la urmă cei din familie ca într-o bună zi să vă-ntoarceți la viața monahală?

Când Dumnezeu a hotărât acest lucru, nimeni și nimic nu m-a mai putut opri. Era într-o sâmbătă, când cu mare greutate (cred că soțul presimțea ceea ce avea să se întâmple) am reușit să-l conving să mergem împreună la hramul Sfântului Antonie de la Iezer. Nimic premeditat. Am ajuns la Iezer, cu sentimentul că mă-ntorc de undeva, acasă. Parcă-l văd și azi pe Înalt Preasfințitul Irineu, care pe vremea aceea era la Râmnic și care venise să slujească la Priveghere. Am primit cu mare bucurie binecuvântarea, după care maica stareță, care tocmai venise, i-a spus în câteva cuvinte povestea mea. Privindu-mă cu blândețe, mi-a spus: „Maică Teodosia, dar când ne-ntoarcem, ce-I dăm lui Dumnezeu, drojdia?”. Am simțit că pică cerul pe mine, de tulburare și de rușine, și i-am explicat că dacă ar fi după mine, eu aș rămâne și acum. Am rămas cu lacrimi în ochi. A doua zi, după Sfânta Liturghie, soțul meu a mers de bunăvoie la episcop, spunându-i că dorește să dea semnătura de care este nevoie, pentru ca eu să mă pot întoarce la mănăstire. Ceea ce nu știa soțul meu a fost faptul că eu aveam să rămân chiar din clipa aceea acolo, iar el a plecat înlăcrimat, dar cu mulțumirea aceea de bun creștin, care mi-a redat libertatea. Eu, în schimb, îmi regăsisem pacea sufletească, pe care de-atâta vreme o așteptam. Zile la rând mergeam pe marginea râului Iezer și strigam din toată ființa mea: „Slavă Ție Doamne, slavă Ție!”. De-atunci a mai venit pe la Iezer, dar numai pentru a ne ajuta cu ce mai era nevoie. Și asta până-ntr-o zi când, după o îndelungată suferință, a trecut la Domnul. Am fost înainte de asta cu părintele Siluan, care l-a spovedit, l-a împărtășit și i-a citit toate dezlegările de cuviință.

Acum s-au liniștit cu toții, copiii își văd de viața lor și nu mai trăiesc cu povara acelui dor pe care tatăl lor l-a luat cu el în mormânt. Iar eu dau slavă lui Dumnezeu că m-am întors ACASĂ! Nimic în lumea asta nu se poate compara cu rugăciunile și privegherile din mănăstiri.

(Interviu realizat de Mariana Borloveanu și publicat în Ediția din 4 ianuarie 2012 a „Ziarului Lumina”)

Comentarii Facebook


Știri recente