Timișoara, oraș martir: Preoți timișoreni luptători în Revoluția din Decembrie 1989

În 15 decembrie 1989, în Piața Maria din Timișoara s-a aprins scânteia care a scos în stradă milioane de oameni, tineri și vârstnici, femei și copii, muncitori și intelectuali, studenți și elevi și slujitori ai Bisericii, și care a dus nu numai la căderea unui dictator, ci și a întregului sistem comunist ateu, adus de tancurile Armatei Roșii.

După o jumătate de secol, în care istoria a încetat să mai existe, când totul părea intrat într-un proces de putrefacție fără sfârșit, în care, rând pe rând, toate valorile s-au descompus, demnitatea, onoarea, adevărul, frumosul, libertatea, dragostea și mai ales credința, toată suflarea românească dornică de descătușare, de o viață mai bună.

s-a opus pe față forțelor de represiune dotate ca de război: cu scuturi, bastoane și grenade de apărare, cu arme automate, tancuri, elicoptere și tunuri de apă. Coloanele de manifestanți, din toată țara au cerut plecarea dictatorului, au cerut schimbări, care să permită afirmarea capacității de creație a poporului nostru în economie, în tehnică, în știință, în cultură, au cerut condiții pentru demnitatea umană. Li s-a răspuns cu gloanțe. Au căzut jertfe, au fost traumatizați milioane de oameni (cf. ‘Scânteia poporului’, sâmbătă, 23 decembrie 1989, p. 1). După zeci de ani de teroare comunistă, de teamă, suferință, privațiuni, persecuții de decimare a elitei intelectuale în lagăre, închisori, la canal și în alte locuri de tortură, românii

s-au trezit ‘din somnul cel de moarte’, și-au adus aminte că sunt creștini și cu un curaj de-a dreptul mucenicesc au ieșit în stradă formând coloane de mii și zeci de mii de manifestanți care strigau: ‘Dumnezeu este cu noi’, ‘Noi suntem creștini’, ‘Jos tiranul’, ‘Jos comunismul’, ‘Fără violență’, ‘Armata e cu noi’, ‘Libertate’, ‘Biserica, armata și poporul’, ‘Vrem pâine’, ‘Jos cartela’, ‘Vrem conducător creștin’, ‘Biserica este cu noi’. Din când în când, demonstrațiile erau întrerupte și cineva începea ‘Tatăl nostru’ sau ‘Crezul’, oamenii se descopereau, îngenuncheau, se rugau pentru izbândă și pentru odihna sufletelor martirilor, aprindeau lumânări și apoi porneau hotărâți mai departe. Clopotele bisericilor răsunau peste tot, preoții mai curajoși s-au alăturat manifestanților și, pe lângă rugăciunile amintite, au început să oficieze slujbe de pomenire pentru cei căzuți.

Curajul preotului Ioan Mura

Primul preot care a avut curajul de a se alătura manifestanților timișoreni a fost Ioan Mura, de la Parohia Călacea de lângă Timișoara. Impresionat de ceea ce se întâmpla în fața casei parohiale reformate din Piața Maria, preotul Mura și-a făcut simțită prezența acolo încă în ziua de 15 decembrie 1989, în zilele următoare fiind mereu în rândul revoluționarilor din orașul de pe Bega. ‘Miercuri dimineața, 20 decembrie, în jurul orei 9:00, am revenit la Timișoara – mărturisește preotul revoluționar -, lăsasem acasă trei copii minori, soția (…), dar nu mai puteam. Conștiința era cea care îmi dicta. Ea era cea care mă judeca și îmi spunea că atâția ani nu am făcut aproape nimic pentru descătușarea poporului meu și a mea însămi. Peste tot erau milițieni, securiști și soldați înarmați, mai ales în jurul catedralei și în Piața Operei’ (cf. art. Zile de neuitat în ‘Învierea’, Timișoara, anul III, 94 ș66ț, 15 decembrie 1992, p. 4). Fotografia preotului Ioan Mura în fruntea coloanei de manifestanți, cu tricolorul în mână, a fost publicată de Costel Balint în vol. 1989, Timișoara în decembrie, Editura Pelican, Timișoara, 1992.

Curajosul preot s-a alăturat coloanei de manifestanți formată din angajații întreprinderilor Solventul, Electromotor și Elba, pornită de la gară spre Piața Operei. La Podul Iosefin, alte mii de timișoreni au sporit rândurile revoluționarilor, prima oprire a protestatarilor făcându-se în fața Catedralei mitropolitane, unde au îngenuncheat cu toții și au rostit rugăciunea ‘Tatăl nostru’. Peste câteva ceasuri, preotul Mura s-a întâlnit, între actualul Consiliu Județean și Operă, cu preotul Sorin Rațiu de la Parohia Timișoara ‘Sfântul Ilie’ – Fabric și cu preotul profesor Nicolae Neaga, care i-a mărturisit: ‘În sfârșit am ajuns și eu să trăiesc acest moment de libertate’. În jurul orei 15:00, același preot a urcat în celebrul balcon al Operei din Timișoara, așa cum se va întâmpla de altfel și în zilele de 21-22 decembrie.

Tot în ziua de 20 decembrie, pe la ora 13:00, o coloană de manifestanți ce venea dinspre Clinica Odobescu și Calea Șagului a oprit în fața Bisericii parohiale Timișoara-Iosefin, toți participanții au îngenuncheat în fața lăcașului de cult și preotul Ioan Olariu, însoțit de diaconul Nicolae Izbașa, a rostit împreună cu ei rugăciunea ‘Tatăl nostru’, în timp ce preotul Ioan Tămaș și paraclisierul Dumitru Bezman trăgeau clopotele (și la bisericile parohiale din Mehala și Fratelia au fost trase clopotele). Aceiași preoți au ținut deschisă biserica toată noaptea și au împărțit lumânări revoluționarilor. Preotul Stelian Borza de la Parohia timișoreană Mehala s-a alăturat manifestanților timișoreni din Piața Operei în ziua de 21 decembrie, pe la ora 15:30, și a rostit împreună cu toți rugăciunea ‘Tatăl nostru’, după care a urcat în cunoscutul balcon și apoi a rămas în piață până în jurul orei 23:30.

Minunea din Piața Operei

În 22 decembrie, preotul Borza a revenit în piață, îmbrăcat în reverendă, la ora 11:00 a urcat din nou în balcon, la ora 11:40 i s-a oferit posibilitatea de a se adresa manifestanților, iar la ora 12:00 a rostit cu toți cei prezenți rugăciunea ‘Tatăl nostru’, mulțimea îngenunchind cu fața spre Catedrala mitropolitană. Peste jumătate de oră, același preot a anunțat din balcon fuga familiei Ceaușescu, a fost rostită iarăși rugăciunea domnească și mulțimea a strigat: ‘Există Dumnezeu’ și ‘Dumnezeu este cu noi’. În continuare, s-a ocupat de intercalarea în programul manifestației a altor rugăciuni, pricesne și colinde, împreună cu solista Lia Lungu, rămânând în incinta Operei până în dimineața zilei de 23 decembrie. Potrivit mărturiei preoților Mura și Borza, vineri, 22 decembrie, înainte de prânz, în Piața Operei au venit preoții timișoreni Eugen Iancu, Ioan Culda și Octavian Cotoc, acesta din urmă însoțit de două călugărițe, ținând în mâini prapori luați din catedrală, alți preoți cântând la Parastasul oficiat întru pomenirea eroilor martiri.

O pilduitoare atitudine de curaj au oferit preoții Ilie Dumitru de la Parohia Becicherecu Mic și Radu Reja de la Parohia Biled, care au venit în Piața Operei îmbrăcați în reverendă, însoțiți de foarte mulți credincioși cu prapori, tot în dimineața zilei de 22 decembrie, preotul Dumitru urcând în balconul lăcașului de cultură.

Rememorând faptele curajoase săvârșite de preoții ortodocși români din Timișoara și împrejurimi în zilele fierbinți ale lui decembrie 1989, se cuvine a menționa că ‘revolta populară care a răsturnat regimul totalitar din țara noastră s-a desfășurat aproape în întregime în jurul catedralei: aici au venit să se roage revoluționarii, să ia lumânări, pe care le-au ținut în mâini când proclamau dreptul la libertate și au cerut să se tragă clopotele, aici au intrat să-și salveze viața când focul ucigător al armelor s-a dezlănțuit împotriva manifestanților’ (ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, Moment comemorativ, în ‘Învierea’, Timișoara, anul II, nr. 19 ș37ț, 1 octombrie 1991, p. 1).

‘Părinte, un tânăr a fost împușcat în cap!’

Un martor ocular al acelor momente istorice, preotul Eugen Bendariu, pe atunci diacon catedral, relatează că duminică, 17 decembrie, grupul de tineri se adunase în jurul Catedralei mitropolitane fără a deranja însă Sfânta Liturghie. După masă, când a venit pentru slujba Vecerniei, tinerii ocupau deja treptele și platoul din fața lăcașului de cult strigând: ‘Jos Ceaușescu’ ș.a. Potrivit mărturiei preotului Victor Mițiga și a diaconului Eugen Bendariu, în seara de 18 decembrie, ora 16:30, în catedrală erau foarte puțini credincioși. Preotul Victor Mițiga și diaconul Eugen Bendariu au început slujba Vecerniei către ora 16:45, dar au fost nevoiți să o întrerupă, după aproximativ 10 minute, când s-a auzit o puternică rafală de armă automată. La numai câteva secunde după aceasta, mai mulți tineri au intrat speriați înăuntru, spunând că s-a tras asupra lor. Îndreptându-se spre ieșirea din biserică, diaconul Eugen Bendariu a fost întâmpinat de un tânăr, care i-a spus: ‘Părinte, un tânăr a fost împușcat în cap!’. Văzându-l pe tânăr plin de sânge, a adus o trusă medicală de la administrația catedralei, o doctoriță stagiară de la Caransebeș l-a bandajat și cineva a chemat Salvarea. Din păcate, tânărul Sorin Leia a murit chiar în lăcașul de cult.

Tinerii refugiați în catedrală nu au mai avut curajul să iasă pe ușile pronaosului (către Piața Operei), așa că preotul și diaconul au deschis ușa din dreapta, spre stația de tramvai, și toți au părăsit biserica. În dimineața următoare, același diacon a venit la slujba de dimineață și în partea dreaptă a catedralei a văzut un soldat care păzea trupul neînsuflețit al unei persoane.

În zilele Revoluției din 1989, Catedrala mitropolitană a fost ‘una din zonele fierbinți ale orașului asediat de forțele represive’, dar și ‘loc de speranță și altar de jertfă pentru timișoreni’ (prof. Dumitru Tomoni, Catedrala din Timișoara, simbol al Revoluției din Decembrie 1989 în ‘Învierea’, Timișoara, an. XX, nr. 3 ș453ț, 1 februarie 2009, p. 3). Spre pildă, luni, 18 decembrie, după ora 15:00, treptele catedralei erau pline de tineri cu lumânări aprinse, care au început să strige lozinci anticeaușiste. Informată de Ioan Coman despre acest protest, Elena Ceaușescu, într-o evidentă criză de nebunie, va da un ordin aberant: ‘Trageți cu tunul în catedrală, să terminați odată cu ea’ (Procesul de la Timișoara, vol. III, ediție îngrijită de Miodrag Milin, Timișoara, Fundația Academia Civică, 2004, p. 1352; apud Dumitru Tomoni, Decembrie 1989 în Timișoara. De la revoltă populară la Revoluție, în vol. Memorial 1989, 1(4)/2009, Timișoara, p. 59).

În aceste zile comemorăm pe toți eroii martiri a căror jertfă ‘nu se poate explica decât prin credința creștină a poporului nostru’ (preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Jertfa tinerilor de acum doi ani, Învierea, Timișoara, anul II, nr. 24 (42), 15 decembrie 1991, pp. 1-2) și îndreptăm un gând de recunoștință și spre preoții timișoreni care, cu prețul pierderii vieții, au luptat împotriva dictaturii comuniste atee și pentru revenirea la o viață creștină autentică în țara noastră. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 22 decembrie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente