„Tati” de la Spitalul de Copii „Sfânta Maria”, Iași

Paraclisul cu hramul „Buna Vestire” a Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „Sfânta Maria” din Iași este o capelă mică, pictată cu sfinți mari, care te privesc de parcă ar fi reali. Dar această capelă a fost părtașă atâtor momente de suferință și atâtor minuni nesperate încât, dacă pereții ei ar putea vorbi, oricine s-ar cutremura. Toți cei care-i trec pragul, majoritatea în momente de disperare, primesc o vorbă de încurajare din partea preotului de caritate al spitalului, părintele Florin Cristian Cristea: „Aveți curaj. Toate sunt în mâna lui Dumnezeu. Suferința nu este un blestem, este o binecuvântare”.

„Tati”. Așa este strigat părintele Florin Cristian Cristea de copiii de o șchioapă internați la secția de Oncologie de la etajul întâi al Spitalului „Sfânta Maria” din Iași. Unii dintre ei, văzându-l că sosește, îl iau de mână pe părinte, vorbindu-i ca unui prieten apropiat. Părintele devine extrem de curios: „Ce zici tu acolo, Alexandru, că e bună pizza? Eu nu știu de așa ceva”. Alexandru nu se lasă: „Ba e bună, am mâncat eu”. Ochii părintelui se luminează și își mângâie pe cap interlocutorul: „Așa o fi. Pot eu să mă pun cu tine?”. Privindu-l pe băiețel, îmi dau seama că nu minte când spune că-i place să mănânce. La numai șase ani, e voinic, grăsuț, roșu în obraji. Peste câteva minute, când aveam să aflu că Alexandru are leucemie, nu mi-a venit să cred. Ceva nu se potrivea. Cum poate să fie așa vesel purtând în trupul său o boală necruțătoare precum leucemia? Încă nu știam ceea ce avea să-mi mărturisească părintele mai târziu: „Copiii au un mod extraordinar de a privi lucrurile. Oricât de bolnavi și oricât de cumplit ar fi diagnosticul, ei nu uită să se joace, să se roage, nu uită să le spună mamelor lor că le iubesc și chiar ei, în situația dezastruoasă în care se află, nu uită să-și încurajeze părinții, or acest lucru este o pedagogie pentru noi, cei maturi. Copiii știu să separe lucrurile”.

Și bunica lui Alex, care de mai mult de un an stă cu acesta prin spitale, îmi spune secretul fericirii nepoțelului ei: „În fiecare zi coboară la capelă, să se întâlnească cu tati”.

Îl urmez pe părinte printre paturile copiilor bolnavi, unii dintre ei la vârsta prunciei. Printre scântece, plânsete și lacrimi, răzbate vocea puternică a părintelui care emană bucurie și care se interesează de fiecare pacient asemenea unui medic: „Ce faci, drăguțo? În ce clasă ești tu? Dar tu ce mai zici? Ai mâncat azi? Să mănânci toată ciorba, m-ai auzit?”.

Pe părintele Florin nu-l vezi niciodată trist în spital. Circulă chiar o vorbă printre medici, pe care mi-o mărturisește o infirmieră: „Înainte de venirea părintelui Florin, toată lumea asocia prezența preotului cu dispariția cuiva. De când a venit el, nimeni nu se mai gândește la moarte”.

„Nici doctorii nu-și explică ce s-a întâmplat”

În capela spitalului mă întâlnesc cu Bogdan Ovidiu și cu părinții acestuia. Înainte de a fi internat pentru câteva zile, Bogdan a venit să se închine și să-l salute pe părintele Florin. Sunt cunoștințe vechi. Născut cu o afecțiune hematologică, Bogdan face transfuzii de sânge de la 2 luni. Acum are 16 ani și încă mai continuă tratamentul. Spitalul îi este practic a doua casă. Cu ochii mari, cu fața puțin palidă și suptă, care parcă are ceva din fețele sfinților pictați pe perete, Bogdan îmi mărturisește, cu o voce caldă și totodată gravă, că în momentele când este neliniștit și agitat vorbește cu părintele Florin, fără rețineri, despre absolut orice, și atunci parcă uită de necazuri. „Nu pot afirma că părintele Florin mi-e prieten, e prea puțin spus. Cu el vorbesc câteodată și ceea ce nu vorbesc cu părinții. Despre boala mea, ce pot să zic? Dacă eram sănătos, probabil multe lucruri mi-ar fi părut banale. Așa am învățat să prețuiesc fapte și lucruri neînsemnate pentru majoritatea oamenilor”.

Mama lui Bogdan, Rodica, întărește spusele fiului său: „E greu pentru cineva să admită că o suferință este benefică pentru suflet, dar așa este de fapt, pentru că dacă nu treci prin greutăți, poate nu te apropii așa mult de Dumnezeu. Noi, prin boala lui Bogdan, am aflat Taina Sfântului Maslu și, prin ea, pe Dumnezeu. La Sfântul Maslu s-a întâmplat ceva cu noi și, totodată, cu Bogdan, care, spre uimirea rudelor și a prietenilor noștri, este mult mai bine. Nici doctorii nu-și explică ce s-a întâmplat”.

„Părinte, aveți cumva vreo hăinuță pentru ei? E frig și nu pot să-i scot așa afară. Trebuie să ajung cu ei la centrul de primire în regim de urgență”, se aude vocea unei femei din holul capelei. E asistentul social al spitalului, cu doi copilași de mână. Părintele Florin devine deodată agitat, uitând complet de mine. Pe masa din anticamera capelei apar încetul cu încetul straturi de hăinuțe, pe care părintele le scoate dintr-un dulap: „Sunt prea mari? Off… Așteptați puțin”. Peste un minut, părintele se întoarce cu brațul plin de prosoape. Le înfășoară capetele și umerii celor doi mititei, care îl privesc cu ochii mari, mirați. O infirmieră le aduce și două pulovere. „Stați măcar să le dau niște pantalonași”, nu selasă părintele. „Și niște bomboane. Săpun aveți?”. Cu brațele pline, cei doi copii își iau rămas-bun de la părinte. „Mulțumim din tot sufletul”, se aude vocea asistentului social. „Daâ ce v-am făcut?”, vine și răspunsul părintelui.

Preotul de caritate face parte din echipa de îngrijire

Mai târziu, Maria, care lucrează la farmacia spitalului, stând cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, îmi spune: „Toți cei care apelează la ajutorul părintelui sunt ajutați, atât material, cât și sufletește. Să veniți odată de sărbători să vedeți cum portbagajul mașinii părintelui e plin de cadouri pentru copii.”

Directorul medical al spitalului, dr. Tamara Roșu Solange, al cărei fiu e student la teologie, are numai cuvinte de laudă la adresa părintelui capelei. „Aici, în spital, unde niciodată pacientul nu ajunge de plăcere, se resimte necesitatea unui sprijin moral. Preotul de caritate face parte din echipa de îngrijire. Părintele Florin este apropiat nu numai de copii, de familiile acestora, ci chiar și de noi, cei care lucrăm în spital, care poate avem nevoie de ajutorul lui. Îl văd zilnic pe părinte printre paturile bolnavilor, uneori la ore dintre cele mai delicate. Capela spitalului este plină de copii, de părinți, dar și de angajați. El este mai tot timpul prezent în spital. Uneori, îl mai întrebăm în glumă dacă el asigură urgențele sau noi”, îmi spune dr. Tamara Roșu, adăugând: „la patul pacientului își are locul și psihologul și preotul, iar medicina de azi se bazează pe colaborare interdisciplinară. Și pe chipul părinților copiilor bolnavi se observă de multe ori o mulțumire când văd că și altcineva din afara tagmei medicilor se ocupă de cazul lor. Or acesta este preotul”.

„Credința dacă ți-o pierzi, ai pierdut toate șansele, iar orice te alină sufletește este de mare folos într-o problemă de sănătate”, îmi spune și Argentina, medic în ambulatoriu. O întreb dacă a cunoscut vreodată pe cineva care L-a descoperit pe Dumnezeu în spital. „Da, eu…”, îmi răspunde cu seninătate.

„Copiii nu se întreabă de ce le-a dat Dumnezeu boala…”

Când vorbește de enoriașii săi, copiii, părintele Florin nu poate să nu zâmbească, amintindu-și cum, în timpul unei predici, un copil a venit la el să-l îmbrățișeze, iar un altul a venit să-i arate un desen, iar în timpul unei slujbe de sfințire a apei un țânc de doi anișori a izbucnit într-un râs atât de puternic când a fost stropit cu agheazmă, încât a răsunat tot holul spitalului. Preot de caritate de peste 8 ani, îmi spune cu sinceritate că, la venirea în spital, nu știa cum să-i ajute pe cei în suferință: „Abia mai târziu am aflat că, ascultând și iubind, îl ajuți pe om cel mai mult. Iubirea e tot ce-ți trebuie, în special când ești în fața unui copil”.

Capela spitalului este, în viziunea părintelui, un loc de bucurie și normalitate. „Copiii internați aici schimbă starea de monotonie în bucurie tocmai în capelă. De aceea, prezența capelei și a preotului în spital este una firească, normală. Doctorul tratează somatic, preotul vine pe o latură unde nu se atinge nimeni. Chiar și psihologul folosește lucruri logice, vrea să surprindă anumite stări ale conștiinței, ale emoțiilor, dar sufletul e altceva. Prezența preotului, a psihologului, a psihiatrului, a psihopedagogului, a asistentului social, alături de medici, completează foarte bine toate serviciile care trebuie să fie într-un spital”, îmi spune părintele Florin. „La copii nu vei întâlni niciodată mentalitatea că ei sunt curați sufletește și întrebarea de ce le-a dat Dumnezeu boala. Ei sunt adevărații martiri ai vremurilor noastre, cei care te învață să dai sens vieții, să vezi că nu tot ce e suferință este rău. Necazurile oamenilor încep atunci când uită de copilul din ei”, adaugă părintele.

Cu dușmani ca dezamăgirea și deznădejdea, părintele Florin se luptă ajutat de slujba Sfântului Maslu, de acatistul Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor, de Sfânta Liturghie, de slujbele săvârșite în holul mare al spitalului la sărbătorile mari, de cele peste 100 de botezuri săvârșite în spital pruncilor care, de cele mai multe ori, sunt conectați la aparate: „Eu cred că rolul meu pe holurile spitalului e să-L fac cât mai vizibil pe Hristos”, îmi spune în încheiere părintele. A iubi cu adevărat înseamnă a trăi viața celuilalt, înseamnă să-l simți pe celălalt și să încerci să fii alături de el în orice condiții. De lucrul acesta m-a convins părintele Florin Cristea, preotul celor 30.000 de copii care se perindă anual în Spitalul „Sfânta Maria”.

Ies pe ușa spitalului, gândindu-mă că atunci când am venit aici eram cu inima strânsă, știind că mă voi întâlni cu niște copii bolnavi. În schimb realizez că am făcut cunoștință cu niște martiri curajoși. Vorbele părintelui Florin îmi vor răsuna mult timp de acum încolo în minte: „Mă fascinează că, ori de câte ori întâlnesc copii bolnavi, în cărucioare, cu tumori pe creier, întrebându-i ce fac, ei îmi răspund că totul e bine. Dacă ei fac bine, eu ce ar trebui să fac?”. (Articol postat pe doxologia.ro în data de 06.03.2012)

Comentarii Facebook


Știri recente