De multe ori ne-am întrebat cât de lung este drumul ce ne duce de la bucurie, extaz, fericire la întristare și deznădejde… sau cât de mică este distanța de la a avea siguranța de sine bazată pe aprecierea de sine și a nu-ți crede ochilor la conștientizarea proporțiilor eșecului suferit. Zilele trecute, pe fondul nesfârșitelor discuții ce s-au țesut în jurul subiectului referitor la rezultatele slabe obținute de elevii ce au susținut examenul de bacalaureat, am putut fi martori, uneori fără voie, la proporțiile și extremele pe care poate să le suporte acest unic, de fapt, subiect – tânărul elev și problemele cu care se confruntă.
Din momentul afișării nefericitelor, dar, din păcate, adevăratelor rezultate, am asistat la o suită de variațiuni pe o temă dată, dar ignorată cu desăvârșire, și anume tânărul, confruntat cu aprecierea de sine, pe de o parte, și cu deznădejdea și tristețea eșecului, pe de altă parte.
Nu am putut să nu observăm cum tinerii absolvenți de liceu au fost transformați din competitori cu ei înșiși, la examenul de maturitate al lor, în victime ale unui război pe care nu și l-au dorit vreodată, dar de care au parte de mai bine de două decenii, spre nefericirea lor, a părinților, a profesorilor, a întregului sistem educațional. Nu dorim să prezentăm în această pagină teorii ajunse, la nivelul mentalului colectiv, la saturație… nu facem referire la moșteniri dezastruoase sau inițiative fără acoperire în practica curriculară; nu interesează în discuția de față nici camerele de luat vederi sau subiectele ușoare sau cu grad de dificultate nedigerabil pentru olimpicii noștri, despre toate acestea s-au spus multe și s-au scris asemenea. Ne-a interesat părerea sinceră a unor tineri absolvenți, actori direct implicați în examenul de bacalaureat de anul acesta și, în mod special, ce simt ei dincolo de bucuria reușitei sau tristețea eșecului.
Poți învăța chiar și dintr-un eșec
Multe păreri exprimate au pornit de la un punct comun – rezultatele au surprins pe toată lumea. ‘Este adevărat – așteptările noastre erau altele, și nu mă refer la posibilitatea de a copia sau de a fi ajutați la rezolvarea unor subiecte, nu. Doar că majoritatea am făcut pregătire și am dat niște teste la care am obținut rezultate încurajatoare. Și testele nu au fost simple. Nu pot spune că am fost mințit de profesorul cu care am făcut pregătire că aș fi mai bun decât sunt… eu am luat Bac-ul, dar cu o notă mult mai mică decât mă așteptam. Mi-am făcut autocritica și știu că nu am obținut performanțele așteptate… sunt dezamăgit, recunosc, dar am capacitatea să recunosc că și acest eșec parțial are părțile lui bune – m-a învățat să fiu mai atent pe viitor și mult mai precaut. Sunt un optimist, știu că pot mai mult’, ne-a mărturisit Claudiu.
Andrei crede că se discută mult prea mult pe acest subiect și se încearcă găsirea a zeci de scuze pentru eșecul elevilor de la examenul de bacalaureat de anul acesta. ‘Nu pot spune că m-a copleșit tristețea că nu am luat Bac-ul și sunt terminat emoțional. Ar fi o mare prostie – este vina mea: am crezut că voi obține rezultate bune cu un efort minim. Nu a fost așa – a fost un examen mult prea serios pentru cât de serios l-am tratat eu – nu voi încerca să mă conving sau să mă las convins de cei care caută justificări pentru eșecul meu. Dacă ai greșit – recunoaște; știu că o greșeală pe care ai puterea să o recunoști se va transforma într-o zi într-o victorie, iar mai aproape de mine este sesiunea din toamnă, când pot îndrepta greșeala.’
Nu putem aștepta schimbarea în bine fără ca noi să facem binele
‘Am părăsit învățământul acum doi ani tocmai dintr-un act de revoltă față de nivelul tot mai slab al actului educațional. Acum, dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că și eu am partea mea de vină… trebuia să rămân și să mă străduiesc să devin un factor de schimbare. Cred că aici greșim cu toții – așteptăm de la ceilalți schimbarea în bine, fără ca noi să facem binele; îi acuzăm pe elevi că nu mai citesc literatură sau că nu mai sunt interesați de istoria poporului român, însă și noi, de cele mai multe ori, ne manifestăm mai revoltați decât ei, le transmitem stările noastre negative și toate nemulțumirile. Nu asta este menirea unui dascăl. Și tot noi, apoi, ne arătăm nemulțumirea că elevii noștri cunosc mai bine cluburile, terasele, ultimele tendințe în materie de telefonie mobilă, haine, decât bibliotecile sau ultimele expoziții ce au avut loc în orașul lor. Se pune tot mai mult acceptul pe o latură pragmatică a actului de învățământ, în detrimentul disciplinei, al unei bune educații civice, al transmiterii către noile generații a unor precepte morale sănătoase, al respectului pentru cultură și al pasiunii cercetării’, crede Cristina Rădulescu, fostă profesoară de informatică.
‘Au fost două săptămâni de coșmar. Este senzația pe care o ai atunci când sari cu parașuta. Vezi norii, ești deasupra lumii, te bucuri de succes și peste câteva minute aterizezi într-o mlaștină. Cam așa a fost cu examenul de bacalaureat. Noi eram pregătiți să sărbătorim succesul, însă Dumnezeu ne-a arătat că se poate și altfel. Este un semnal de alarmă, mai ales în ce privește pregătirea noastră sufletească – am colege care de o săptămână nu se opresc din plâns; părinților nu le vine să creadă – fetele erau de nouă și zece în școală și nu au reușit să ia examenul. Mai este o problemă – sunt persoane care nu știu să piardă sau nu acceptă să piardă, nu acceptă că în viață nu totul se câștigă. Te mobilizezi foarte greu în urma unui eșec, al unui insucces, mai ales când așteptările erau cu totul altele. Dar este o expresie din popor: părerea de sine nu miroase a bine, adică atunci când ai o părere foarte bună despre tine, ar cam trebui să îți dea de gândit să nu ți se întâmple ceva rău tocmai pentru că ai pierdut contactul cu realitatea despre cât valorezi și ce reprezinți. Poate este și vina părinților, care nu mai au timp suficient pentru noi, și avem cam toate motivele să ne îndreptăm spre alte preocupări decât învățatul. Poate este și vina profesorilor, care vor să fie tot mai exigenți și nu reușesc să comunice întotdeauna eficient cu noi; sunt mulți factori care determină un anumit comportament al nostru față de societate, dar mai ales ne conduc la rezultate ca acelea despre care vorbim’, spune Daniel.
Alexandru se declară dezgustat de toate părerile care susțin că învățământul românesc este la pământ și valoarea reală a elevilor este cea arătată la acest examen. ‘Din liceul unde am învățat nu a picat nimeni examenul. Toți au luat note bune și nu am tocit cărțile… a fost în principal meritul profesorilor care ne-au învățat cum să învățăm. Aceasta a fost cheia reușitei… dezamăgirea vine acum când unii care nu au stat în viața lor la catedră încep să emită tot felul de teorii despre ceva la care nu se vor pricepe în veci. Cât despre aprecierea de sine, voi avea mereu grijă să nu exagerez și mai ales să nu pierd contactul cu realitatea a ceea ce sunt și pot fi. Sunt un tip modest… poate de aceea am și luat Bac-ul’, glumește Alexandru.
Dragostea, singurul criteriu în aprecierea de sine
‘Despre aprecierea de sine s-a scris mult… mai puțin despre incapacitatea și orgoliul tinerilor de a-și recunoaște greșelile. Asta poate pentru că noi avem multe speranțe în tineri și dorim să îi ocrotim și să îi expunem mai puțin… poate pentru că le și cunoaștem fragilitatea. Însă a recunoaște că ai greșit este o dovadă de adevărată iubire și de apreciere de sine, acea iubire care nu separă, ci apropie. Acel om poate recunoaște că a greșit fără să aibă conflicte interioare pentru că, în ciuda greșelilor, el este la fel de perfectibil, la fel de dornic de asemănare cu Dumnezeu, care a sădit în el dorința de perfecțiune. Nu trebuie să ignorăm ego-ul care va sări primul să acopere sau să nege greșeala, din dorința lui de a păstra aparențele de superioritate și invincibilitate a individului față de semeni. Poate ar trebui să învățăm și noi, cei mari, să separăm greșelile trecutului de emoțiile care le-au însoțit, să vedem ce este bine și care duc spre gânduri rele, să lăsăm deoparte regretul și să ne ocupăm mai mult de curățirea și mântuirea vieții noastre, să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne lumineze asupra a ce trebuie păstrat și ce trebuie aruncat, toate acestea, fără ură și fără părtinire… doar cu multă dragoste’, ne-a explicat părintele protosinghel Daniel Leonte, starețul Sfintei Mănăstiri Ștefan cel Mare și Sfânt, lăcaș monahicesc aflat lângă orașul Slănic Moldova. (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 17 iulie 2011)
