Păstorul lui Herma constituie o scriere utilă atât pentru detalierea importanței Tainei Botezului pentru comunitatea creștină din primele veacuri, cât și pentru semnificația pocăinței și posibilitatea redusă a repetitivității acesteia în concepția primilor creștini.
Autorul este preocupat de necesitatea afirmării obligativității administrării Botezului pentru mântuire și în același timp simte nevoia să adopte o cale de mijloc între rigorismul anumitor persoane care considerau că pocăința după renașterea din apă și din Duh nu este posibilă și laxismul altora care îngăduiau în continuare o viață plină de păcate pentru neofiții creștini.
Botezul ‘morților’
În materialul anterior am discutat despre importanța Tainei Botezului ca renaștere spirituală. Pasajul în cauză analizat era: ‘Trebuia neapărat să se urce prin apă, ca să primească viață; n-ar fi putut intra altfel în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu aruncau moartea, care stăpânea viața lor de mai înainte. Acești morți au primit pecetea Fiului lui Dumnezeu și au intrat în Împărăția lui Dumnezeu; că omul este mort înainte de a purta numele Fiului lui Dumnezeu, dar când primește pecetea, leapădă moartea și primește viață. Pecetea, dar, este apa; morții se coboară în apă și se ridică vii; acelora, dar, li s-a propovăduit pecetea aceasta și s-au folosit de ea, ca să intre în Împărăția lui Dumnezeu’ (Păstorul 93, 2-4, în: op.cit., pp. 368-369). Aici, Herma afirma clar importanța Tainei Botezului pentru intrarea în Împărăția cerurilor. O întrebare esențială care se pune aici este: cum pot intra în Împărăția cerurilor cei care au trăit înainte de Întruparea Domnului și, implicit, a apariției acestei Taine fundamentale, precum și cei care nu s-au botezat deloc? Herma găsește un răspuns pe care îl considerăm din multe puncte de vedere inedit. Tâlcuind una dintre vedenii care arăta cum alături de pietrele care ieșeau din adâncul apelor (care urmau să fie folosite la zidirea turnului și care îi simbolizau pe cei proaspăt botezați) ieșeau și 40 de pietre absolut perfecte care aveau deja pecetea mântuirii, el afirmă: ‘Acestea (cele 40 de pietre, n.n.) sunt Apostolii și Învățătorii, cei care au predicat numele Fiului lui Dumnezeu; aceștia, adormind în puterea și credința Fiului lui Dumnezeu, au predicat și celor mai înainte adormiți și le-au dat lor pecetea predicii. S-au pogorât, așadar, cu ei în apă și iarăși s-au ridicat; dar aceștia s-au pogorât vii și vii s-au ridicat; ceilalți, însă, cei mai înainte adormiți, morți s-au pogorât și vii s-au ridicat. Prin aceștia, dar, au dobândit viață și au cunoscut numele Fiului lui Dumnezeu; de aceea s-au și ridicat împreună cu ei și s-au potrivit în zidăria turnului și s-au zidit împreună fără să mai fie ciopliți, că adormiseră în dreptate și mare curăție; atât numai că nu aveau pecetea aceasta’ (Păstorul, 93, 5-7, în: Scrierile Părinților Apostolici, trad. pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. I, EIBMBOR, București, 1995, p. 369). Pasajul este dens și plin de mister pentru că propune practic o imitare a pogorârii la iad a Mântuitorului de Apostolii și Învățătorii perioadei primare a Bisericii. Din punctul nostru de vedere, este singurul pasaj patristic care vorbește despre o astfel de imitare și care propune practic o ipoteză incredibilă: dobândirea mântuirii prin Botezul predicatorial după trecerea la cele veșnice. Trebuie, însă, să analizăm în amănunt afirmația lui Herma. El consideră practic că această predică susținută în fața celor adormiți fără a fi botezați, chiar dacă ei au murit după Întrupare (de vreme ce nici un Apostol nu a murit înaintea Domnului), reprezintă practic pecetea prin care ei sunt mântuiți. Ea înlocuiește într-un fel pecetea apei, deși, în mod surprinzător, Herma afirmă că Apostolii și Învățătorii s-au pogorât, așadar, cu ei în apă și iarăși s-au ridicat. Nu știm la ce apă se face referire aici (un fel de râu veșnic asemenea Stixului din mitologia greacă?). Cert este că aceste persoane se integrează Bisericii după trecerea la cele veșnice prin acceptarea predicii Apostolilor trecuți și ei la cele veșnice și care reprezintă astfel o imitare a pogorârii la iad a Mântuitorului. Nu știm, însă, foarte clar în ce constă Botezul lor, în afară de acceptarea mesajului kerigmatic transmis de Apostoli.
Pocăința după primirea Botezului
În perioada primară a creștinismului se considera că Botezul reprezintă totodată calea supremă de pocăință și că păcătuirea ulterioară este una care ne desparte definitiv de moștenirea Împărăției cerurilor. Afirmăm cu regret că această opinie a cercetătorilor (vezi Enrico Norelli în materialul anterior dedicat Păstorului) nu pare a avea o motivare prea sigură, deoarece, în acest caz, de ce ar mai face Sfântul Apostol Iacov apel la o eventuală mărturisire în fața fraților a relelor săvârșite (vezi Iacov 5, 16)? Considerăm că, așa cum afirmă Everett Ferguson, atunci când se susținea o singură pocăință, se vorbea în realitate de o singură convertire și o singură renunțare la viața de păcat dusă înainte. Pasajul din Păstor este destul de ambiguu: ‘Ar trebui ca cel care a primit iertarea păcatelor să nu mai păcătuiască, ci să trăiască în curăție. (…) Cei care cred acum sau cei care au să creadă nu mai pot face pocăință pentru păcatele lor; ei au primit iertare pentru păcatele de mai înainte. Dar pentru cei chemați înainte de aceste zile, Domnul a pus pocăință, că Domnul, fiind cunoscător de inimi și cunoscând mai dinainte toate, a cunoscut slăbiciunea oamenilor și viclenia diavolului, că va face rău robilor săi și se va purta cu vicleșug cu ei. Domnul fiind mult milostiv, S-a îndurat de făptura Sa și a pus pocăința aceasta. (…) Dar îți spun ție: dacă cineva, fiind ispitit de diavolul, păcătuiește după acea sfântă și mare chemare, acela mai poate face pocăință o singură dată; dar dacă păcătuiește mereu și se pocăiește, unui om ca acesta pocăința nu îi este de nici un folos; cu greu va dobândi viața’ (Păstorul, 31, 3-3, în: op.cit., p. 303). Și pasajul acesta este destul de complex și dificil și nu poate fi înțeles dacă luăm în considerare un singur sens al termenului de pocăință utilizat aici. Astfel, atunci când Herma afirmă că persoanele care cred sau care vor crede nu mai pot face pocăință încă o dată el se referă strict la convertirea și iertarea păcatelor oferite exclusiv de Botez. Nu mai poate exista un al doilea Botez, acesta este înțelesul frazei de mai sus. Pe de altă parte, Herma pare să amintească de o eventuală pocăință a celor care nu mai pot primi Botezul deoarece au trăit înainte de venirea Mântuitorului, iar despre botezarea acestor persoane am vorbit în prima parte a acestui material. În cele din urmă există și o pocăință postbaptismală, dar care poate fi acordată o singură dată (nu știm cum), deoarece o eventuală repetitivitate a acesteia este imposibilă din cauza lipsei sale de eficiență pentru îndreptarea spirituală. Tradiția patristică, însă, a reglementat Taina Pocăinței așa cum o avem astăzi pentru a exista o pocăință postbaptismală eficientă.
Unitatea creștinilor botezați
Încheiem acest material asupra scrierii Păstorul a lui Herma cu un citat care privește unitatea creștinilor botezați, un aspect asupra căruia trebuie să reflectăm ori de câte ori avem ocazia să ne bucurăm de comuniunea eclezială cu ceilalți: ‘Toate neamurile care locuiesc sub cer, după ce au auzit predica și au crezut, au fost numite cu numele Fiului lui Dumnezeu (termenul de creștin vine de la numele lui Hristos, n.n.). Primind pecetea, au dobândit un singur cuget și o singură minte, au ajuns să aibă o singură credință, o singură dragoste. (…) De aceea, zidul turnului a ajuns de o singură culoare, strălucitor ca soarele’ (Păstorul, 31, 3-3, în: op.cit., p. 370). Acest fragment ne arată că în Biserică trebuie să rămânem uniți prin intermediul virtuților, dintre care strălucește cel mai mult dragostea. O dragoste făurită de inima smerită în conlucrare cu harul Tainei Botezului, așa cum au învățat Sfinții Părinți. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 30 august 2011)
