Mulți teologi ortodocși s-au grăbit să afirme că după Conciliul Vatican II Taina Maslului a suferit modificări importante care au diferențiat-o de sensurile de bază pe care le avea înainte. Desigur, motivele care au stat la baza acestei opinii au fost generate și de comentariile optimiste ale teologiei occidentale în această direcție.
Din păcate, însă, după lecturarea textelor în cauză, trebuie să semnalăm existența unei discrepanțe majore prezentă între acest optimism nefundamentat și direcția dorită de episcopii romano-catolici la Conciliul Vatican II.
O denumire nouă pentru același lucru
Conciliul Vatican II a mers pe direcția exprimată de Conciliul de la Trent (sau Tridentin), adică a evitat în continuare să facă o legătură absolută între administrarea Tainei Maslului și momentul morții. Așadar, deși a păstrat în continuare denumirea de ‘extrema unctio’, un lucru trecut cu vederea mult prea ușor de teologii ortodocși și de cei romano-catolici, Conciliul Vatican II a încercat să identifice categoriile de persoane cărora se adresează în mod direct Taina Maslului. Există și în prezent teologi ortodocși care afirmă că Occidentul s-a ‘lepădat’ de denumirea de ‘extrema unctio’ după Vatican II, un lucru neadevărat și care induce în eroare orice persoană care dorește să știe mai multe despre istoria Maslului în Occident. Tot ceea ce a făcut Conciliul Vatican II a fost să încerce introducerea unei noi denumiri, și anume aceea de ‘ungere a bolnavilor’. În esență însă, așa cum vom vedea, diferențele față de scopurile declarate ale ‘extremei unctio’ și cele ale acestei noi denumiri nu sunt atât de diferite pe cât se grăbesc unii teologi să afirme. Renunțarea la o denumire veche nu are absolut nici o valoare dacă argumentele care stăteau la baza ei nu s-au modificat absolut deloc sau prea puțin. Exprimarea Conciliului în această privință nu mai lasă loc de nici o interpretare: ‘extrema unctio care poate fi denumită mai bine ca ungere a bolnavilor’ (apud Jean-Phillipe Revel, ‘Traité des sacrements’, vol. VI: ‘Lâonction de malades. Rédemption de la chair et par la chair’, p. 111). Așadar, Conciliul Vatican II nu a fost interesat nici un moment să schimbe fundamentul ‘extremei unctio’. Tot ceea ce se dorea era ca Taina Maslului să poată fi administrată fără probleme și persoanelor care nu erau în pericol de moarte. Ceea ce nu par să observe majoritatea teologilor ortodocși, inclusiv Paul Meyendorff, este că Biserica Romano-Catolică realizase deja acest lucru la Conciliul Tridentin și că poziția exprimată aici nu era deloc o noutate.
‘Celor aflați în pericol de moarte…’
În realitate, marile schimbări cu privire la Taina Maslului care au avut loc la Conciliul Vatican II au privit mai mult structura liturgică a slujbei și modul cum trebuie aceasta administrată. Scopul Tainei, și anume acela de a conferi exclusiv vindecarea sufletească, a rămas neschimbat. După Vatican II nu a apărut nici o schimbare cu privire la vindecarea trupească oferită prin Taina Maslului. Acest tip de vindecare a rămas în continuare un element secundar și lipsit de importanță. A rămas astfel pentru că Taina nu a fost separată de perspectiva morții atât de mult pe cât se crede. În loc de persoane muribunde care aveau nevoie de Maslu, categoria a fost extinsă inclusiv la cei bătrâni aflați în ‘pericol de moarte’. Nimic diferit așadar de categoriile formulate la Conciliul Tridentin. Din păcate, Biserica Romano-Catolică nu a făcut nimic altceva decât să acorde o denumire nouă unei practici vechi și eronate. Acest ‘pericol de moarte’ se referea desigur la boli incurabile sau la boli destul de grave survenite la bătrânețe. Nici un cuvânt despre demonizați sau persoane cu dizabilități. În Ortodoxie, chiar dacă Taina Maslului nu făgăduiește în mod magic vindecarea fizică a unei persoane, accentul este pus măcar asupra obținerii unei ameliorări fizice, indiferent de vârstă sau de gravitatea bolii. Din păcate, Occidentul nu a oferit nimic în această direcție. La Vatican II a apărut o nouă categorie de persoane care pot primi Taina: cei aflați în pericol de moarte. Muribunzilor li se adăugau viitori muribunzi. Singura intervenție oportună apărută aici și care era necesară deja de veacuri întregi a constat în cererea ca Maslul să fie celebrat pentru muribunzi după Taina Spovedaniei, dar înainte de primirea ultimei Împărtășanii. Timp de mai multe veacuri, Maslul și nu Împărtășania fusese ultima Taină administrată muribunzilor…
Categoriile persoanelor care pot primi Maslul
În mod surprinzător, tratatele de drept canonic au simțit nevoia unor îndreptări în privința categoriilor de persoane cărora Taina Maslului le poate fi administrată. Așadar, Biserica Romano-Catolică a început să permită administrarea Tainei inclusiv bătrânilor care nu se află în pericol de moarte, dar care se simt din ce în ce mai slăbiți. Motivul aflat la bază era acela că bătrânii sunt oricum mai apropiați de trecerea la cele veșnice și, așadar, s-ar impune o administrare preventivă a Tainei. De asemenea, au fost incluși aici și cei care se aflau în fața unei operații chirurgicale importante, indiferent de vârstă, dacă operația respectivă putea să pună în pericol viața lor. O altă categorie inclusă este cea a copiilor cu vârsta mai mare de 12 ani care sunt grav bolnavi. Surprinde însă faptul că pot primi Taina Maslului și bolnavii care se apropie de moarte și sunt… inconștienți, dar care și-au exprimat pe când încă mai erau conștienți dorința de a primi Taina Maslului. Problema cea mai mare a Bisericii Romano-Catolice rămâne această împărțire excesivă în categorii care nu era deloc prezentă în perioada primară a Bisericii. Atunci beneficiau de Taina Maslului toți creștinii bolnavi, indiferent de faptul că erau tineri sau bătrâni, că erau în pericol de moarte sau nu, că erau grav bolnavi sau aveau o simplă răceală. De asemenea, o altă problemă constă în desconsiderarea totală a vindecării trupești prin Taina Maslului. În primele veacuri, acesta era ‘singurul scop al Tainei’ (vezi lucrarea lui Antoine Chavasse, ‘Étude sur lâonction des infirmes dans lâÉglise Latine du IIIe au XIe siècle’, Lyon, 1942, p. 191). Sfinții Părinți din primele șase veacuri nu vorbesc deloc despre o eventuală iertare a păcatelor oferită prin Taina Maslului, iar Maslul nu a fost niciodată considerat drept un simplu adjuvant al Tainei Pocăinței, cel puțin în Răsăritul creștin. O a treia mare problemă a Occidentului în general constă în logica excesivă pe care o aplică administrării Sfintelor Taine. În definitiv, Tainele nu trebuie disecate atât de excesiv pentru a se ajunge la niște concluzii care mai mult contrazic Tradiția patristică și liturgică decât o confirmă. Am insistat suficient asupra acestui exemplu atunci când am discutat opiniile scolastice cu privire la Taina Maslului care au adus mai mult rău decât bine în dezvoltarea apuseană a Tainei. În materialul următor ne vom concentra asupra dezvoltării liturgice a Tainei în Ortodoxie, urmând ca, după aceea, să discutăm și modul cum a fost percepută Taina Maslului în Imperiul Bizantin de către Sfinții Părinți și intelectualii bizantini.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 7 iunie 2012)
