Superstițiile știrbesc valoarea și rostul tradițiilor autentice

După cum informează Biroul de Presă al Episcopiei Giurgiului, citat de Ziarul Lumina, ca urmare a unor întâmplări cutremurătoare ce au avut loc în cimitirul Parohiei Vlad Țepeș din Protopopiatul Herești, unde multe morminte au fost profanate, clerul Episcopiei Giurgiului adresează credincioșilor următoarele îndemnuri cu privire la obiceiurile legate de înmormântare:

Cu îngrijorare și mâhnire ne adresăm vouă la început de an, aflând că buna-cuviință și rânduiala din Biserică sunt înlocuite adesea de obiceiuri ce nu au nimic de-a face nici cu învățătura de credință ortodoxă, nici cu rânduiala liturgică. Multe dintre aceste obiceiuri sunt străvechi, moștenite de la strămoșii noștri și preluate ca un bun al poporului român. Fără îndoială, ele reprezintă o parte a istoriei noastre și se cuvine să le păstrăm cu cinste, însă alături de ele și-au făcut locul o seamă de așa-zise tradiții, de superstiții care știrbesc valoarea și rostul tradițiilor populare autentice.

Dintre momentele de răscruce ale vieții omului, nici unul nu este mai bogat în astfel de obiceiuri ca acela al morții. Durerea din sufletele celor rămași în viață, pierderea unei persoane dragi, teama în fața necunoscutului, toate acestea au contribuit la crearea unui număr impresionant de ritualuri care, de-a lungul vremii, s-au suprapus, astăzi fiindu-ne foarte greu să le mai putem număra. Amprenta lor a fost atât de puternică, încât nici veacul acesta, atât de străin de tot ceea ce înseamnă tradiție, nu le-a putut înlătura. Ele au continuat să fie practicate în paralel cu rânduiala creștină a înmormântării, ajungând, cu timpul, să se asocieze acesteia. Din păcate însă, toate acestea și-au păstrat fondul superstițios, fără vreo valoare reală pentru mântuirea omului. Trebuie să precizăm că aceste practici folclorice nu sunt introduse de slujitorii Bisericii, ci țin de anumite obiceiuri locale, practicate vreme îndelungată, și pe care preotul nou-numit la o parohie le găsește deja împământenite.

O practică necanonică, destul de des întâlnită, am putea spune chiar o superstiție comună cu ignoranța, este prinderea unei monede găurite de mâna defunctului. Aceasta este o reminiscență a păgânismului, când grecii antici obișnuiau să pună o monedă de argint în gura celui decedat, pentru ca atunci când va ajunge la râul Stix să-l poată plăti pe Charon. În mitologia greacă, Charon este luntrașul lui Hades. El îi trecea pe cei adormiți peste râul Stix, dacă își puteau plăti călătoria. Cei care nu puteau plăti aveau de pribegit o sută de ani pe malurile râului. În Eneida lui Vergilius, mai exact în cartea a șasea, Sibyla îl ajută pe Enea să treacă râul în direcția inversă și să se întoarcă în lumea celor vii.

Nu este potrivit și nici îngăduit ca pe icoană sau pe trupul mortului să se așeze bani de către rude și cunoscuți. Cei care doresc să sprijine familia îndoliată pot face acest lucru cu discreție, fără zgomot, știind că ‘zgomotul face puțin bine, iar binele face puțin zgomot!’.

Asistăm adesea la momente care, în ciuda atmosferei cernite, nu transmit nici durere, nici decență sau respect pentru cel care a plecat dintre noi și nici nădejdea că Bunul și Milostivul Dumnezeu îi va rândui acestuia un loc în corturile celor drepți. Rugăciunea preotului este trecută cu vederea, însă nu poate fi ignorat obiceiul de a strecura printre veșmintele celui răposat diferite sume de bani sau obiecte, cu speranța că toate acestea vor garanta trecerea fără dificultate a sufletului prin vămile văzduhului. Ne întrebăm atunci: Ce rost își mai au credința, faptele bune, viața întreagă a omului, petrecută în sânul Bisericii? Ce rost mai au rugăciunile și rânduielile bisericești, de vreme ce o sumă de bani poate înlesni mântuirea? Toate aceste obiceiuri, păstrate din negura vremurilor, nu fac decât să umbrească singura, adevărata învățătură mântuitoare, propovăduită în Biserică. Sfinții Părinți s-au luptat neîncetat ca să arate netemeinicia lor, Biserica însăși a condamnat aceste practici în cadrul sinoadelor ecumenice, cuvenindu-se să amintim canoanele 61 și 65 ale Sinodului Trulan. Sfântul Ioan Gură de Aur i-a mustrat necontenit pe cei ce preferau să dea crezare superstițiilor și obiceiurilor păgânești decât dreptei credințe. Chiar în privința obiceiurilor legate de înmormântare, marele ierarh se exprima astfel: Ce s-ar putea spune despre obiceiurile introduse la moarte: despre acele plânsete de pe la morminte, despre îngrijirea cea mare pentru monumente, despre droaia aceea de femei bocitoare, despre observația zilelor? Spune-mi! Și cum să nu fie dovada celei mai de pe urmă nebunii? (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a XII-a la I Corinteni, traducere de arhimandrit Theodosie Athanasiu, București, 1908, p. 165). Indiferent de loc sau de timp, Biserica nu a încetat să condamne aceste practici, încredințată fiind că ele nu pot influența în nici un fel mântuirea celui credincios. Cu toate acestea, aceste practici s-au perpetuat de la o generație la alta, demonstrând încă o dată că puterea obișnuinței este adesea mult mai mare decât aceea a bunei rânduieli și cuviințe.

Învățătura de credință a Bisericii noastre arată că lucrarea mântuirii se desfășoară în viața aceasta, păstrând neîmpuținată arvuna harului sfințitor. Această viață trebuie petrecută ca un răstimp al faptei celei bune, a rugăciunii, a pocăinței, a apărării dreptei credințe. Nu întâmplător, Sfântul Clement Romanul îndemna pe creștinii timpului său cu aceste cuvinte: Să ne pocăim cât timp suntem pe pământ… căci după ce am plecat din lumea aceasta, nu vom mai fi în stare să o facem’ (Clement Romanul, Epistolă numită a II-a către Corinteni VIII. 1-3, traducere de pr. Dumitru Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, colecția P.S.B., vol. 1, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 97). Tot Sfântul Clement, intuind pericolul acestor superstiții, adăuga: Să ne vindecăm cât avem timp, să ne încredințăm lui Dumnezeu, Cel ce ne vindecă, dându-i în schimb răsplată. Ce răsplată? Să ne pocăim cu inimă sinceră. Căci Dumnezeu cunoaște pe toate mai dinainte și știe cele din inima noastră (Ibidem IX. 7-9, p. 98). Iată, așadar, îndemnul Bisericii noastre: credință tare, lucrare duhovnicească, pocăință sinceră și inimă curată. Toate acestea reprezintă arvuna mântuirii și a vieții veșnice, iar nu diferitele obiecte sau sumele de bani pe care, din neștiință sau din rea obișnuință, le punem în sicriul celui răposat.

Referitor la aspectul material, întâlnim la unii creștini credința falsă că mortul mănâncă și bea, sau că are nevoie de bani și de bijuterii pe lumea cealaltă, de aici provenind practica greșită de a așeza în sicriu valori materiale de orice fel: bani, obiecte personale, mâncare sau băutură etc. Dimpotrivă, este indicat ca îmbrăcămintea să fie sobră, curată, fără stridențe și fără podoabe. Este bine ca obiectele de valoare – bijuterii, bani etc. – să fie utilizate spre fapte de milostenie, nu înmormântate, existând riscul ca, din cauza crizei materiale, în care fără voie am intrat, anumite persoane fără frică de Dumnezeu să profaneze mormântul, însușindu-și bunurile materiale, așa cum s-a întâmplat în unele cimitire parohiale din județul nostru. Un caz cutremurător este cel din cimitirul Parohiei Vlad Țepeș, Protoieria Herești, unde multe morminte au fost profanate și crucile sfinte de la căpătâiul celor adormiți au fost distruse.

Iubiți fii duhovnicești,

Cultul morților face o adevărată pedagogie creștină a dragostei, a atașamentului și a respectului dintre membrii aceleiași familii – a copiilor față de părinții și frații lor răposați și invers – și dintre membrii Bisericii, marea familie creștină, adică, ceea ce facem noi pentru părinții și rudeniile noastre trecute la cele veșnice, să facă și urmașii cu noi. Nu trebuie să rămânem departe de împlinirea îndatoririlor ce ne revin față de memoria lor, ci să arătăm aceeași dragoste și recunoștință pentru cei plecați din familiile noastre. Aceasta reprezintă dovada dragostei care nu-i uită pe cei ce nu mai sunt printre noi și care este mai puternică decât moartea, trecând dincolo de pragul mormântului.

Însă socotim necesar să subliniem că trebuie cultivate numai acele practici și tradiții sănătoase, care sunt în concordanță cu învățătura de credință și cu rânduiala tipiconală a Bisericii dintotdeauna, iar celelalte, care păgubesc buna rânduială, fiind contrare dreptei credințe și care expun Biserica și pe slujitori discuțiilor negative, trebuie înlăturate cu fermitate, dar cu tact și prudență. Astfel de obiceiuri nu pot fi îndepărtate îndată, însă avem datoria părintească, în calitate de păstori de suflete, să atragem atenția asupra pericolelor și neajunsurilor pe care acestea le pot aduce. Ele nu aparțin tradiției Bisericii și nu pot fi integrate în nici un fel în rânduiala bisericească. Acele sume de bani pot fi la fel de bine oferite ca milostenie unui copil sărman sau unei familii nevoiașe, un astfel de gest fiind mult mai de folos decât respectarea superstițiilor, împlinind astfel porunca Mântuitorului: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13). Milostenia să fie, la rândul ei, însoțită de rugăciune curată și de respectarea adevăratei rânduieli a Bisericii și numai atunci vom putea nădăjdui cu adevărat că strădaniile noastre vor fi bineplăcute înaintea tronului Preasfintei și de viață Făcătoarei Treimi.

Având încredințarea că îndemnul nostru nu va rămâne fără răspuns în rândul credincioșilor noștri, rugăm pe Bunul și Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască duhul înțelepciunii, gândul smerit al răbdării și al dragostei, pentru ca să nu ne lăsăm răpiți de duhul acestui veac, ci să dăm mărturie, împreună cu toți sfinții, de viața cea fericită împreună cu Hristos, în Biserica Sa cea Sfântă.

Comentarii Facebook


Știri recente