Suferințele mărturisitorului Virgil Maxim

În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost marcată de guvernarea antonesciană. În numai patru ani, România a cunoscut gloria și decăderea, biruința în teritoriile dezrobite și neajunsurile tăvălugului sovietic. În plan intern, actul de guvernare după principiile cazone a făcut multe victime, dintre aceștia numeroși tineri cunoscând ororile anchetelor de la Siguranță și suferințele din închisori. Invocând consolidarea puterii politice într-o perioadă în care România purta un război, autoritățile statului au trecut la arestări masive, cu acuzații din cele mai fanteziste. Un astfel de caz este al celor 10 elevi de la Școala Normală din Buzău acuzați de organizare în Frățiile de Cruce, grupul nr. 14. Cap al acestei grupări a fost considerat tânărul Virgil Maxim, născut la 6 decembrie 1922, în Ciorani, județul Prahova, care i-ar fi succedat lui Marin Naidim, absolvent al Școlii Normale în iunie 1942.

Virgil Maxim a fost arestat la 1 noiembrie 1942, deși în actele Siguranței este trecută data de 12 noiembrie. A fost anchetat la Buzău și la 1 decembrie mutat la Ploiești în vederea înfățișării la proces. Prin Sentința nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curții Marțiale a Corpului 5 Teritorial Ploiești, Virgil Maxim a fost condamnat la 25 ani muncă silnică și anularea diplomelor școlare, pentru „strângerea de cotizații și contribuții în scopuri urmărite de asociațiuni interzise” și „constituirea de asociațiuni clandestine potrivnice ordinei existente în stat”. După condamnare, Virgil Maxim a cunoscut ororile temnițelor de la Ploiești și Aiud (din decembrie 1942). La Aiud, sistemul executării pedepsei se desfășura pe trei faze: „regimul celular”, adică singur în celulă, cu dreptul de a citi; „la comun”, alături de alți 10-20 de deținuți, în celule mari, cu obligația de a participa la munci interioare, iar ultima fază consta în scoaterea la munci exterioare, în grădini de zarzavaturi. Deținuții aveau dreptul la duhovnic, dintre preoții închiși, care să slujească în capela penitenciarului. Însă din martie 1943 s-a instituit un regim sever, prin izolare, înrăutățirea hranei și numeroase pedepse corporale. Credința a fost cea care l-a ajutat pe Virgil Maxim să supraviețuiască. Încă înainte de rebeliune, tânărul Maxim primise o educație religioasă în cadrul Frățiilor de Cruce, evident marcată de motivația patriotică, dar și politică legionară. La Aiud a avut șansa să cunoască caractere care să-l îndrume pe linia spirituală dezbrăcată de orice haină politică, o atitudine creștină mai presus de orice comportament lumesc. A intrat în grupul misticilor de la Aiud, unde se remarcau Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, preotul Vasile Serghie, Traian Trifan sau Traian Marin. După 1945, regimul de detenție s-a ameliorat, într-o perioadă deținuții putând duce o intensă activitate meditativă și viață duhovnicească, atunci când au fost sculptate: chivotul pentru Mănăstirea Vladimirești, candele de lemn, cruci și troițe în miniatură. Din 1946, alături de colegii de suferință, Maxim a lucrat la Galda, una din fermele agricole pe care penitenciarul le luase în arendă. După 1948, Maxim este transferat la Târgșor, unde cunoaște începutul reeducării în rândul tinerilor. În 1950 este mutat în Reduitul de la Jilava și din 1951 la Gherla. În mai 1954 este mutat la Văcărești, pentru a fi anchetat ca martor în procesul reeducării, refuzând însă să depună mărturie în sprijinul acuzării. Din acest motiv a fost trimis din nou la Aiud și supus reeducării orchestrate de colonelul Crăciun. A fost eliberat la 1 august 1964, printre ultimii deținuți. Totuși, libertatea a fost ca o a doua temniță, deoarece Securitatea l-a urmărit permanent până în 1989.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 23 august 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente