Întreaga spiritualitate ortodoxă ne învață că purtarea necazurilor cu răbdare și nădejde în ajutorul lui Dumnezeu este o cale privilegiată, aleasă, de dobândire a mântuirii, pe care nu o străbat până la capăt și cu real folos decât puțini, după cum și necazurile constituie calea cea mai scurtă, mântuirea prescurtată. Aceasta este calea pe care au străbătut-o drepții Vechiului Testament, Iov constituind exemplul cel mai convingător, Apostolii, martirii, mucenicii, mărturisitorii, sfinții credinței creștine. Purtarea necazurilor constituie urmarea lui Hristos, căutarea sfințeniei.
Pătimirile reprezintă calea cea strâmtă și anevoioasă, dar mult mai scurtă, prin care omul își poate dobândi mântuirea sufletului, ‘drumul prin suferință cu Hristos, la învierea cu Acesta’. De cele mai multe ori, omul este tentat să își trăiască viața din plin, prin toți porii ființei sale, să se înfrupte din belșug din cât mai multe din plăcerile pe care i le poate oferi viața și lumea prezentă și, de multe ori, chipurile în care înțelege să o facă nu sunt dintre cele mai virtuoase. Multe dintre plăcerile oferite de lume și de trup poartă în ele otrava păcatului, din care omul gustă tot mai mult și tot mai des, proporțional cu mulțimea păcatelor sale.
Plăcerea trupului, ignorarea sufletului
Vorbind despre păcate și încercări, despre păcate și virtuți, Părinții duhovnicești ai spiritualității răsăritene învață că atât păcatul, cât și virtutea poartă în ele un amestec proporțional de durere și de plăcere. Iar aceasta este o urmare a păcatului strămoșesc, care a introdus în viața omului căzut cercul vicios, alternanța dintre plăcerea mult căutată și durerea aflată.
Astfel, plăcerea iluzorie și până la urmă dulceața amară a păcatului, impregnată de ‘acul’ mustrărilor de conștiință, se dobândește prin lacrimi nevăzute și suspinuri mute ale sufletului. Cel mai adesea, ceea ce procură plăcere trupului se obține prin ignorarea, până la tăgăduire, a sufletului. Prilejurile de satisfacere a dorințelor trupului sunt, de multe ori, prin lipsa de cumpătare și, din cauza exacerbării lor, ocazii de suferință pentru trup. În mod similar, adevăratele bucurii înalte și curate ale sufletului se dobândesc prin aspre nevoințe trupești, prin osteneala și asceza sa, întrucât potrivit Sfinților Părinți, după căderea în păcat, în viața omului s-a instalat o ‘lege a trupului’ și o ‘lege a duhului’, care se află într-o luptă reală, căutând fiecare dintre ele să și-o supună pe cealaltă, chiar și cu prețul afectării unității de ființă din construcția umană.
În ispite se verifică ‘aplecarea sufletului’
Viața adevăratului creștin este una încercată, probată prin numeroase și tot mai puternice dificultăți. Primirea și depășirea acestora constituie o dovadă a atașamentului sufletului față de Dumnezeu, de la Care îi vin acestuia mângâierea, alinarea și răsplata, sau dimpotrivă, față de plăcerile iluzorii ale lumii și vieții prezente. Vorbind despre ‘focul ispitelor’ ca despre o formă de retragere povățuitoare a harului, a ajutorului dumnezeiesc, Cuviosul Nichita Stithatul apreciază că, prin intermediul acestora, Dumnezeu verifică ‘aplecarea sufletului’, în sensul că observă astfel ‘cui se dăruiește el mai mult; Lui, Făcătorului și Binefăcătorului lui, sau simțirii lumii și lunecușului în plăceri?’ Și, în funcție de alegerea făcută de om, Dumnezeu ‘sau le dă har îndoit celor ce sporesc în dragostea Lui, sau îi biciuiește cu aceste ispitiri și necazuri pe cei lipsiți de lucruri, până ce vor câștiga neplăcerea față de lucrurile văzute și nestatornice și vor spăla prin lacrimi amărăciunea de pe urma plăcerilor venite de la ele’.
Drama omului este aceea că el se simte prea legat și ancorat în viața prezentă și se raportează aproape exclusiv la realitățile ei, trecând cu vederea faptul că ea este doar un fragment din existența lui și că partea cea mai mare a ei o reprezintă viața veșnică. Și, din cauza acestei ignoranțe, consideră capitale experiențele vieții prezente, dând valoare absolută momentelor de bucurie prezentă și considerând că, astfel, a descoperit adevărata fericire, după cum orice experiență negativă sau tristă o consideră un real blestem, o condamnare.
Ceea ce trebuie însă să facă omul este să-și alcătuiască și să respecte o ierarhie morală autentică. În locul bunurilor materiale și trecătoare, să le așeze pe cele duhovnicești și veșnice, pe care, după cuvântul Mântuitorului Hristos, nu i le poate strica sau fura nici molia, nici rugina și nici hoții (Matei 6, 19), iar viața prezentă să nu o trăiască din perspectiva ‘clipei’, pe care caută să o dilate, pentru a o umple cu cât mai multe pofte și plăceri, ci din perspectiva veșniciei. Multe din greșelile și păcatele pe care le săvârșește omul, izvoare ale suferințelor și bolilor de mai târziu, au drept cauză puțina meditație a lui asupra veșniciei și a ceea ce va trăi el în ea.
Omul vrea să trăiască din plin viața aceasta, parcă într-o negare totală a celei viitoare, iar modul în care înțelege cel mai adesea să o facă – păcătos sau pătimaș – îl face să descopere mai târziu că și-a risipit-o, a uzurpat-o și a pierdut-o, pentru că, mai devreme sau mai târziu, ajunge și el să constate iluzia și minciuna păcatului. Acesta i-a promis că îi va oferi totul, dar, după satisfacerea lui, sufletul descoperă minciuna acestuia, ajungând să trăiască sentimentul eșecului și al vidului spiritual ca unul ce s-a lansat, s-a preocupat și s-a agitat spre săvârșirea lui, iar după apunerea acestuia, a rămas cu un gust amar și un sentiment al zădărniciei, datorat discrepanței dintre ceea ce sperase să dobândească și ceea ce a obținut în fapt. Trăind în acest registru sărac al plăcerilor trupești, cu ignorarea celor înalte și superioare, omul își risipește și epuizează viața prezentă și, dacă până la sfârșitul ei nu se întoarce și nu se căiește, și-o pierde și pe cea viitoare.
Nu tot ce e bun pentru viața de aici are valoare în eternitate
În realitate, atitudinea omului ar trebui să fie exact cea contrară. Trăind din perspectiva dobândirii vieții viitoare, ostenindu-se și nevoindu-se să împlinească exigențele morale, ceea ce i-ar oferi o veșnicie fericită, va descoperi efemeritatea și lipsa de reală consistență a plăcerilor și bucuriilor trecătoare și va căuta să le cultive pe cele spirituale. Dacă în primul caz omul își pregătește, chiar fără să realizeze acest lucru, și trăiește în iad, înainte de a-l descoperi pe cel autentic, în cea de-a doua situație, sufletul trăiește încă de aici și de acum, ca niște străfulgerări sau anticipări, ca pe niște preînchipuiri ale celor ce vor să fie, bucuriile viitoare. Ceea ce i se pare omului a fi bine aici, pentru această viață, nu trebuie în mod obligatoriu să fie bun și din perspectiva vieții veșnice, după cum, în mod contrar, lucrurile pe care omul nu le prețuiește și nu le cultivă, neconsiderându-le a fi de valoare, i-ar putea oferi bucurii nepieritoare dacă le-ar cultiva. Adesea, bucuriile prezente, dacă nu sunt trăite curat și înalt, se transformă în surse ale încercărilor și necazurilor viitoare, după cum și pătimirile sau suferințele actuale, dacă sunt trăite duhovnicește, cu mulțumire, răbdare, demnitate și noblețe sufletească, vor deveni izvoare inepuizabile de bucurie înaltă și curată, spre fericirea veșnică. Sfântul Isaac Sirul, cel care a prezentat cum nimeni altul nu a reușit să o facă în spiritualitatea creștină rostul nevoințelor în urcușul duhovnicesc și în lucrarea de dobândire a desăvârșirii, vorbește despre toate aceste încercări ca fiind ‘toiagul ispitelor’ sau ‘toiagul Judecătorului’ și învață că acestea constituie calea cea mai scurtă și sigură de apropiere de Dumnezeu. Lipsa lor deplină din viața omului îl face pe om să se asemene cu ‘o comoară nepăzită și cu un luptător dezarmat și cu o corabie lipsită de vâslele ei și cu un rai al cărui izvor de apă a secat’, odată ce, dincolo de a fi căi de slăbire și de șubrezire a lucrărilor trupului, ele sunt mijloace de exersare spirituală și de biruință în plan duhovnicesc. În fond, aceasta este semnificația fundamentală pe care le-o dă lor credința ortodoxă – de mijloace eficiente și cale scurtă sau concentrată de îndreptare a vieții, de ștergere a păcatelor și de eliberare din robia lor, atunci când acestea au caracterizat viața omului, până la experierea lor, sau de însutită și înmiită răsplată din partea lui Dumnezeu, atunci când cel încercat este un aspru nevoitor, deprins și încercat în lupta împotriva răului și a păcatelor.
Elementul fundamental pe care îl aduce creștinismul în abordarea acestei probleme de importanță capitală, atât pentru viața prezentă, cât și pentru cea viitoare, îl constituie valorificarea și valorizarea lor, extragerea sau exploatarea semnificațiilor pozitive și mântuitoare ale lor. (Articol publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 26 august 2012)
