Suferința, deșteptătorul conștiinței

Luptăm până la epuizare împotriva suferinței. Am transformat-o într-un inamic. Fiecare acțiune a noastră o raportăm la o scală a suferinței, trecând prin sită doar cele care ne aduc mult doritul confort fizic și psihic. Însă prețul este enorm, ajungându-se, pentru o clipă de ‘fericire’, chiar la dependențe nimicitoare. Până și industria farmaceutică este aplecată mai mult spre latura analgezică decât spre cea vindecătoare – din cele aproximativ 15.000 de medicamente, majoritatea sunt calmante. Din păcate, exemple precum al martirilor sau al sfinților care cereau lui Dumnezeu să reziste suferinței pentru păcatele lor sunt uitate sau considerate neactuale.

La cel mai mic semn al bolii ne înspăimântăm și fugim spre raftul cu medicamente sau la farmacia din colț. Nu contează ce și de ce ne doare, un calmant mereu e soluția cea mai la îndemână. Medicii, la rândul lor, se plâng că pacienții îi vizitează pe ei ultimii și, dacă se poate, chiar de pe targa salvării în miez de noapte, când de cele mai multe ori este prea târziu.

Angoasa aceasta are la bază relația omului cu boala și suferința. Fie este indiferent și resemnat, fie exagerează și dramatizează. Este adevărat că sunt boli care nu își fac simțită prezența decât în faza terminală, dar sunt și boli pe care le ducem cu stoicism toată viața. Tocmai aceste boli ne sunt date de Pronia Divină spre îndreptare, despătimire și mântuire. Prin ele omul are șansa de a cunoaște adevăratul sens al suferinței și al curățirii de păcate și patimi. Fiind boli care nu te omoară, ci le porți cu tine până în mormânt, devin ceasul deșteptător al conștiinței, al întoarcerii spre Hristos și spre darurile tămăduitoare ale Bisericii Sale. Numai punând boala în legătură cu divinitatea putem trece mai ușor peste suferință, înțelegându-i astfel rolul de tămăduitoare a sufletului. Dar oare reușim să ajungem la această cunoaștere?

‘Vreau să scap de suferință’

‘Dacă Dumnezeu nu ne-a dat bolile și suferința, să ne rugăm totuși lui Dumnezeu să le putem suporta, spune medicul psihiatru, prof. dr. Aurel Romila. Să nu ne îmbătăm cu soluții false, impropriu cu alcool, toxice, medicamente prea multe. Dorința asta absolută ‘eu vreau să fiu fericit’, ‘vreau să scap’, ‘scapă-mă!’, această exigență pe care o avem noi nu se poate întâmpla întotdeauna. Desigur că dacă este o cauză extirpabilă chirurgical, atunci avem norocul și scăpăm. Trebuie să rămânem, așa cum ne învață și religia, stoici, și nu înclinați spre plăceri, așa cum se întâmplă astăzi. 95% din emisiunile televiziunilor sunt de distracție, de plăcere. Acestea sunt ca să-ți fure oarecum atenția de la problematica pe care eventual o ai tu, însă asta nu te scapă de reumatism.’

În privința trăirii propriu-zise a suferinței, medicul psihiatru susține că fiecare persoană, având o structură diferită, nu va avea o suferință identică. Prin urmare, sunt oameni care se lamentează foarte mult la suferință, deși ea obiectiv poate să nu fie foarte importantă, în contrast cu alți oameni care sunt rezervați, care se interiorizează și se ascund. ‘Sigur că în ciuda acestei suferințe ea nu este nici pentru același om la fel. De obicei se produce bineînțeles un fel de coexistență, de acomodare, chiar cu răul, și atunci e uimitor să vezi pe cineva, să știi în ce context e și cum totuși el se suportă. Pe când unii nu se suportă, și dacă le spui diagnosticul nu admit, și, Doamne ferește!, se sinucid.’ Psihiatrul Aurel Romila mai spune că această ideologie a suferinței duce la acomodare, la o nouă viață în care își face loc și suferința, în așa fel încât se ajunge la un fel de stoicism. ‘Totuși, în ciuda acestei filosofii, e mai bine să nu ai suferință, așa că să nu vă mirați că în medicină, din vreo 15.000 de medicamente, grupul cel mai compact, cel mai mare și cel mai deschis la noutăți este cel contra durerilor, al suferințelor. Se numește medicația antalgică. Prin urmare, oamenii cu suferință cronică sunt obișnuiți cu pastilele și chiar dacă le dau o liniște de 3-4 ore, tot contează acest lucru.’ Fiindcă această dependență atacă celelalte organe, trebuie luate numai la sfatul medicului.

Psihiatrul Aurel Romila, având în spate cei peste 50 de ani de experiență, vorbește și despre apropierea de Dumnezeu prin suferință. ‘Creștinismul a pus obiective superioare omului. Omul e legat de Dumnezeu, omul trebuie să sufere, să-și ducă crucea. Creștinismul ne aduce argumente să putem suporta. Noi nu trăim în Rai, și rar găsești un om care să nu fie confruntat cu o suferință. Or, dacă el nu are această fibră morală, spirituală, de a se opune, ca și concepție, va suporta extrem de greu viața, și asta va fi o cauză de sinucidere.’

Nu lungimea, ci calitatea vieții

Părintele Dorel Eugen Neagu, preot de caritate la Institutul Oncologic ‘Alexandru Trestioreanu’, din București, vede zi de zi oameni în suferință. Pentru aceștia, părintele săvârșește atât Taina Sfântului Maslu, cât și celelalte Sfinte Taine și ierurgii. Pe fiecare îi îndeamnă să treacă peste probleme prin credință, nădejde și dragoste. ‘În slujbele bisericești își pot exercita virtuțile, mai ales credința din care se nasc nădejdea și dragostea. Le spun că nu este niciodată greu și târziu să-și îndrepte dragostea față de aproapele. Explicându-le că Dumnezeu este doctorul sufletelor și al trupurilor, încerc să-i fac să se mobilizeze, să creadă în faptul că Dumnezeu are putere asupra celor văzute și nevăzute. Îi îndemn să nu cadă pradă deznădejdii, ci să înceapă o viață mai plină de dragoste, de bucurie împreună cu cei din familia lor și cu cei din comunitatea Bisericii.’

Suferința trebuie înțeleasă și ca o luptă cu păcatele. De aceea părintele le explică bolnavilor că boala lor poate fi cauzată și de păcatele pe care le au. Însă ca să nu deznădăjduiască, îi sfătuiește să-și îndrepte iubirea către alții chiar acum, când ei au nevoie mai mult de iubire și de ajutor. ‘Le recomand să trăiască o viață din ce în ce mai plină de bucurie, să fie normali în societate și în Biserică.’ Printre bolnavii pe care i-a întâlnit părintele Dorel Eugen Neagu au fost și oameni împăcați cu boala. ‘Aceștia sunt cei care în mod special vin și se spovedesc și mărturisesc că boala este o ispășire a păcatelor, considerând că viața aceasta nu este decât un moment de tranzit spre viața veșnică. Ei se declară senini în fața lui Dumnezeu și a vieții ce va urma. Sunt oameni împăcați cu suferința lor, pentru că Dumnezeu are un plan de mântuire cu fiecare.’

‘Primodial pentru ei și pentru toți credincioșii ar fi să vedem și să înțelegem perspectiva vieții veșnice și a Învierii. Dacă nu credem în lucrul acesta, nu vom putea face nimic, noi trăim de la o zi la alta și nu ne gândim la moarte, și poate cu atât mai puțin la Înviere și la viața veșnică. Dacă avem cu adevărat încredere și credință în viața veșnică și în Înviere toate lucrurile sunt mai ușor de trecut, pentru că înțelegem că viața noastră este o picătură într-un ocean. Nu atât lungimea vieții contează, cât calitatea și cum trăim noi viața în perspectiva dobândirii vieții veșnice’, conchide pr. Dorel Eugen Neagu.

Pacientul învață să se acomodeze cu boala

La Universitatea de Medicină și Farmacie ‘Iuliu Hațieganu’ din Cluj-Napoca, profesorul dr. Dan L. Dumitrașcu ține un curs despre medicină psihosomatică. Acesta îi învață pe viitorii medici să trateze pacientul ca un tot unitar, adică atât boala fizică, cât și boala psihică. ‘Sunt boli care nu reduc viața, dar strică foarte mult calitatea vieții. Aici, medicii care au pregătire în psihosomatică au datoria să-i învețe pe pacienți cum să trăiască cu astfel de suferințe, ce au de făcut. În primul rând trebuie să le dea explicații. Oamenii când au explicații acceptă mai ușor un rău. Dacă-l acceptă, deja știu să-l combată. Pentru asta este nevoie să facem o restructurare cognitivă, adică să cunoaștem cognițiile, ceea ce cred pacienții despre boală, și apoi să încercăm să le recondiționăm, să le restructurăm.’ În cazul bolilor care deranjează și alarmează constant, medicul Dan Dumitrașcu îi dă ca exemplu bolnavului sistemul antifurt. ‘Pacientul primește mereu semnale fără să fie bolnav. E ca un mecanism antifurt care se declanșează și când nu e hoțul. Așa te obișnuiești că acel antifurt sună și în lipsa hoțului, pentru că nu este pus la punct. Ai dureri în mușchi, în burtă, la cap, te-ai lămurit ce-i cu ele, nu vei mai trăi cu frica în sân când mai apar acestea și altă dată.’ Deci, medicina psihosomatică se bazează pe cunoașterea a ceea ce crede pacientul că i-a provocat suferința, îi schimbă această cunoaștere, discutând cu el și în funcție de asta, medicul îi dă anumite modificări comportamentale. ‘De exemplu să facă mai multă mișcare, să evite anumite mâncăruri, schimbându-și atitudinea și comportamentul, adică să nu se expună unor situații care să declanșeze simptomele. Astfel pacientul învață să accepte boala și să trăiască cu ea. Și aici se intervine prin resemnare, dar mai sunt și alte mecanisme, de exemplu tendința de relaxare, tendința de gândire la ceva plăcut’, spune prof. dr. Dan L. Dumitrașcu. (Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică din data de 12 feb 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente