Starețul-cardinal de la Roma s-a mutat la Domnul

Unul dintre cei mai mari teologi spirituali ai secolului al XX-lea, figură insolită de stareț-cardinal, unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai spiritualității Răsăritului creștin și unul dintre cei mai devotați pelerini și prieteni ai Ortodoxiei românești, părintele Tomáš Åpidlík, s-a mutat la Domnul, vineri 16 aprilie 2010. Starețul-cardinal de la Roma împlinise pe 17 decembrie anul trecut 90 de ani.

Puține existențe și opere teologice din timpul nostru pot atesta o coerență atât de perfectă între producția intelectuală, realizarea spirituală și destinul biografic, cum este cea a părintelui Tomáš Åpidlík. Contemplate retrospectiv, opera, persoana și viața părintelui Tomáš Åpidlík revelează nu doar coerența unui destin, dar și semnele clare ale unei Providențe speciale, precise, semne care insinuează cu evidență celui ce are deschiși ochii minții și ai inimii liniile unui indubitabil profetism eclezial care trimite limpede spre creștinismul viitorului.

O viață închinată restaurării unității

Tomáš Åpidlík s-a născut în 1919 pe 17 decembrie în satul Boskovice din Moravia, unde persistă vie memoria activității misionare a Sfinților din Tesalonic Chiril/ Constantin și Metodie – apostolii slavilor și patronii Europei pentru Biserica Romano-Catolică, alături de Sfântul Benedict. Activitatea celor doi frați sfinți a reprezentat un ultim efort, eșuat din nefericire, de a realiza între Constantinopol și Roma, în Europa născândă a secolului al IX-lea, o viziune simfonică a unității în diversitatea limbilor și a riturilor, marcată decisiv de viziunea Sofiei divine pe care o avusese în fragedă tinerețe Sfântul Constantin-Chiril.

Între aceste date, 1919-2010, existența și opera părintelui Tomáš Åpidlík au asumat ca pe o provocare în vederea unei atotunități restaurate marile fracturi și diviziuni spirituale, politice, culturale și de civilizație ale celui de-al doilea mileniu creștin: schisma Bisericilor creștine din Occident și Orient, scindarea spirituală a Europei în culturi rivale, diviziunea politică a continentului nostru în blocuri ideologice și sisteme politice antagonice separate de ‘Cortina de Fier’, dar edificate ambele pe același principiu al separației moderne a societăților umane față de creștinism și Biserică. Toate aceste sciziuni echivalau în ultimă instanță cu ruptura dintre Dumnezeu și om într-o gândire și o societate declarat antisimbolice. Din această schismă interioară au rezultat, cu consecințe funeste pentru acest secol însângerat, depersonalizarea societăților scindate de conflictul între individualism și totalitarism, și tragedia continentului european și a lumii întregi în acest ‘secol al extremelor’ care a fost secolul al XX-lea.

În fața terorii istoriei dezlănțuite și a sciziunilor secolului, Tomáš Åpidlík a ales în 1940 calea concentrării spirituale și a restaurării divino-umanității lui Hristos intrând în Compania lui Iisus și în serviciul Bisericii Lui la Velehrad. Nu fără dificultăți și adversități tipice, create de dominația apăsătoare a scolasticii neotomiste în teologia romano-catolică a epocii preconciliare, părintele Tomáš Åpidlík și-a definit propria sa metodă și viziune în abordarea teologiei și spiritualității Răsăritului creștin, al cărei apostol entuziast și fervent, dar și erudit și savant, a devenit.

Două sunt trăsăturile ‘metodei Åpidlík’ în studierea spiritualității răsăritene: refuzul principial al oricărei polemici sau comparatism apologetic sau sincretic; și accentul pus pe dominanta sintetică, holistă, a spiritualității Orientului creștin, dar în același timp mereu atentă la diferențele introduse de particularitățile naționale și culturale privite drept o îmbogățire simfonică a identității spirituale creștine comune. Acest echilibru și balans permanent între analiză și sinteză se reflectă în sutele de articole și multe cărți care alcătuiesc opera sa teologică.

Clădită cu răbdare și tenacitate, opera părintelui Tomáš Åpidlík se ridică în peisajul teologic contemporan ca o maiestuoasă catedrală dedicată Înțelepciunii divine. Acest măreț templu al Sofiei divine este încununat de opt cupole alcătuite din cele două mari tetralogii care articulează această operă majoră: una analitică, iar alta sintetică. Tetralogia ‘analitică’ grupează cele patru monografii scrise în anii 1955-1971 și consacrate unor teme puțin sau insuficient abordate din gândirea spirituală a patru autori duhovnicești reprezentativi ai Răsăritului creștin, doi ruși și doi greci: tradiția și rolul ei la Sfântul Iosif Volokolamski (†1514) în 1955, inima și Duhul Sfânt la Sfântul Teofan Zăvorâtul (†1895), sofiologia ignorată, dar prezentă ascuns, din gândirea Sfântului Vasile cel Mare (†379) în 1961 și, în fine, relația dintre practică și contemplație în doctrina spirituală a Sfântului Grigorie din Nazianz (†390) în 1971.

Opera consacrată spiritualității Răsăritului creștin

Pe baza altor sute de articole și cercetări de detaliu s-a constituit apoi în anii 1978-1998 tetralogia ‘sintetică’ consacrată ‘spiritualității Răsăritului creștin’, indiscutabil cea mai vastă și complexă expunere generală consacrată acestei teme de până acum, veritabilă ‘summă’ redactată pe baza unei impresionante panorame a literaturii spirituale orientale în întreaga ei amploare: greacă, slavă, siriană, armeană, coptă. Manualul sistematic (1978) oferă o descriere precisă a spiritualității răsăritene ca participare harică a omului la viața Sfintei Treimi; această viață nu rămâne însă suspendată în eter, ci se întrupează într-o antropologie, cosmologie și sociologie spirituală, animate de o dinamică ascendentă inițiată cu practica ascetică negativă a curățirii și luptei cu patimile și gândurile pentru dobândirea virtuților sintetizate în iubire și culminând în contemplația lui Dumnezeu prin rugăciune. Tema rugăciunii este reluată amplu într-un volum separat (apărut în 1988) și care oferă o vastă fenomenologie a Rugăciunii în spiritualitatea răsăriteană. Și aici viziunea este una integrativă. Rugăciunea e prezentată ca dialog divino-uman în care se realizează vocația esențială a naturii umane create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu desfășurat pe multiple planuri, în suflet și în trup, individual și comunitar, practic și contemplativ, meditativ și mistic, culminând în isihasm ca mistică a inimii și iubirii. Ultimele două volume ale tetralogiei sunt consacrate celor două moduri distincte de realizare concretă a spiritualității răsăritene. Unul este cel radical eshatologic al Monahismului (1999) înțeles și practicat în Răsărit ca mod de anticipare, dincolo de dispersia lumii, a vieții unificate în lumina transfigurării din Împărăția lui Dumnezeu. Celălalt mod de concretizare a spiritualității (prezentat în 1994 în Ideea rusă) este cel al realizării ei în lume, în cosmos, societate și istorie, sub forma unei lupte continue împotriva sclaviei și minciunii pentru Adevărul personal al omului și cosmosului transfigurat în comuniune cu Sfânta Treime ca manifestare a Înțelepciunii divine.

Un apostol al divino-umanității și un prieten al Sofiei

Pășind deliberat pe urmele Sfinților Chiril și Metodie, dar și ale lui V. Soloviov și P. Florenski, părintele Tomáš Åpidlík este astfel, fără nici o exagerare, un apostol al divinoumanității și un prieten al Sofiei, în care vede autentica filosofie spirituală și profetică a Bisericii viitorului și a unui creștinism înnoit. Restituirea actualității și urgenței acestei filosofii ecleziale este testamentul spiritual al întregii vieți și opere a părintelui Tomáš Åpidlík, dar acesta trebuie înțeles ca un program profetic și eclezial de reflecție și acțiune pentru creștinismul mileniului al III-lea: Biserica secolului al XXI-lea nu poate fi decât una a unității reconciliate a Orientului și Occidentului sub semnul unei divino-umanități dinamice, care să actualizeze divino-umanitatea eternă a lui Iisus Hristos ca atotunitate dialogică a întregii existențe al cărei simbol e Sofia divină.

După decenii de incomprehensiune și izolare, grație deschiderilor neașteptate ale Conciliului Vatican II, viziunea părintelui Tomáš Åpidlík și-a croit încet, dar sigur drum în Biserica Romei. Mai ales după 1978, ea s-a bucurat de o tot mai largă și eficientă audiență. Validarea supremă a venit în 21 octombrie 2003, când Papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat pe profesorul pensionar Tomáš Åpidlík la înaltul rang de cardinal-diacon al Bisericii Romane. Am putea spune că, după o îndelungată, smerită și tenace slujire a Bisericii în Compania lui Iisus – pe care o ilustrează teologic glorios -, părintele Tomáš Åpidlík se bucură de satisfacții supreme: a reușit să construiască o operă structurată, a creat o școală, un papă glorios, slav și el, i-a adoptat filozofia spirituală, un centru special de studii și cercetări, ‘Ezio Aletti’.

Forța care realizează persoane adevărate este nu știința, ci iubirea

Părintele Tomáš Åpidlík nu este însă numai un Lesemeister, ci și un Lebemeister în sensul medieval al cuvântului; nu este un simplu profesor de spiritualitate, ci un confesor al unei vieți spirituale integrale și echilibrate. Între opera și persoana lui domnește o corelație perfectă: teologia și filozofia sa spirituală sunt reflexul personalității sale spirituale realizate, și de aceea scopul operei sale este în primul rând acela de a forma oameni spirituali integrali în spiritul divino-umanității și al Înțelepciunii divine, de a crea o școală de suflete, nu o școală de idei. Forța care unifică contrariile și realizează persoane adevărate este nu știința – o altă formă a voinței de putere, cum au arătat un Nietzsche sau Heidegger, ci iubirea. Iubirea este în creștinism nu numai forma Revelației, ci și spiritul adevăratei Înțelepciuni (Sophia). Meritul permanent și vizionar al părintelui Tomáš Åpidlík stă poate tocmai în faptul de a fi evidențiat cu claritate în ce sens Răsăritul creștin este vital important pentru Biserica viitorului și pentru creștinismul mileniului al III-lea. Decisive sunt nu în primul rând elementele exotice ale sintezei bizantine, necunoscute sau nedezvoltate în Occident și conservate formal până astăzi în Bisericile Ortodoxe, cât metoda teologică integrativă și înțelepciunea sintetică și personalistă a Răsăritului, adeseori uitate de răsăritenii înșiși. Inspirată de iubire, înțelepciunea spirituală esențială a Orientului creștin are, ca sapientia charitatis, drept scop – așa cum arăta limpede în Stâlpul și temelia Adevărului (1914) părintele Pavel A. Florenski – realizarea de către creștinii spirituali a Înțelepciunii divine, care are forma unei homoousia, a unei consubstanțialități vii, personale și interpersonale dialogice, a întregii creații. Nu-l poți cunoaște pe celălalt și pe tine însuți, nu poți să fii tu însuți – sună legea kenotică și trinitară a Înțelepciunii homoousianice – dacă nu devii celălalt. Iar despre părintele Tomáš Åpidlík se poate spune din plin că, studiind Răsăritul creștin în lumina Duhului Sfânt și a Înțelepciunii divino-umane a lui Hristos, a devenit cu adevărat un răsăritean. Dar nu într-un sens pur cultural ori ritualist, ci filosofic.

Părintele Tomáš Åpidlík, un Zosima în Compania lui Iisus

El a devenit nu doar un profesor, ci un om duhovnicesc, un bărbat cucerit de Iisus, un apostol al divino-umanității și un prieten al Sofiei divine. Într-un cuvânt, părintele Tomáš Åpidlík a devenit la Roma un veritabil ‘stareț’ modern, un Zosima în Compania lui Iisus. Fiindcă întotdeauna când mă gândesc sau îl văd pe părintele Tomáš Åpidlík îmi vine în minte și în inimă în mod spontan figura ‘starețului’ Zosima din romanul Frații Karamazov al lui Dostoievski, despre care unul dintre personajele romanului spune odată că ‘este un iezuit, un iezuit rus’. ‘Vesel întotdeauna când venea lumea să-l vadă’, Zosima socotea că ‘oamenii au fost făcuți să fie fericiți’, că ‘viața e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii’, că tot pământul e un rai, și numai noi suntem vinovați dacă nu vrem să ne dăm seama de unitatea paradiziacă a existenței. Refuza să facă minuni pentru a nu forța libertatea oamenilor, predica un Dumnezeu al milei și iubirii infinite (cel al Sfântului Isaac Sirul), ‘nu voia să creadă că focul gheenei e un foc adevărat’, că iadul e o cameră de tortură, ‘nu ținea post, îi plăceau dulciurile, iar la ceai nu-i lipsea niciodată dulceața de vișine cu care-l răsfăța cuconetul din oraș’.

Creștinismul nou al moralei și iubirii de oameni și de întreaga creație al ‘starețului’ Zosima (veritabil pater seraphicus) e opus profetic de Dostoievski atât creștinismului medieval, sumbru și fanatic al ascetului Ferapont, un creștinism egoist al fricii, centrat pe demoni și un Dumnezeu răzbunător, un creștinism autohtonist al tradiției obscurantiste (apărat tenace, împotriva lui Dostoievski și Soloviov, ca ‘esență’ a adevăratei Ortodoxii de către un K. Leontiev), cât și ateismului rafinat intelectual, dar pervers moral al occidentalistului Ivan Karamazov (precum și antihristismului Marelui Inchizitor din poemul cu același nume al lui Ivan). Din tot romanul Frații Karamazov, numai Ferapont și Ivan văd demoni, sunt victime ale halucinațiilor demonice și rătăcesc în sens simetric contrar de la Adevărul iubirii reprezentat de triada paradiziacă Markel – Zosima – Aleoșa.

Dacă ‘starețul’ Zosima poate fi privit drept simbolul înțelepciunii iubirii și al consubstanțialității, în schimb, ascetul Ferapont și intelectualul Ivan par a reprezenta versiunea religioasă și, respectiv, secularizată, a unei viziuni despre lume, inspirate de frică și conduse de voința de putere, și care, în loc să creeze prin iubire persoane în comuniune, creează prin idei, orgoliu și teroare indivizi fragmentați și grupuri totalitare alcătuite de indivizi similari (homoiousioi) depersonalizați. Creștinismul confesionalizat – fie el ortodox sau catolic – și secularismul au în comun voința de putere, totalitarismul abstract și falsificarea ideologică și manipularea tehnică, în ultimă instanță refuzul persoanei spirituale de dragul științei și al prosperității în folosul colectivităților de indivizi exteriori, juxtapuși antagonic sau fuzionați impersonal în diferite imitații perverse ale Bisericii și homoousiei ei sofianice autentice.

Nu fără motiv am invocat exemplul ‘starețului’ Zosima, încadrat de cele două figuri simetric opuse, ale călugărului Ferapont și intelectualului Ivan. Am făcut-o pentru a arăta, pe de o parte, provocarea metodei filozofiei spirituale divino-umane autentice a părintelui Tomáš Åpidlík la adresa celor două moduri de înțelegere și asumare inadecvată a Răsăritului creștin practicate astăzi, iar, pe de altă parte, șansa extraordinară pe care ea ne-o oferă de a depăși blocajul și impasul lor. Este vorba de o reducție ilicită a patrimoniului spiritual al Răsăritului creștin la un număr de ‘valori’ (reducție ideologică care, după Nietzsche, e esența nihilismului contemporan) înțelese și practicate în două moduri diferite, ambele la fel de funeste.

‘Esența credinței este o viață vie’

În estul Europei, în Bisericile Ortodoxe eliberate de sub comunism, dar nu și de sub fascinația ideologiei, Ortodoxia răsăriteană este redusă la un corpus de tradiții religioase și naționale identitare, opuse atât civilizației moderne, cât și creștinismului occidental considerat responsabilul moral principal pentru fenomenele negative ale istoriei acestui secol. Tradiționalismul ortodoxist-naționalist are o logică dualistă inconfundabilă care trădează neputința depășirii fricii, teama de dialog și refuzul asumării provocărilor prezentului și viitorului prin refugiul comod în utopiile premoderne, anacronice, ale trecutului. Izolaționismul liturgic, apologia stagnării, neasumarea reflexivității culturale și acțiunii sociale duc însă la o înțelegere închisă și exclusivistă a divino-umanității redusă în cele din urmă la un clișeu autoflatant și autarhic, lipsit de dinamismul și perspectivele deschise de asumarea dialogică a ecumenicității. Evitând să dea răspunsul la întrebarea fundamentală: poate fi Răsăritul creștin, a cărui inimă este o înțelepciune divino-umană, redus la o simplă tradiție națională? Ortodocșii de azi par a fi asemenea călugărului din Obdorsk din romanul Frații Karamazov care, la mijloc între Zosima și Ferapont (Dostoievski și Leontiev), preferă în cele din urmă religia fricii în locul creștinismului iubirii.

În Occident însă, Răsăritul e redus la fascinația exotică a unor elemente liturgice și mistice; atunci când nu sunt juxtapuse sincretist în devoțiunea privată, ele fac obiectul unor la fel de exotice ‘științe orientale’, care încearcă să reducă Răsăritul la un corpus de idei organizate științific, dar la fel de lipsite de viață și relevanță ca și tradițiile inerte ale tradiționalismelor est-europene. Dusă până la capăt, tentația științei sfârșește în aceeași logică dualistă și egoistă de tipul subiect-obiect, preferând în locul dialogului și persoanelor vii sistematizarea facilă a noțiunilor și surselor impersonale. Obiect de studiu analizat și reconstituit sintetic în laboratoarele științei, Orientul devine însă un construct artificial, pasibil de manipulări apologetice și justificând o superioritate culturală discutabilă. Ambiguitatea structurală a unui asemenea demers ține de evitarea unui răspuns la întrebarea crucială: poate exista o știință umană despre un Orient în al cărui centru stă de fapt înțelepciunea divino-umană a iubirii? Avem oare voie să ne complăcem în dualismul cunoașterii – ea însăși voință de putere – preferându-l consubstanțialității iubirii și înțelepciunii?

Este limpede că nu pot exista viață eclezială și teologie creștină autentică fără tradiție, fără mistică și fără știință, care alcătuiesc împreună elemente ireductibile ale vieții spirituale creștine.

Integrarea coerentă a tradiției liturgice, a misticii și științei teologice în Biserică și deschiderea lor spre cultură și umanitate le poate oferi însă numai înțelepciunea iubirii, atunci când aceasta nu rămâne o simplă intuiție vagă sau o speculație intelectuală, când nu e o temă sincretistă, ci exprimă dinamica personală, cosmică și istorică a Revelației actualizate. Aici se poate citi în modul cel mai limpede funcția critică și metodologică a temei Înțelepciunii pentru creștinismul mileniului al III-lea. Dincolo de sistematizările sofiologice discutabile, ea este, asemenea Pruncului Iisus, un veritabil signum contradictionis; acceptarea sau refuzul ei dezvăluie secretele ultime ale inimilor noastre, unde anume stă comoara noastră. Opțiunea pentru Înțelepciune este opțiunea pentru divino-umanitate, pentru iubire și consubstanțialitate dialogică, al căror arhisimbol originar e Sofia. Opțiunea pentru tradiție sau știință atestă autopreferarea monologică a omului, canonizarea dualismului și a voinței de putere, semnele clare ale reducerii teologiei la ideologie, ale stingerii Duhului și morții spirituale. Fiindcă, așa cum spunea același Dostoievski (Carnete 1880-1881), ‘esența credinței este o viață vie, demnitate și conștiință, pentru că iubirea de oameni și izvorul a toate e înainte de orice Hristos’.

Scandalizându-i atât pe tradiționaliștii orientali, cât și pe științificii sau politicienii occidentali, sfidându-i atât pe oamenii trecutului, cât și pe cei ai prezentului, înțelepciunea părintelui Tomáš Åpidlík, adevărat prieten al Sofiei în Compania lui Iisus, este cea a unui creștinism al viitorului (Articol realizat de arhid. prof. Ioan I. Ică jr. și publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 2 mai 2010).

Comentarii Facebook


Știri recente