„Spiritualitatea ortodoxă este una a urcușului”

Oamenii au mai multă nevoie de lumina noastră decât de activitatea noastră, spunea un mitropolit rus contemporan. Lumină, înțelegere adâncă, nevorbită, o așezare sufletească mai bună sunt darurile pe care ni le pune înainte autorul lucrării Scara, Sfântul Ioan, cel prăznuit în a patra duminică din Postul Paștilor. Arhidiaconul Ioan Ică jr, profesor la Catedra de spiritualitate a Facultății de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu, ne deslușește câteva din înțelesurile acestui timp de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii.

Părinte profesor, dacă primele duminici ale Postului Mare se disting ca o perioadă dogmatică, cele închinate Sfântului Ioan Scărarul și Mariei Egipteanca permit definirea unei noi perioade cu accent ascetic mai profund în acest răstimp de înnoire duhovnicească. Vorbiți-ne despre aceste trepte spre Învierea Domnului.

Într-adevăr, începând cu Duminica Sfintei Cruci se intră în cea de a doua parte a urcușului duhovnicesc al Postului Mare. De altfel, Sfânta Cruce nu se află doar în mijlocul postului, ea se află și la începutul acestuia, în pomul din grădina Raiului de unde strămoșii noștri au fost izgoniți. Ea se va afla și la sfârșitul Postului Mare în deschiderea Raiului de către Domnul nostru Iisus Hristos prin jertfa Sa de pe cruce. Începând de acum, din această duminică, Biserica ne propune tuturor credincioșilor spre râvnă, spre meditare, spre adâncire două mari figuri din tradiția mo-nahală a vieții noastre. Biserica vrea să spună credincioșilor ei că Sfântul și Marele Post în general trebuie să fie privit ca o perioadă duhovnicească de tip monahal pentru toți creștinii. De altfel, Postul Mare, așa cum spun și cântările, trebuia să fie zeciuiala, a zecea parte din an, 40 de zile e-chivalentul aproximativ al celor 365 de zile ale anului, în care creștinii trebuie să trăiască asemenea îngerilor, să aibă o viață duhovnicească asemenea monahilor. Renunțare nu numai asupra ali-mentației, dar și a tuturor afectelor și plăcerilor pătimașe ale trupului, ca oamenii să se concentreze pe identitatea lor spirituală și duhovnicească. În acest fel, monahismul a fost în istoria și este în tradiția ortodoxă reperul și farul duhovnicesc după care credincioșii sunt îndemnați să-și potrivească viața și să și-o îndrepte în itinerarul lor pământesc și ceresc. Biserica ne oferă deci două figuri de oameni duhovnicești, un bărbat desăvârșit și o femeie desăvârșită, un nou Adam într-un fel și o nouă Evă duhovnicească. Un nou Adam în persoana Sfântului Ioan Scărarul, mare-le ascet de la poalele Muntelui Sinai, iar apoi chipul de pocăință și de desăvârșire duhovnicească tot din zona Orientului în persoana Cuvioasei Maria Egipteanca. Lucrul acesta este profund semnificativ în viața noastră, a credincioșilor, și ne aduce aminte de faptul că toți creștinii sunt chemați în această perioadă nu numai să participe, să străbată o cursă duhovnicească de 40 de zile a Sfântului și Marelui Post, dar această cursă nu se desfășoară doar în timp, orizontal, ci se des-fășoară și pe verticală, este o ascensiune, un urcuș duhovnicesc. Este un urcuș prin care ei sunt chemați să se depărteze, să se rupă de cele ale pământului și să se unească cu realitățile duhovnicești, cerești și veșnice, renunțând la lucrurile vremelnice și trecătoare ale acestei vieți, asemenea monahilor, în cele din urmă.

Pentru că trebuia serbat cu Liturghie, i s-a închinat o duminică specială, Duminica a patra din Postul Mare, numită și „Duminica scării, a urcușului către Dumnezeu”. Autorul lucrării Scara este socotit drept „legiuitorul ascezei” și „făptuitorul” prin excelență.

Care este importanța Sfântului Ioan Scărarul în spiritualitatea ortodoxă?

Sfântul Ioan Scărarul este o figură centrală a spiritualității ortodoxe atât prin prăznuirea sa, despre care nu știm foarte multe lucruri, cât și prin opera sa. Știm doar că a fost un ascet de tip isihast care s-a nevoit în retragere la poalele Muntelui Sinai, ca mai apoi, la bătrânețe, egumen fiind, să și conducă mănăstirea unde a intrat. Pentru monahii de aici a redactat această uimitoare și fascinantă lucrare care i-a atras pe credincioșii ortodocși din toate timpurile și a cărei originalitate stă mai puțin în conținut, pentru că Sfântul Ioan Scărarul, trăitor în veacul al VI-lea, a făcut o sinteză a în-tregii experiențe duhovnicești a monahismului egiptean, palestinian și sinaitic, importantă pentru modul de sistematizare și organizare a experienței duhovnicești.

Felul în care a știut să orchestreze toate temele acestea ale vieții duhovnicești într-o arhitectură unică într-un fel a permis ca spiritualitatea ortodoxă să se definească de la el încoace ca o spiritualitate a urcușului, a scării. Sigur că în această scară a luat ca model pe Moise în primul rând și Muntele Sinai, la poalele căruia s-a nevoit. Deci, viața creștină apare ca un urcuș. Viața creștină asemănată unui munte care se urcă în etape. O Scară în 30 de trepte după cei 30 de ani ai vieții Mântuitorului, deci, în același timp, un urcuș duhovnicesc asemenea lui Moise, dar și o maturizare a omului duhovnicesc pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. De altfel, Scara mai are un titlu, mai vechi. Ea se mai numește și Tăblițe duhovnicești, în sensul că Sfântul Ioan Scărarul, care a urcat Muntele Sinai asemenea lui Moise și s-a întâlnit cu Dumnezeu, ca și el, se întoarce cu noi tăblițe duhovnicești pe care așterne în scris experiența duhovnicească a urcușului său spre Dumnezeu.

Din vechi timpuri, părinții din mănăstirile noastre, din Moldova mai ales, au copiat, au tălmăcit și au pus la îndemâna obștilor monahale Scara. De la strălucitul mitropolit Varlaam, apoi Veniamin Costache până la părintele Stăniloae avem numeroase ediții ale acestei cărți. Care este noutatea pe care această lucrare o aduce în literatura bisericească?

Da, cercetătorii au scos la iveală o Scară a lui Varlaam tipărită după o variantă slavonă. Scara a preocupat marile personalități ale vieții ortodoxe românești, atestând un interes profund al teologiei asupra acestui monument de viață duhovnicească. A fost pus la dispoziția credincioșilor în mai multe variante. Scara a fost extrem de populară nu numai în rândul monahilor, acest lucru este specific lor, ci și în rândul mirenilor. Să nu uităm că lectura ei este recomandată de Triod să se facă zilnic în biserică la Ceasuri, este deci o lectură obligatorie în Postul Mare. Monahii știau după regulile canoanelor că nici un sfânt nu poate fi prăznuit în această perioadă pentru că nu se face o Liturghie deplină în cursul săptămânii, decât sâmbătă sau duminică, și întrucât sărbătoarea lui, ca și a Sfintei Maria Egipteanca, cade în acest interval special și nu se poate prăznui cu Liturghie, a-tunci au ținut neapărat să-i prăznuiască și în duminicile acestea.

Când nu te mai poți salva istoric, rămâne doar rezistența prin Duh

Scara Sfântului Ioan, pe lângă varianta tipărită, și-a găsit locul și în varianta picturală, în frescă, amintim aici celebra Scară de la Mănăstirea Sucevița. Cum și de ce credeți că s-a ajuns la acest lucru?

Scara a fost foarte populară și citită atât de către monahi, cât și de credincioși, așa cum arată și manuscrisele păstrate la Academia Română, și pe lângă aceasta, ea și-a găsit o reflectare unică într-un fel prin reprezentarea în culoare, prin pictură.

Scara e reprezentată și la Sfântul Munte, însă cele mai cunoscute și cele mai grandioase reprezentări le găsim la mănăstirile cu frescă exterioară din Moldova. Și aici, reprezentarea lor ascunde și o lecție de istorie, pentru că dacă analizăm Sucevița în finalul listei de mănăstiri pictate exterior și o comparăm cu Moldovița sau Voroneț, de pildă, vedem că scara e reprezentată pe locul unde în bisericile mai vechi din timpul lui Petru Rareș era pictat asediul Constantinopolului. Ceea ce înseamnă că în acea vreme, a lui Rareș, Mol-dova aștepta o eliberare politică miraculoasă, asemenea Constantinopolului salvat de rugăciunile Maicii Domnului în timpul asediului de către avari și persani. Dar la sfârșitul secolului al XVI-lea, țara își pierduse aceste speranțe de realizare a unui triumf politic, și atunci în locul acelei scene a fost pusă scena urcușului spre Dumnezeu, a urcușului monahilor și creștinilor spre cer. Într-un fel, credincioșii erau invitați să nu-și mai facă speranțe în această lume, condițiile erau vitrege pentru poporul român, și să se concentreze pe urcușul duhovnicesc, spre stabilitatea aceasta interioară în fața istoriei atât de tulburi. Și-au dat seama că țara și poporul din Moldova se apără și cu armele, dar atunci când rezistența aceasta nu mai este cu putință din cauza copleșirii dușmanului numeros, rezistența aceasta trebuie continuată pe cale duhovnicească. Și atunci ceea ce nu mai pot să facă cavalerii cu sabia trebuie să facă credincioșii prin rugăciune și prin virtuți. Cu alte cuvinte, să mențină identitatea creștină transferând lucrurile din planul acesta militar și istoric în planul luptei duhovnicești în fața vitregiilor istorice. E o lecție de istorie extraordinară, pentru că oamenii au identificat această reprezentare a Scării cu imaginea urcușului spre Dumnezeu; neputând să fie victorioși întotdeauna în istorie, au înțeles că nu au aici cetate stătătoare, ci că drumul sau calea spre cer e deschisă totdeauna și că această cale se câștigă prin post, prin rugăciune, practicarea celor 30 de virtuți pe care Sfântul Ioan le-a sistematizat în faimoasa sa lucrare.

„Îngerii – lumină monahilor, călugării – lumină mirenilor”

Sfântul Ioan Scărarul apare în această duminică, și nu numai, drept modelul monahilor și al științei duhovnicești în care suntem inițiați în timpul Postului Mare prin cateheza liturgică, prin re-gulile postului și typikonul slujbelor. Cum interpretați caracterul acesta ascetic, de factură monahală, însușit de oamenii din cetate?

E o caracteristică a Ortodoxiei în ultimă instanță, latura duhovnicească și amprenta monahală. Ortodoxia a îndrăgit întotdeauna monahii și i-a privit mereu ca oameni care împing realizarea duhovnicească a creștinismului până la exigențele lui maximale. Ortodoxia niciodată nu a căutat căile domoale, căile foarte bătătorite ale lumii. Ortodoxia a mers întotdeauna cu sfinții, cu cei care au ales viața conformă cu Evanghelia, cu toate exigențele ei. Și atunci, mai cu seamă în Postul Mare, creștinii sunt invitați de Triod, de toate slujbele și de toate citirile să își aducă aminte de cei care realizează idealul Împărăției lui Dumnezeu pe calea cea mai radicală, mai exigentă. Este o invitație la neuitare prin faptul că orice creștin este chemat să trăiască duhovnicește în Împărăția cerului chiar dacă viețuiește în lume. Să fie în același timp în lume, dar și dincolo de lume. Monahii sunt cei care au învățat dintotdeauna să privească lumea din afara ei, să nu se scufunde în lume, să nu se lase copleșiți de grijile, de obsesiile, de patimile ei. Au învățat arta detașării duhovnicești, arta luminării, arta desăvârșirii și arta aceasta duhovnicească a racordării la lumea de dincolo, și nu numai la lumea aceasta materială. Mai cu seamă în lumea aceasta, care este din ce în ce mai consumistă, tocmai acum mesajul acesta monahal este mai de actualitate și necesar, pentru a nu ne lăsa scufundați în secularism, adică de a face ca viața noastră să fie în logica, în preocupările și interesele acestei lumi. Iar orice duminică și orice Liturghie ne scot din logica acestei lumi și ne raportează la ordinea lui Dumnezeu, dar monahismul ne arată cum putem face ca Împărăția lui Dumnezeu și viața cerească să prindă contur în interiorul nostru, în interiorul acestei lumi. Și e frumos ce spune Sfântul Ioan Scărarul, că „îngerii sunt lumină călugărilor, iar călugării trebuie să fie lumină mirenilor și celor din lume”. Vedem aici un fel de comunicare a luminii dumnezeiești, a virtuții pe care monahul o primește din cer și de la viețuitorii cerului și pe care o transpune în viață, iar lumina pe care o dobândește prin despătimire, prin virtuți, prin rugăciune e chemat să o radieze asupra vieții tuturor creștinilor. Mirenii nu pot să împlinească toate exigențele vieții monahale, dar trebuie să știe că există această variantă de creștinism și să se învețe să primească din darurile și să se folosească din rugăciunile, și din postul, și din viața celor care aleg calea aceasta a crucii, calea cerului fără nici un fel de compromisuri. (Interviu realizat de Alexandru Constantin CHITUȚĂ și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 14 aprilie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente