Smerenia – temelia rugăciunii adevărate

Predică tematică la Duminica Vameșului și a Fariseului (Luca 18, 10-14)

‘Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au dus la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând, așa se ruga în sine: Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.’

†Daniel, Patriarhul României

Perioada Triodului, ca timp de intensificare a rugăciunii smerite, a pocăinței sincere și a iubirii milostive, începe cu Duminica Vameșului și a Fariseului. Evanghelia acestei Duminici pune în contrast două feluri de rugăciune: rugăciunea fariseului, mândru de faptele sale bune și aspru judecător al celor păcătoși, pe de o parte, și rugăciunea vameșului, care întru multă smerenie se căiește de faptele sale rele și cere lui Dumnezeu iertare pentru ele. Concluzia Evangheliei este că rugăciunea păcătosului smerit este mai de preț decât rugăciunea dreptului mândru, deoarece ‘oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța’ (Luca 18, 14), adică cel se mândrește va fi umilit, iar cel ce se smerește va fi înălțat.

Întrucât Evanghelia acestei Duminici scoate în evidență importanța smereniei ca fiind temelia rugăciunii adevărate pe care o ascultă și o împlinește Dumnezeu, este folositor să vorbim mai pe larg despre smerenie – dar al lui Dumnezeu și virtute principală a vieții creștine.

Smerenia – dar al lui Dumnezeu și virtute a sfinților

Smerenia este darul sau medicamentul divin pentru vindecarea omului de patima mândriei ca iubire de sine pătimașă sau patologică. De asemenea, smerenia este starea de sănătate a sufletului în relația sa cu Dumnezeu și cu oamenii.

Din iubire de sine, nerecunoștință și neascultare față de Dumnezeu – Creatorul său, satana, diavolul sau Lucifer a căzut din starea de smerenie și lumină în starea de mândrie și întuneric, împreună cu ceilalți îngeri asemenea lui (cf. Isaia 14, 12; Luca 10, 18), a produs dezordine și decădere spirituală în lumea cerească a îngerilor și astfel a intrat păcatul în lumea creată. Tot din egoism sau iubire pătimașă de sine și uitare de Dumnezeu, primii oameni, Adam și Eva, fiind ispitiți de diavol, au căzut din starea de smerenie și ascultare de Dumnezeu în starea de mândrie și neascultare, deoarece au dorit să fie ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, rupând legătura de iubire cu Dumnezeu, Dătătorul vieții și al tuturor binefacerilor pentru om.

Prin urmare, păcatul mândriei și păcatul neascultării, ca stări contrare smereniei, au provocat moartea spirituală și apoi moartea trupească a omului, care nu mai poate dobândi viața veșnică decât prin harul lui Hristos, deoarece ‘plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru’ (Romani 6, 23).

Voind să ridice firea noastră umană cea căzută în păcat și moarte, Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, S-a smerit pe Sine, a coborât din ceruri și S-a făcut om, luând astfel chip de rob, adică Împăratul Cel veșnic și necuprins al cerurilor devine om, pământean, ca pe oameni să-i învețe smerenia și ascultarea de Dumnezeu și să-i vindece de păcat și moarte și să-i înalțe la cer dăruindu-le prin harul Său viață veșnică în iubirea Preasfintei Treimi.

Prin tot ceea ce a învățat și a făcut, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că smerenia este calea cea mai bună care ne duce la mântuire, adică la împăcarea omului cu Dumnezeu și la odihna lui în iubirea lui Dumnezeu. De aceea, Hristos Domnul zice: ‘…Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre’ (Matei 11, 29). Prin smerenia desăvârșită și ascultarea deplină față de Dumnezeu-Tatăl, Hristos Iisus, Noul Adam, a vindecat firea umană de urmările păcatului neascultării lui Adam cel vechi. De aceea, smerenia jertfelnică a lui Hristos este răsplătită de către Dumnezeu cu o preaslăvire a Sa în cer și pe pământ. Acest adevăr central al tainei iubirii smerite a lui Hristos îl mărturisește Sfântul Apostol Pavel în epistola sa către Filipeni, când spune că Hristos ‘S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce. Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui Nume care este mai presus de orice nume; ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl’ (Filipeni 2, 8-11).

Pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu și a-i mântui, harul ascultării smerite și jertfelnice al lui Hristos se dăruiește prin Duhul Sfânt și oamenilor care cred cu tărie în Hristos, se roagă Lui necontenit și împlinesc poruncile Lui în viața lor. Astfel, pildă de ascultare smerită desăvârșită vedem mai întâi în Fecioara Maria, Maica Domnului Hristos, urmată de Sfinții Apostoli, Sfinții Mucenici, Sfinții Cuvioși și de toți ceilalți sfinți ai lui Dumnezeu. Din viața și lucrarea sfinților înțelegem că sfințenia este în primul rând smerenie. De ce? Pentru că smerenia este starea duhovnicească a sufletului omului care recunoaște permanent că toată viața omului, toată binefacerea primită de el și toată fapta cea bună săvârșită de el sunt darul lui Dumnezeu, și nicidecum vreun merit propriu egoist. Astfel, numai omul cu adevărat smerit, care este liber de eul propriu, poate fi total transparent iubirii smerite a lui Hristos și permanent în comuniune cu Hristos cel Smerit și Milostiv.

Din acest motiv, Sfinții Apostoli îndeamnă pe creștini să cultive smerenia în tot timpul vieții lor: ‘Cugetați același lucru unii pentru alții; nu cugetați la cele înalte, ci lăsați-vă duși spre cele smerite. Nu vă socotiți voi înșivă înțelepți’ (Romani 12, 16; vezi și Efeseni 4, 1-2; Coloseni 3, 12-13; I Petru 3, 8). Iar Sfinții Părinți ai Bisericii arată, de asemenea, valoarea neprețuită a smereniei: ‘Cel ce voiește să afle adevărata odihnă a sufletului său, să învețe smerita cugetare și va vedea că în ea este toată bucuria și toată slava și toată odihna’ (Avva Dorotei, în Fil. rom. Vol. IX, București (Patriarhie), 1980, p. 483); ‘Smerenia face pe om locuința lui Dumnezeu; iar din locuința aceasta sunt alungați demonii odată cu patimile. Și omul se face astfel biserica lui Dumnezeu, plină de sfințenie, de curăție și de har’ (Calist și Ignatie Xantopol, în Fil. rom. Vol. VIII, București (Patriarhie), 1979, p. 121). În acest sens, smerenia este în primul rând dar al lui Hristos împărtășit oamenilor prin Duhul Sfânt, care trebuie însă cultivat prin rugăciune și post, prin milostenie și cinstire a semenilor noștri mai mult decât ne prețuim pe noi înșine, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, zicând: ‘Nu faceți nimic din duh de ceartă, nici din slavă deșartă, ci cu smerenie unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuși’ (Filipeni 2, 3). De mare folos este și cunoașterea darului și virtuții smereniei din viețile sfinților care au suferit mult pentru Hristos și care au biruit patima mândriei prin tăierea voii proprii, prin ascultarea de părintele duhovnicesc, prin îndurarea umilirii de către alții și a necazurilor, prin multe nevoințe, urmând astfel smereniei lui Hristos.

Binefacerile smereniei pentru viața creștină

Aceste binefaceri sunt multiple, minunate și ele privesc viața tuturor oamenilor. Amintim aici doar câteva dintre acestea.

Smerenia este necesară pentru ca rugăciunea să fie bineplăcută lui Dumnezeu și ascultată de El. Rugăciunea unită cu smerenia este starea de comuniune sau legătură vie a omului cu Dumnezeu, prin care omul primește în sufletul său iubirea milostivă și smerită a lui Dumnezeu, iar această iubire sfântă aduce pace și bucurie în suflet. Însă rugăciunea care nu se săvârșește în stare de smerenie nu aduce pace sfântă și bucurie curată în sufletul omului. Cu alte cuvinte, dacă rugăciunea nu este însoțită de smerenie, ea devine rugăciune egoistă, mai mult afirmare de sine decât laudă adusă lui Dumnezeu, mai mult rugăciune rituală decât relațională, mai mult acțiune externă decât comuniune intimă. De ce? Pentru că numai în stare de smerenie sufletul devine liber de propriul egoism și se poate întâlni cu iubirea smerită a lui Hristos, umplându-se și luminându-se de această iubire, întrucât Dumnezeu celor smeriți le dăruiește har, iar celor mândri le stă împotrivă (cf. Iacov 4, 6).

Așadar, numai rugăciunea smerită îl ajută cu adevărat pe credincios să sporească în iubirea sa smerită față de Dumnezeu și de oameni și să cultive în viața lui smerenia lui Hristos și a sfinților Lui.

Smerenia este necesară pentru a spori în iubire curată față de oameni, deoarece fără smerenie iubirea omului față de semenul său devine în scurt timp posesivă, dominatoare sau chiar umilitoare pentru cel ce o primește.

Fără smerenie și iubire sinceră, fapta bună de ajutorare a aproapelui nostru devine repede o faptă interesată, egoistă, întrucât poate fi umbrită de dorința noastră egoistă de a fi apreciați sau lăudați pentru ea. În acest sens, smerenia este și o armă puternică împotriva diavolului care îndeamnă pe oameni la mândrie și iubire egoistă de sine, alungând astfel iubirea milostivă și smerită a omului față de semenii săi.

Smerenia este necesară pentru armonia vieții în familie, în Biserică și în societate. Acolo unde nu este cultivată smerenia împreună cu sinceritatea, slăbește iubirea adevărată între oameni și se intensifică patimile egoiste izvorâte din mândrie, lăcomie și dorință de stăpânire. Fără smerenie, oamenii ajung repede la neascultare și neîncredere reciprocă, la neînțelegere, ceartă, invidie, răzvrătire, violență verbală și fizică, nedreptăți și dezechilibre comunitare și sociale. Chiar și în viața Bisericii lipsa iubirii smerite produce tulburare și slăbește pacea inimilor.

Deși smerenia este în primul rând un dar și o virtute în viața unei persoane, totuși ea este și o binefacere pentru familie, comunitate și societate în general, deoarece omul smerit și sincer este făcător de pace, iubitor de adevăr și dreptate, milostiv și martor al iubirii smerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Iată un exemplu. Vorbind despre modul cum poate fi practicată smerenia în familie, părintele Sofian Boghiu, într-o conferință din 25 martie 1999, spunea: ‘Soțul și soția să fie cuviincioși unul față de altul, să nu se jignească unii pe alții, să fie de acord în creșterea copiilor. Se întâmplă în familii ca tata să-și iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile și să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i învețe să se roage, să postească, să nu spună vorbe de rușine. Or, copilul ascultă, e foarte inteligent și foarte atent, primește și privește în jurul lui, iar acest dezacord între mamă și tată este un dezastru pentru el. Smerenia înseamnă în primul rând bună-cuviință și respect reciproc între soț și soție; înseamnă luptă împotriva mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie și, dacă se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influențați: ceea ce văd în casă, aceea fac în viața lor’.

Necesitatea de-a discerne între smerenia reală și smerenia aparentă este subliniată de toți părinții duhovnicești care observă că uneori smerenia poate fi doar mimată de unii de dragul de-a fi apreciat de alții, folosind semne exterioare, fără ca ea să fie o stare reală a sufletului. În acest sens, părintele Sofian Boghiu spunea, în aceeași conferință despre smerenie: ‘Sunt unii care mimează smerenia: sunt tăcuți, cuviincioși, respectuoși, dar te lucrează pe ascuns; te vorbesc de rău, te hulesc și răutatea ascunsă din inima lor alungă acest duh al Mântuitorului Care zice: ‘Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima’. În cazul Mântuitorului e vorba de o smerenie interioară, plină de sinceritate, de curăție. Însă smerenia aceasta (mimată), numai a gurii, nu are nici o valoare, dimpotrivă, înjosește virtutea smereniei’. De asemenea, părintele Sofian face și o distincție între umilință ca umilire și smerenie: ‘Între umilință și smerenie este o apropiere, pentru că prin umilință vine smerenia, dacă umilința este acceptată din interior. Mântuitorul a fost umilit, a fost umilit de oameni; dar a fost și smerit prin dumnezeirea Lui, izvorul smereniei și al dragostei Lui. Dacă nu este acceptată umilința, apare o revoltă în noi. Dacă este acceptată umilința, devine smerenie și atunci e unită și cu rugăciunea și te rogi pentru dușmanul tău care te-a umilit. Dacă ajungi la această stare, ai smerenia și o porți înaintea lui Dumnezeu’.

Într-o societate care cultivă în mod exacerbat dorința de avere, putere și plăcere, în care imaginea publică a omului contează mai mult decât chipul interior al sufletului său pe care-l cunoaște doar el și Dumnezeu, este dificil să cultivi smerenia și să convingi pe alții că aceasta este o forță spirituală care pacifică patimile egoiste și o binefacere, și nicidecum o slăbiciune și o pagubă. Totuși, criza actuală a iubirii sincere și generoase din familie și din societatea secularizată confirmă că o societate narcisistă, obsedată de consum și de distracții, care cultivă mai mult individualismul autosuficienței decât comuniunea generozității, nu aduce pace și bucurie în sufletele oamenilor și nici armonie în relațiile dintre ei, ci mai degrabă tulburare și confuzie, violență și deznădejde, indiferentism și lipsă de solidaritate umană.

Însă, în orice loc și în orice timp s-ar afla, creștinul adevărat care iubește pe Hristos cel Răstignit și Înviat, cel Smerit și Înălțat întru slavă, simte, mai ales în rugăciune, și trăiește în practică adevărul că smerenia este începutul și încoronarea iubirii sfinte și a fericirii omului. Smerenia îl face pe om realist și capabil de iubire curată, fiindcă îl eliberează de iluziile mândriei și de lanțurile patimilor egoiste.

În concluzie, smerenia îl ajută pe om să înțeleagă că întreg universul și viața omului pe pământ sunt darul lui Dumnezeu cel Milostiv și Smerit, iar viața veșnică și fericirea veșnică se dobândesc prin credință tare, rugăciune smerită și fapte ale iubirii sincere și milostive, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor.

Comentarii Facebook


Știri recente