Sinodul de la Arles și controversa donatistă

Sfârșitul anului 312 a adus cu sine o serie de evenimente neprevăzute în ceea ce privește comunitățile creștine din nordul Africii. Controversa donatistă începea să ia amploare, motiv pentru care Sfântul Constantin cel Mare a luat atitudine și a încercat să ofere sprijinul său într-o situație care devenea din ce în ce mai dificilă, în special din cauza lipsei de unitate între episcopii aflați în regiunea respectivă. Dând dovadă de un admirabil simț practic, dar și de modestie, Constantin cel Mare a reușit în cele din urmă să rezolve, cu mult tact, un conflict amplu, care a precedat marea controversă ariană ce urma să aibă loc la 12 ani distanță.

Încă din perioada primului secol, comunitățile creștine au avut de înfruntat o serie de pericole mari. În exterior, s-au lovit în mare măsură de reticența lumii păgâne, de furia iudeilor, care îi considerau doar o sectă care deviase de la credința lor, și de lipsa de înțelegere a autorităților romane, care înțelegeau numai că resping serviciul militar și țin adunări secrete în care pun la cale trădări. În interior, comunitățile creștine au fost afectate de dezbinări, separări, schisme. De asemenea, au apărut o serie de eretici, dintre care cei mai periculoși au fost gnosticii, cu interminabilele lor mesaje „secrete” pe care susțineau că le dețin fie de la Apostoli, fie de la alți sfinți sau chiar de la Mântuitorul și care au provocat mult rău prin comportamentul lor libertin sau caracterizat de o asceză dusă la extrem. Crearea ierarhiei bisericești, pe care o vedem creionată destul de exact încă din scrierile Noului Testament – dacă analizăm în special Epistolele Sfântului Apostol Pavel -, a condus la o stabilizare a lucrurilor. S-a putut merge mai departe, cu stabilirea unui canon inițial al scrierilor insuflate de Duhul Sfânt și a unei liste cu lucrările apocrife create de diverși eretici, așa cum putem observa la Sfântul Irineu de Lyon sau la Origen. Cu toate acestea, persecuțiile din secolul al III-lea au condus la o destabilizare puternică a coeziunii interne a comunităților de care beneficiaseră într-o oarecare măsură acestea în primele două veacuri. Așa a apărut controversa lapsilor din vremea Sfântului Ciprian al Cartaginei (episcop aici între 248 și 258). Aceștia erau persoane care apostaziaseră credința creștină în cursul persecuțiilor și care, acum, doreau să se întoarcă în Biserică. Unii ierarhi considerau că trebuie rebotezați, alții nu mai doreau să îi primească deloc, în timp ce unii episcopi erau de părere că trebuia să urmeze un program aspru de pocăință. Controversa s-a soluționat în cele din urmă după ani de discuții și printr-un program amplu de reintegrare prin pocăință a celor căzuți, care a fost creat și păstrat cu rigurozitate. La peste 60 de ani distanță a apărut o nouă controversă exact în aceeași regiune: cea donatistă. Practic, totul a pornit de la momentul în care episcopul Cartaginei, Mensurius, a plecat la Roma, încredințând tezaurul Bisericii unor apropiați ai săi, printre care se afla și Celestius, însă a murit la scurt timp după ce a ajuns acolo. Urmaș al său a fost ales diaconul Caecilianus, dar Celestius a contestat numirea acestuia, motivând că Felix, unul dintre episcopii care îl hirotoniseră, predase în timpul persecuției cărțile sfinte în mâna acuzatorilor. De aici, a pornit un veritabil război, în special după moartea lui Celestius, căruia i-a urmat aprigul Donatus.

Implicarea Sfântului Constantin cel Mare

După ce a aflat de controversa din Africa, Sfântul Constantin cel Mare a încercat să rezolve lucrurile în mod pașnic. Ceea ce ne surprinde este că a fost invitat să se implice de partea donatistă în acest conflict, care nu s-a mulțumit numai cu apelul la judecata bisericească. Așadar, Constantin cel Mare a decis să convoace un Sinod la Roma sub conducerea episcopului local, Miltiade, care să rezolve această problemă. La începutul lunii octombrie a anului 313, episcopii s-au adunat în Roma pentru a discuta și a găsi o soluție. Ei l-au confirmat în funcție pe Caecilian și s-au pronunțat împotriva argumentelor donatiștilor, afirmând că hirotonia acestuia rămâne validă, în pofida existenței acelui episcop care a avut un moment de cădere. De altfel, Felix nu abjurase credința ortodoxă, ci pur și simplu renunțase la cărțile de cult în momentul perchiziției bisericii unde slujea. Unii au considerat acest aspect drept o trădare a credinței, alții nu. Nu era un motiv întemeiat pentru a anula hirotonia lui Caecilianus, care rămânea validă. Rezultatul nu a fost evident pe placul donatiștilor, care au ales să conteste decizia din două motive: nu existaseră destui episcopi (au fost cel mult 20 prezenți la Sinodul din Roma) și doreau totodată ca Sfântul Constantin să se exprime oficial în această cauză. Donatiștii încercau să implice și puterea civilă în conflictul lor. Rezutatul final a constat într-un nou Sinod: cel de la Arles (314).

Sinodul de la Arles – 314

De-a lungul vieții sale, Sfântul Constantin a fost afectat de lipsa de comunicare eficientă din partea celor datori să îl informeze. Primea întotdeauna informații incomplete, în special atunci când era necesară discutarea unui caz bisericesc major. Așa s-a întâmplat și aici, când el nu a fost informat de acel argument principal al donatiștilor privind hirotonia lui Caecilianus, fiind nevoit să recurgă la convocarea unui nou sinod care să clarifice lucrurile. Într-o scrisoare trimisă episcopului din Siracuza, el afirma că se vede constrâns să adune din nou mai mulți episcopi, astfel încât să se pună capăt acestei controverse. Din păcate, nici după încheierea Sinodului de la Arles, unde au fost prezenți 43 de episcopi, conflictul nu a cunoscut un final. De data aceasta, donatiștii au făcut apel direct la el pentru a trimite o decizie imperială oficială în cauza lor. Evident, Sfântul Constantin cel Mare a confirmat deciziile sinodale anterioare și a cerut ca acestea să fie respectate. Donatiștii nu s-au supus. Din păcate, situația a escaladat rapid, iar Constantin cel Mare a fost nevoit să recurgă la represalii împotriva acestora. Modul violent în care se confruntau creștinii dezbinați din Africa a condus la arestarea și întemnițarea liderilor schismaticilor, iar mai târziu, la exilarea acestora. Observând că lucrurile nu se modifică decât în rău, Constantin cel Mare a aplicat cu înțelepciune tactica prudenței, rechemându-i pe aceștia în oraș și lăsându-i să se afunde în propria rătăcire. Erezia nu putea fi distrusă prin violență, iar această lecție extrem de utilă îl va însoți și mai târziu în timpul convocării Sinodului de la Niceea și în medierea conflictului dintre ortodocși și arieni. Dacă ar fi să caracterizăm printr-un verset scripturistic activitatea întreprinsă de Sfântul Constantin cel Mare în această perioadă, atunci am fi tentați să spunem astfel: „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu!” (Zaharia 4, 6). În materialul următor vom discuta aspectele principale ale misiunii sale sociale înainte de convocarea Sinodului I Ecumenic, la Niceea în anul 325. (Articol apărut sub semnătura lui Adrian Agachi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 8 august 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente