Sinoade romano-catolice și poziția Reformei asupra Tainei Maslului: Opinii apusene cu privire la Taina Maslului

După separarea dintre Răsărit și Apus, petrecută la începutul secolului al XIII-lea, odată cu jefuirea Constantinopolului de cruciații occidentali (1204), Biserica Apuseană a continuat să dezvolte o părere diferită cu privire la Taina Sfântului Maslu. Sinoadele de la Ferrara-Florența și de la Trent au dezvoltat opinia oficială a Bisericii Romano-Catolice legată de acest subiect, opinie care s-a păstrat până la mijlocul secolului al XX-lea.

Cu toate acestea, Biserica Romano-Catolică nu a fost scutită de o opoziție înverșunată în această privință, și anume cea a Reformei protestante.

Conciliul de la Ferrara-Florența

Acest Conciliu de tristă amintire pentru ortodocși, care a condus la o unire de natură pur politică între Răsărit și Apus, a avut o ședință dedicată Tainei Sfântului Maslu (pentru informațiile principale din acest articol am utilizat lucrarea lui Jean-Phillipe Revel, ‘Traité des sacrements, vol. VI: Lâonction de malades. Rédemption de la chair et par la chair’, pp. 102-110). Din păcate, nu ni s-a păstrat și opinia ortodocșilor în această privință, deoarece ea ar fi fost în mod clar contrară celei romano-catolice. Conciliul a consfințit ca termenul de ‘extrema unctio’ să devină denumirea clară a acestei Tainei și că, practic, Taina Maslului trebuie administrată exclusiv persoanelor aflate în pericol de moarte. Acest rezultat constituie practic cel mai slab nivel de interpretare a efectelor Tainei din istoria apuseană. Vom vedea în continuarea acestui material că până și Conciliul de la Trent (sau Conciliul Tridentin) s-a ferit să facă remarci asemănătoare și a respins ideea administrării Maslului exclusiv persoanelor muribunde. În mod surprinzător, deși în perioada respectivă opiniile scolastice erau încă cele mai importante, acest conciliu (sinod) apusean s-a hazardat să promulge o decizie care era contrară din anumite puncte de vedere chiar și pozițiilor expuse de corifeii scolasticismului, precum Toma dâAquino sau Albert cel Mare. Conciliul de la Ferrara-Florența a dat cale liberă unei opinii extreme cu privire la Taina Maslului, dar, în același timp, a încercat, într-un mod aproape ilogic, să păstreze aparența că totuși această Taină are drept efect și vindecarea trupească ‘atunci când este cazul’. Această vindecare trupească devenea doar ceva secundar, aproape inutil, de vreme ce scopul principal al Tainei era să ajute bolnavul să intre în Împărăția cerurilor. Dacă acesta era scopul declarat al Tainei, vindecarea trupească nu demonstra oare că persoana bolnavă nu primise un dar de la Dumnezeu, ci doar o amânare, deoarece altfel risca pedepse mari pentru propriile păcate? Vindecarea trupească decăzuse enorm în ochii credincioșilor apuseni. A existat însă și un moment în care a apărut în discuție o altă extremă. Extrema protestantă.

‘O jumătate de pâine nu este același lucru cu o jumătate de copil’

Cuvintele acestui intertitlu aparțin lui Peter Drucker, părintele managementului modern. El spunea că trebuie să judecăm situațiile într-un mod realist. Așadar, primul lucru de care avem nevoie este să știm că o jumătate de pâine este mai puțin decât o pâine întreagă, dar este totuși utilă, chiar și așa. O jumătate de copil însă este mai rea decât să nu ai nici un copil, deoarece în acest caz ai doar un cadavru. Această comparație, poate puțin stranie (deși Drucker trimite aici la evenimentul biblic legat de judecata lui Solomon în fața mamelor care se certau pe același copil), se poate aplica și cu privire la situația existentă între Romano-Catolicism și Reforma protestantă cu privire la Taina Maslului. Reforma protestantă a criticat teologia șubredă a Catolicismului legată de Taina Maslului, dar a considerat că este mai bine ca această Taină să fie exclusă cu totul decât să existe astfel. Din punct de vedere ortodox însă, această situație nu poate fi privită decât ca fiind infinit mai rea decât existența fie ea și trunchiată a Tainei Maslului. ‘Jumătatea de pâine’ se afla totuși în Romano-Catolicism. Nu mai este nevoie să spunem acum la ce rezultat a condus opinia protestantă. Atât Martin Luther, cât și Jean Calvin au respins fundamentele existenței Tainei Maslului. Au considerat pasajul de la Marcu 6, 13 drept o mărturie exclusivă a lucrării harismelor în Biserica primară, nicidecum drept o mărturie cu privire la existența Tainei Maslului. Luther a criticat în termeni aspri Epistola scrisă de Sfântul Apostol Iacov, numind-o ‘un document de paie’. Evident, pasajul de la Iacov 5, 14-16 a fost răstălmăcit într-o altă formă și s-a ajuns la concluzia că, în esență, nu are cum să descrie un rit liturgic. Bolnavul era uns cu untdelemn ca medicament și comunitatea se ruga pentru el. Prezbiterii din pasaj devin doar niște credincioși proeminenți ai comunității creștine primare. Nu este nevoie să mai insistăm asupra acestor opinii care lasă la o parte și numeroasele rugăciuni de binecuvântare a untdelemnului existente în tradiția liturgică creștină din primele veacuri și mărturiile Sfinților Părinți cu privire la existența acestei Taine. Reforma protestantă s-a dovedit mult mai puțin inspirată în această privință decât scolasticismul romano-catolic.

Conciliul de la Trent

Conciliul de la Trent s-a dovedit mult mai precaut cu privire la Taina Maslului. În mod sigur, reproșurile Reformei protestante cu privire la ‘extrema unctio’ și tratarea acestei slujbe liturgice drept un mijloc exclusiv de intrare în Împărăția cerurilor nu au trecut neobservate. Cu toate acestea, Conciliul s-a dezis de orice intenție de a dizolva existența Tainei așa cum au făcut-o din păcate ramurile Reformei protestante (calvini, luterani etc.). În cele patru canoane emise în cursul întrunirilor sale, episcopii reuniți la Trent au discutat toate aspectele privitoare la Taina Maslului. Au evitat să recunoască denumirea de ‘extrema unctio’ drept cea oficială pentru Taina Maslului. De asemenea, au evitat în mod subtil să permită administrarea Tainei doar persoanelor aflate pe patul de moarte. Episcopii au recunoscut doar că Taina trebuie administrată ‘în principal’ persoanelor aflate în pericol de moarte. Această exprimare evazivă permitea, așadar, administrarea Tainei și persoanelor care nu erau pe patul de moarte, dar care sufereau de o boală serioasă. În altă ordine de idei, Conciliul mergea în continuare pe opinia scolastică de iertare a păcatelor ca scop principal al Tainei, dar, în același timp, recunoștea, fie și formal, că vindecarea trupească poate să intervină dacă Dumnezeu o consideră necesară. Din păcate, motivele oferite pentru această părere nu sunt dintre cele mai fericit alese. Episcopii considerau că în vechime vindecările surveneau des în urma administrării Tainei deoarece oamenii aveau în general o credință slabă și, astfel, puteau dobândi o întărire a ei. Ne exprimăm îndoiala cu privire la această opinie, destul de slabă din punct de vedere logic și doctrinar. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că această contribuție a Conciliului din Trent a stat la baza expunerii doctrinare exprimate la Conciliul Vatican II care a avut loc la jumătatea secolului al XX-lea și de care ne vom ocupa în materialul următor. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 31 mai 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente