Biblioteca Academiei Române, în colaborare cu Siveco România, a organizat joi, 7 iunie, Simpozionul ‘Bizanț, Balcani, Occident în Evul Mediu’, găzduit de Casa Oamenilor de Știință din București.
La eveniment au participat specialiști în literatura română veche, profesori universitari și istorici din România, alături de oaspeți din străinătate. Întâlnirea a fost moderată de Gabriela Dumitrescu, șefa Secției manuscrise de la Biblioteca Academiei, potrivit Ziarul Lumina.
Primii vorbitori au fost din Franța. François Vinourd, directorul Centrului pentru conservare de carte din Arles, a adus în discuție valorizarea manuscriselor bizantine din bibliotecile europene, după care monseigneurul Paul Canard, de la Biblioteca din Vatican, a susținut un discurs despre istoria cărții-manuscris bizantine. Pornind de la manuscris, văzut ca un obiect artizanal complex și rafinat și apoi ca martor și vector de cultură, părintele Canard a accentuat dificultățile legate de conservarea acestor cărți rare care sunt dispersate peste tot în Europa. A fost subliniată importanța mănăstirilor din Răsăritul Ortodox în care s-au păstrat cele mai multe manuscrise: ‘Sfânta Ecaterina’ din Sinai, ‘Sfântul Ioan Înaintemergătorul’ din Serres, ‘Sfânta Anastasia Farmakolytria’ din nordul Greciei, ‘Sfântul Ioan Evanghelistul’ din Patmos, ‘Sfântul Ioan Prodromul’ din Petra, precum și mănăstirile athonite. S-a vorbit, de asemenea, și despre colecțiile importante de manuscrise păstrate în Occident și care au aparținut Casei de MedicÃ, Vaticanului sau Franței. Alături de francezi, în prima sesiune de comunicări au mai vorbit academicianul Răzvan Theodorescu, cu o prelegere despre ‘Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești’, profesorul Nicolae Șerban Tanașoca, directorul Institutului de Studii Sud-Est Europene din Academia Română, cu o conferință intitulată ‘Bizanțul și românii’. În partea a doua a întâlnirii au susținut conferințe profesorul Tudor Teoteoi de la Universitatea din București, despre ‘Prelații greci din Țările Române în secolele XVI-XVII’, urmat de comunicarea profesorului Dan Zamfirescu, ‘Transmiterea culturii bizantine prin manuscrise de redacție slavonă în vremea lui Alexandru cel Bun – Gavriil Uric și școala sa’. Din partea Bibliotecii Academiei Române a vorbit Luminița Kövari. Ultimul cuvânt a aparținut Deliei Oprea, din partea Siveco România.
Continuitate în ascensiune culturală
În discursul său, profesorul Dan Zamfirescu a arătat că între trăsăturile caracteristice ale culturii române de care s-a pomenit mereu nu s-a vorbit de una pe care doar puține popoare o au. E vorba de continuitatea în ascensiune. ‘În istoria culturii răsăritene de tradiție bizantină suntem singura cultură care are această particularitate. Din momentul în care apare pe harta culturală a Europei, și apare târziu, la câteva secole după bulgari, după sârbi, după ruși, pentru că de-abia din secolul al XV-lea putem vorbi de o cultură românească, aceasta nu mai are nici un fel de oprire în ascensiunea ei de la Filotei Monahul, fostul logofăt al lui Mircea cel Mare până la Mircea Eliade, Emil Cioran din secolul trecut. Este un caz unic în Răsărit. Secol de secol, cultura română urcă și fiecare veac în istoria literaturii române este o treaptă pe care se zidește ceva nou.
Cele două momente de colaps în care s-au găsit Țările Române, unul la începutul secolului al XVIII-lea, odată cu instaurarea regimului turco-fanariot și cu dominația Imperiului Habsburgic, iar al doilea, după 1945, au putut fi ocolite și nu au oprit dezvoltarea culturală. Și ceea ce credeam că putea deveni apocalipsul nostru, mă refer la secolul al XVIII-lea, a dat două fenomene de mare anvergură, Școala Ardeleană și Mișcarea paisiană. Iar în secolul XX, când noi ne-am prăbușit în țară, exilul românesc a reușit să se impună pe plan mondial. Această continuitate n-o mai au în Europa decât încă două popoare, francez și englez. Cineva a spus despre noi că n-am avut un Austerlitz în istoria noastră și că, în consecință, suntem mici, mărunți. Într-adevăr, nu am avut așa ceva, dar nu am avut nici un Borodino sau vreo retragere din Rusia, pentru că aceasta a fost continuarea Austerlitz-ului. Noi am avut însă Rovine. 17 mai 1395. După Rovine au urmat 600 de ani de istorie românească neîntreruptă’, a spus Dan Zamfirescu.
Bazele culturii românești s-au pus în vremea celor doi domni Alexandru cel Bun și Mircea cel Mare. ‘Acum descoperim rolul uriaș pe care îl aveau mănăstirile noastre. Noi ne-am integrat în cultura Europei Sud-Estice în momentul de maximă înflorire generală, surprins atât în Serbia, în Bulgaria, cât și în Bizanț. Și am reușit să luăm cu amândouă mâinile atunci când toți ceilalți au fost zdrobiți de turci, iar Constantinopolul a căzut.
Revenind la vremea lui Alexandru cel Bun, datorită geniului lui Gavriil Uric, noi am înfăptuit cea mai mare realizare prin crearea colecției de mari mineie de lectură ale patriarhului Eftimie al Târnovei, o antologie de 340 de texte, dintre care opt îl au ca autor pe Eftimie, iar restul aparțin autorilor bizantini. Ele au fost aduse din Constantinopol la Mănăstirea Neamțu. Rușii au avut și ei o asemenea colecție, dar mai târziu, venită pe filieră sârbească, textele ajungând în Athos, de unde le-au copiat monahii care le-au și dus în Rusia. Acest monument de 7.000 de pagini de cultură bizantină, depus la Neamțu în timpul lui Alexandru cel Bun, a fost valorificat de Gavriil Uric în Sbornicele sale, unele descoperite în Biblioteca Patriarhiei Române. Cultura română are aici pe cel mai mare copist de manuscrise slave din istoria scrisului slav. Un popor latin l-a născut pe Gavriil Uric.
Astfel, noi am asimilat ce se lucrase timp de 500 de ani pe terenul cultural slav venind din Rusia, Bulgaria și Serbia.
Copiștii români au lucrat până la Varlaam, la mijlocul secolului al XVII-lea, din porunca lui Ștefan cel Mare și au copiat acest corpus la Putna. Manuscrisele care se află astăzi la Dragomirna se găseau inițial la Vatra Moldoviței. De acolo le-au confiscat austriecii, le-au dus la Cernăuți, iar românii le-au luat înapoi. Acest flux de cultură bizantină curge pe limba slavonă în Țările Române din secolul al XV-lea până la jumătatea secolului al XVII-lea’, a mai arătat profesorul Dan Zamfirescu.
