Sfinții Trei Ierarhi, modele actuale de receptare teologică a științei și tehnicii

Viața și scrierile sfinților provoacă uimire. Faptele și gândurile lor răscolesc sau lasă fără grai pe oricine se încumetă să se apropie, să-i descopere și să-i înțeleagă. Surpriza, care capătă uneori și accentele dramatice ale unui șoc existențial sau cultural, apare la întâlnirea cu expresiile vieții lor. Sfinții răstoarnă, de fapt, o ordine îndeobște acceptată de lume. Viața lor are un parcurs distinct. Ei nu vizează căi bătătorite, către împlinirea a ceea ce este omenesc, ci poteci abrupte, prin viață și prin istorie, care duc spre cer.

În fond, privită din mijlocul vieții lumești, sfințenia rămâne surprinzătoare, pentru că și cei ce trăiesc departe de lumina ei resimt adesea că tocmai sfințenia este firescul care le lipsește. Sfințenia răscolește, pentru că în biruințele sfinților asupra răului și a firii căzute și în virtuțile lor se pot vedea mai lesne propriile noastre neputințe.

Societatea științei – un prezent sub asediul viitorului

Desigur, și viața, și scrierile Sfinților Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, prăznuiți astăzi, surprind pe cititorul modern. Și, din multele aspecte formidabile ce ar putea fi evocate acum, ne oprim la un aspect particular. E vorba despre câteva locuri din scrierile lor care, privite din miezul societății informaționale, în epoca post-postmodernității tehnice, ne-am aștepta, poate, să fie mai puțin actuale. Este vorba de maniera în care sfinții aceștia au receptat cercetarea științifică și tehnica. Însă, recitind astăzi, după mai bine de un mileniu și jumătate, câteva scurte pasaje din scrierile lor, regăsim interpretări de o actualitate remarcabilă, interpretări ce vădesc forță și prospețime edificatoare chiar în raport cu datele recente ale științelor, dar și cu tehnica.

Situația aceasta surprinde, dacă ne gândim că știința și tehnica, preocupări omenești de primă mână, au progresat imens în ultimele decenii, schimbând prin amploarea realizărilor lor cele mai mărunte aspecte ale vieții. Postmodernitatea, ca experiență culturală de o noutate radicală pentru întreaga umanitate, a fost și este intens catalizată, în toate aspectele ei, de către știință și tehnică. Încât s-ar putea spune că, prin aportul acestora, cuprinsul vieții omenești pare a fi invadat prea repede de o lume a viitorului, instaurată peste noapte, în cele mai ascunse unghere din cotidian, fără nici un avertisment, cu metamorfoze rapide, radicale și ireversibile, ce se întind peste toate planurile vieții.

Viața Sfinților Ierarhi – profund edificatoare

Este adevărat că, dacă privim mai atent, descoperim că prezentul nu e doar luminos. Trăim într-o epocă a oportunităților, dar într-una în care nici riscurile tehnologiei nu lipsesc. Suntem în era când omul e slujit tot mai bine de știință și e amenințat tot mai mult de mijloacele tehnice născute din ea; știm tot mai multe lucruri despre misterele universului și ale vieții și despre abisul conștiinței omenești, dar suntem tot mai rar și mai puțin dispuși spre contemplație. Foarte adesea, nu mai parcurgem drumul de la stadiul înțelegerii raționale a lumii până la cunoașterea de sine și la înfrumusețarea vieții sufletești prin virtuți. În felul acesta, știința rămâne dezlegată de spiritualitate, iar lumea sensibilă nu ne mai urcă spre planul inteligibil, încât ajungem să trăim o viață fără fundal metafizic și, în ultimă instanță, fără adâncime spirituală.

Tocmai de aceea, Sfinții Trei Ierarhi sunt, într-un mod profund și discret, edificatori. Putem găsi în scrierile lor, după multele secole în care umanitatea s-a scăldat în nenumărate valuri de gândire și cultură, interpretări ale textelor scripturistice și îndemnuri folositoare care pot edifica pe om, chiar în situația de acum, în efemera post-postmodernitate care se grăbește să îmbătrânească.

Sfântul Vasile cel Mare: Sfânta Scriptură nu interzice explorarea lumii

În câmpul dialogului dintre teologie, filosofie și știință, redescoperit și intens frecventat în ultimele decenii, deosebirea dintre teologie și știință este esențială. Un aspect relevant în această chestiune e maniera în care sfinții abordează textul Sfintei Scripturi. Este adevărat, găsim astfel de abordări și la alți autori, însă Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur subliniază mai apăsat și în multe locuri deschiderea aceasta edificatoare a înțelesurilor Scripturii către locul și rolul științelor și al tehnicii.

Cu ce tip de autoritate trebuie învestit textul biblic, și care este locul și competența științelor? Realizarea unui dialog autentic se leagă strâns de o repartizare adecvată a rolurilor pentru teologie și știință.

Găsim, în legătură cu aceasta, câteva locuri în scrierile Sfântului Vasile cel Mare. Unul dintre ele indică faptul că textul Scripturii nu trebuie folosit pentru a stăvili eforturile umane de înțelegere a lumii, pentru că Scriptura nu e menită să țină locul descoperirilor pe care omul însuși le poate face. ‘Când Moise a spus: ‘Întru început a făcut Dumnezeu cerul și pământul’, a trecut sub tăcere: apa, aerul, focul și toate acelea care se nasc din aceste elemente; că acestea erau în Univers ca niște completări ale lumii; dar istoria facerii lumii le-a lăsat la o parte, pentru a deprinde mintea noastră cu cercetarea; i-a dat puține date, ca să mediteze asupra celor care nu s-au spus’ (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia a II-a, III, în colecția PSB, vol. 17, p. 87). ‘Negreșit, scrie ierarhul Cezareei în altă parte, au fost făcute odată cu cerul și pământul și cele ce sunt între cele două extreme. Deci, chiar dacă Moise n-a spus nimic despre elementele lumii, de foc, de apă, de aer, tu, însă, cu propria ta minte, înțelege (s.n.) mai întâi că toate aceste elemente sunt amestecate în tot ce există. În pământ vei găsi și apă și aer și foc, odată ce din pietre sare foc, iar fierul, care este și el născut din pământ, dacă este frecat, scoate cu îmbelșugare foc’ (pp. 78-79).

Interpretări de acest fel arată că textul Revelat nu interzice strădaniile omenești de cunoaștere și înțelegere a lumii. Este reprezentativă aici afirmația Sfântului Vasile cel Mare, potrivit căreia ‘nu se micșorează admirația pentru lucrurile mărețe din natură dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut’ (pp. 81-82).

Sfântul Ioan Gură de Aur: Universul creat e prilej de creștere duhovnicească

De fapt, demersul de explorare a lumii poate fi un preambul pentru viața spirituală, pentru că întreaga Creație e un indicator către Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare scrie, în acest sens, că lumea e o ‘școală a sufletelor înzestrate cu rațiune’ și ‘loc unde se poate învăța cunoașterea lui Dumnezeu’, ‘o călăuză a minții pentru contemplarea celor nevăzute’ (p. 77). Și, deosebit de semnificativ aici, nimic din cele constatate în lume, prin știință, nu rămâne fără o legătură cu dimensiunea spirituală a vieții. ‘Nici una dintre ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i nefolositoare: sau dau hrană uneia dintre necuvântătoare, sau sunt descoperite de știința medicală pentru vindecarea bolilor noastre’ (p. 123). ‘E drept, nu cunoaștem natura existențelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simțuri, încât mintea cea mai ascuțită se vădește a fi neputincioasă în fața celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Creatorului’ (p. 83).

Interpretări de acest fel găsim și la Sfântul Ioan Gură de Aur: ‘Dacă nu ajungeți sau nu puteți pricepe rațiunea tuturor creaturilor, asta nu vă fie vouă temei de necredință, ci pricină de slavoslovie. Când gândul rămâne neputincios și mintea nu mai poate cuprinde, du-te cu mintea la măreția Stăpânului tău și tocmai de aici conchide că atât de mare e puterea Lui, că noi nu putem ști precis nici rațiunea celor făcute de El’ (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., 95). Toate cele create de Dumnezeu se dovedesc a fi prilejuri bune pentru creșterea duhovnicească a omului. ‘Nimic nu s-a făcut în zadar, nimic nu s-a făcut fără rost! N-ar fi fost lăudate de Creator dacă n-ar fi fost create spre oarecare trebuință!’ (pp. 93-94).

Tradiția patristică va dezvolta maniera aceasta de a vedea Creația, ajungând să afirme că lumea este o vorbire a lui Dumnezeu adresată oamenilor, exprimată prin lucruri create și prin Scriptură. Mai mult, odată cu Întruparea lui Hristos, aceste expresii ale lui Dumnezeu adresate omului nu își pierd nicidecum rostul, ci se văd, într-un mod mai deslușit, ca arătări ale Sale, ca plasticizări și cuvinte ale bunelor Sale voiri (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua).

Sfântul Grigorie Teologul: În ordinea universului vedem pe Creator

Așadar, deplina întrebuințare a științelor privitoare la lumea sensibilă se realizează atunci când toate sunt puse în legătură cu Dumnezeu. Găsim formulat acest lucru, într-un mod admirabil, și la Sfântul Grigorie Teologul. El afirmă în acest sens: ‘Că Dumnezeu este, și că este cauza făcătoare și susținătoare a tuturor împreună, ne învață privirea și legea (ordinea) naturii. Privirea, îndreptându-se spre cele văzute și armonios stabilite și totodată în mișcare, și ca să spun așa, mișcate și purtate în chip nemișcat, deduce din cele văzute și astfel rânduite pe Autorul lor. (…) Căci văzând cândva o chitară împodobită cu cea mai mare frumusețe și auzind armonia ei, nu va putea să nu știe de făcătorul ei și cântărețul ei, trecând la el cu înțelegerea, chiar dacă nu-l cunoaște prin vedere? Așa ne este vădit și nouă Cel ce a făcut și mișcă și susține cele făcute, chiar dacă nu e cuprins cu înțelegerea. E foarte necunoscător cel ce nu înaintează de bună voie până la acestea și nu urmează dovezile date de natură (s.n.).’ (Cele cinci cuvântări teologice ale celui între sfinți părintelui nostru Grigorie de Nazianz, Editura Anastasia, 1993, p. 25.)

Găsim nenumărate îndemnuri de a trece din planul vieții sensibile în cel al vieții inteligibile, și de a lega simțurile și tot ceea ce receptează ele în lume de mintea care trebuie să urce către Dumnezeu. ‘Vreau să rămână în tine și mai puternică minunea creației, pentru ca, oriunde te-ai găsi și lângă orice fel de plantă te-ai afla, să-ți aduci aminte cu tărie de Creator. Când vezi un fir de iarbă verde și o floare, să te duci cu mintea la firea omenească, aducându-ți aminte de imaginea înțeleptului Isaia, care a spus că ‘tot trupul este ca iarba și toată slava omului, ca floarea ierbii’ (Isaia 40, 6).’ (Sf. Vasile cel Mare, op. cit., p. 121.) ‘Cunoscând în toate înțelepciunea lui Dumnezeu, să nu încetezi nicicând a-L admira și nici a slăvi pe Creator prin toată creația’ (p. 165).

Iar înțelesul sfinților merge mai departe, către folosința spirituală a științei. Sf. Ioan Gură de Aur observă în legătură cu un eveniment consemnat în Vechiul Testament: ‘Noe a sădit vie și a băut din vin și s-a îmbătat. Astfel pentru că a fost consumat în exces, peste măsură, leacul descurajării și al sănătății nu numai că nu i-a folosit, dar i-a și vătămat starea lui. (…) Dar poate va spune cineva: din ce pricină a fost adusă la viață o plantă aducătoare de atâtea rele? (…) Nu vorbi, omule, în mod simplist despre cele survenite. Fiindcă nici planta nu este rea, nici vinul, ci întrebuințarea peste nevoi… Deci vezi întrebuințarea vinului, și nu atribui totul vinului, fiindcă la rău se trece prin libera alegere a voinței stricate. Și astfel, gândește-te unde s-a făcut folositor vinul și înfricoșează-te, omule. Căci prin el se săvârșește însăși condiția mântuirii noastre’ (Sf. Ioan Gură de Aur, La Facere, Omilia 29, apud. Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 128).

Prin tehnică, omul exercită lucrarea sa asupra Creației

În felul acesta, științele pot fi văzute ca eforturi ce contribuie la deslușirea raționalității ascunse în lumea sensibilă, raționalitate ce se face hrană pentru minte. Pentru că mintea poate vedea în țesătura lucrurilor înțelesurile spirituale ale celor create și legătura lor cu Creatorul. În felul acesta, științele, trecându-ne dincolo de coaja sensibilă a lucrurilor, ne pot arăta că în Universul creat Creatorul se deschide spre noi!

Într-un fel asemănător este văzută și tehnica, ce se naște din strădaniile științelor. Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează în acest sens: ‘vezi puțin, iubitule, cum se gospodărește constituția lumii, și fiecare a fost făcut de înțelepciunea lui Dumnezeu sădită în fire, inventator al unui meșteșug oarecare, și așa s-au introdus în viață ocupațiile meșteșugurilor’ (Sf. Ioan Gură de Aur, ‘La Facere’, apud. Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, p. 126); ‘și pe cele ce înoată în adâncul apelor și pe cele ce zboară în înălțime ți le-a supus prin tehnică Stăpânul. (…) Să rămânem, așadar, spunând acestea, admirând grija Lui și uimiți de înțelepciunea, iubirea de oameni și pronia Sa pentru noi’ (p. 127).

Știința, tehnica și esența spirituală a vieții omenești

Modelul acesta de cunoaștere unește admirația pentru lumea creată cu viața închinată Creatorului, așezând știința și explorarea lumii chiar în edificiul de îndumnezeire al omului. În felul acesta cercetarea științifică e valorizată într-un mod desăvârșit, fiind pusă în legătură directă cu înfrumusețarea vieții personale, cu întărirea exercițiului contemplativ al minții, și cu slujirea doxologică nemijlocită, pentru slăvirea lui Dumnezeu. Un astfel de model este vital astăzi. Pentru că mintea noastră, exersată prea mult în discursul politic sau afectată prea tare de reflecția filosofică, riscă să se deprindă cu dispoziția gândirii autonome. Textele denotative și instrumentalizările tehnicii, care ne împresoară orizontul discursului public sau academic și experiența cotidiană, tind să slăbească tot mai mult putința rațiunii de a se apleca într-un mod distinct, adecvat, către textul revelat al Scripturii și către folosința euharistică a lucrurilor. Dezvoltările societății, care nu încetează să ne propună modalități tot mai rafinate de aservire a lumii și a materiei, rafinând tot mai mult standardele de viață, amenință să ne scadă capacitatea de efort, în întreprinderea aceasta de a extrage din datele științelor, din reflecția filosofică privind condiția omului și raporturile lui cu lumea seva existențială care ne hrănește în drumul căutărilor și nevoilor noastre ultime.

De aceea, reflecția privind maniera în care explorăm și exploatăm lumea și asupra modului cum folosim descoperirile științelor și potențialul tehnologiilor e urgentă și necesară, iar exemplul Sfinților Ierarhi e edificator. Putem păși pe urmele lor, luminați de viața lor și întăriți de lucrarea harului lui Dumnezeu, care a lucrat și în ei, și care lucrează și azi în Biserică. Pentru că viețile sfinților sunt evenimentele vii din biografia întipărită de Dumnezeu în istoria lumii. Sfinții sunt urmele pe care Biserica le lasă în trupul umanității de-a lungul veacurilor, mărturii ce dovedesc faptul că omul e însoțit de El pretutindeni în istorie și că, prin efort personal și ajutor divin, el se poate ridica dincolo de ceea ce este sensibil. Vedem în sfinți că urcușul nu poate fi stăvilit de nimic. Dimpotrivă, prin toate cele ce există, omul se poate ridica la putința unei vieți în comuniune cu Dumnezeu. (Articol apărut sub semnătura Diac. Dr. Sorin Mihalache și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 30 ianuarie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente