Sfinții Teofan Mărturisitorul, Grigore Dialogul și Simeon Noul Teolog, cinstiți astăzi în Biserica Ortodoxă

În Biserica Ortodoxă, în data de 12 martie, sunt cinstiți Sfinții Teofan Mărturisitorul, Grigore Dialogul și Simeon Noul Teolog.

Cuviosul Teofan Mărturisitorul a trăit în secolul al IX-lea. La trei ani după nașterea lui, Isaac, tatăl său, a murit, lăsând în testament ca tutore al fiului său pe împăratul Leon Isaurul, fiind rudă a sa. La vârsta de 12 ani a fost logodit cu Megalusa, o copilă de vârsta lui. Când mama lui a murit, a moștenit o mare avere, iar tatăl logodnicei i-a cerut insistent să îndeplinească cele rânduite în vederea căsătoriei. Teofan și Megalusa, chiar dacă erau căsătoriți, au decis să trăiască în feciorie și când va fi momentul potrivit să se călugărească. Tatăl fetei s-a împotrivit, iar împăratul Leon l-a trimis pe Teofan în Cizic, încredințându-i supravegherea lucrărilor de construcție a orașului. Aici, a văzut mănăstirile din Munții Sigrianei, l-a cunoscut pe duhovnicul Grigorie Stratigos și pe Cristofor starețul. Astfel, după ce a îndeplinit porunca și după moartea împăratului și a socrului său (de care a fost înștiințat de Grigorie Stratigos), Teofan și-a împărțit averea săracilor, apoi a dus-o pe Megalusa, după voia ei, la Mănăstirea Princhipos din Bitinia, unde aceasta s-a călugărit, primind numele de Irina. Teofan s-a dus în ținutul Cizicului la Cuviosul Grigorie și a zidit în locul numit Polihronie o mănăstire în care timp de șase ani a copiat diferite lucrări, refuzând să conducă mănăstirea. În anul 814, împăratul Leon Armeanul (813-820) a început lupta împotriva cinstirii sfintelor icoane și dorind să îl atragă și pe Teofan de partea lui, l-a chemat la Constantinopol. Toate încercările împăratului au fost zadarnice. Teofan a fost ținut doi ani în temniță și apoi exilat în insula Samotrace din arhipelagul grecesc. La vârsta de 50 de ani s-a îmbolnăvit grav și după 17 zile de suferință a trecut la Domnul.

Sfântul Grigorie Dialogul, Episcopul Romei s-a născut în anul 540, în Roma, dintr-o familie aristocrată bogată. Părinții lui, Gordian și Silvia, aveau ca rude oameni credincioși. Papa Felix al III-lea îi era unchi, iar fericitele monahii Emiliana și Tarsilia, mătuși. După nașterea lui Grigorie, tatăl său, Gordian, a intrat în clerul bisericii ca diacon purtând de grijă săracilor de pe una din cele șapte coline ale Romei. Silvia a urmat exemplul soțului și împărțea ajutoare săracilor la poarta Sfântului Pavel din Roma. Tânărul Grigorie a studiat științele profane, iar după terminarea studiilor a îmbrățișat cariera administrativă, ajungând să fie numit în 573, de împăratul bizantin, Iustin al II-lea, Prefect al Romei. La moartea tatălui său a moștenit o mare avere, cu care a înființat în insula Sicilia șase mănăstiri. A mai înființat una chiar în casa părintească din Roma, în cinstea Sfântului Apostol Andrei, în care s-a călugărit în anul 575. Papa Pelagius al II-lea l-a hirotonit diacon și în 579 l-a trimis pe Grigore ca apocrisar (ambasador) la curtea imperială din Constantinopol, funcție ocupată timp de șapte ani, până în 585. Aici a făcut cunoștință cu Leandru, Episcopul Seviliei și au legat o strânsă prietenie. În anul 585, Grigore s-a întors la Roma, luându-și din nou funcția de secretar al papei și stareț al mănăstirii Sfântului Apostol Andrei, înființată de el. Cinci ani mai târziu, în anul 590, a fost ales Episcop al Romei în locul lui Pelagiu al II-lea, prin voința unanimă exprimată de cler, senat și popor. Sfântul Grigorie Dialogul a trecut la Domnul după 13 ani de păstorire, fiind îngropat în Biserica Sfântului Petru din Roma. Pe seama lui este pusă Liturghia Darurilor mai înainte sfințite care se săvârșește în timpul săptămânii în Postul Mare.

Sfântul Simeon Noul Teolog este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El este numit Noul Teolog și, chiar dacă la început i-a fost dat în mod ironic de către adversarii săi acest nume, a fost acceptat de către simpatizanții sfântului, fiind pus astfel în legătură cu ceilalți doi sfinți numiți și teologi ai Bisericii Ortodoxe: Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfântul Grigorie de Nazianz.

Mai multe informații despre viața și opera Sfântului Simeon Noul Teolog aflăm dintr-un articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 12 martie 2011, intitulat : Sfântul Simeon Noul Teolog: Exilat pe pământ, primit în cer

Viața Sfântului Simeon ne este cunoscută datorită ucenicului său, Niceta Stithatul, care, după moartea sfântului, se hotărăște să așeze în scris o biografie a sa, dar și din înseși operele sfântului, care conțin nenumărate pasaje autobiografice.

Sfântul Simeon s-a născut în anul 949 la Galatia, în regiunea Paflagonia (Asia Mică) din părinți (Vasile și Teofana) care aparțineau nobilimii provinciale și aveau multă influență în afacerile politice. La vârsta de 11 ani, fiind trimis de către tatăl său, își face studiile la Constantinopol, rămânând în casa unchiului său, Vasile, care ocupa un post important la curtea imperială. Între anii 960 și 963 rămâne în casa unchiului său, unde studiază gramatica, tahigrafia și retorica. În calitate de șef al cenobiților, unchiul său dorea să-l prezinte pe Simeon tronului imperial, să-l facă să intre în anturajul Curții și să aibă posibilitatea de a deveni, în viitor, membru al Senatului, dar Simeon refuză.

După moartea unchiului său, Simeon abandonează totul, fuge imediat de lume și de lucrurile lumești și se refugiază în Dumnezeu. Cu toate acestea, retragerea sa din lume în mănăstire se face câțiva ani mai târziu. În această perioadă începe să citească literatură spirituală, Viețile sfinților, și caută pe cineva pentru a-i fi ghid. Căutarea sa ajunge la bun sfârșit pentru că îl găsește pe omul sfânt pe care îl căuta: Simeon Studitul, un bătrân călugăr de la Mănăstirea Studion, care devine părintele său spiritual. Spre anul 970, după ce a practicat mult timp lucruri spirituale, are prima lui viziune, o vedere a luminii divine. Era o viziune extraordinară care l-a determinat pe Simeon să fie și mai înflăcărat decât înainte de focul divin. Abia șapte ani mai târziu, spre anul 977, Simeon se hotărăște să intre în mănăstire. Deoarece nu avea chilii libere pentru a-l primi pe novice, starețul mănăstirii din Studion, pe nume Petru, îl încredințează lui Simeon Studitul, cu care va avea o foarte strânsă relație de filiație spirituală. Este perioada cea mai importantă din punct de vedere spiritual a vieții sale de pregătire, înainte ca Sfântul Simeon să devină preot. Cu toate că îndeplinea serviciile cele mai josnice și era foarte obosit, Simeon nu neglija posturile și privegherile.

Către sfârșitul anului 977 este dus de Simeon Evlaviosul la Mănăstirea ‘Sfântul Mamas’ de Xerocercos, situată în partea occidentală a Constantinopolului. În 980, starețul Antonie moare, iar Simeon este hirotonit preot de patriarhul Nicolas Chrysoberge și la puțin timp devine stareț al Mănăstirii ‘Sfântul Mamas’. Mănăstirea era într-o stare rea, avea nevoie de reparații, iar noul stareț Simeon elimină clădirile inutile care erau distruse și zăceau pe pământ și reconstruiește din temelii mănăstirea, în afară de biserica mănăstirii, pe care doar o renovează. Sfântul Simeon rămâne stareț al Mănăstirii ‘Sfântul Mamas’ timp de aproape 25 de ani. În această perioadă, merită menționate doar două evenimente mai importante: unul fiind revolta a 30 de călugări ai mănăstirii față de stilul de viață impus de starețul Simeon, dar care nu are nici un rezultat evident, și disputa teologică, din anul 1003, dintre Sfântul Simeon și Ștefan, arhiepiscop de Nicomidia. Din cauza acestei dispute, Sfântul Simeon demisionează din postura de stareț în anul 1005, dar nu pleacă de la mănăstire decât în 1009, când este trimis în exil.

În exil, Sfântul Simeon Noul Teolog primește drept cadou oratoriul ‘Sfânta Marina’, care aparținea lui Hristofor Fagouras, unul dintre foștii săi fii duhovnicești. Acesta îl ajută pe Simeon să facă o mănăstire în acel loc, unde va rămâne în mod voluntar chiar și după ce este chemat din exil. Sfântul Simeon Noul Teolog moare la 12 martie 1022.

Doctrina sa, deși inovatoare, este pur ortodoxă

Opera Sfântului Simeon este vastă. Chiar dacă Niceta Stithatul a editat o biografie a lui Simeon și tot el a organizat opera sfântului în manuscrise și s-a ocupat de editarea ei, multe din scrierile Sfântului Simeon s-au pierdut. Ceea ce a rămas din opera Sfântului Simeon și s-a păstrat până în ziua de astăzi sunt următoarele scrieri: Cateheze, în număr de 34, plus două mulțumiri (atașate la seria Catehezelor ca numerele 35-36); Cuvântări teologice și 15 Cuvântări etice; Capitole practice, gnostice și teologice, în număr de 225; Imne, în număr de 58; 4 epistole; discursuri apocrife: 33 Orationes și 24 Alfabetice.

Chiar dacă doctrina Sfântului Simeon este inovatoare, ea este pur ortodoxă. Mulți au spus că teologia Sfântului Simeon nu păstrează cadrul învățăturilor Sfinților Părinți ai Bisericii, că este mai degrabă o mărturie a experienței personale. De fapt, învățătura sa este inspirată și influențată de tradiția Sfinților Părinți de dinaintea lui. Găsim la el aceleași învățături despre golirea de păcate și dobândirea virtuților ca la Sfinții Părinți de dinaintea lui, aceeași învățătură despre contemplarea fără păcat a rațiunii divine existente în lume prin care omul revine la starea naturală a ființei sale – învățătură precizată mai ales de Sfântul Maxim Mărturisitorul -, găsim aceeași învățătură despre îndumnezeirea și despre unirea omului cu Dumnezeu sau cu Hristos prin Duhul Sfânt, învățătură pe care o găsim în toată tradiția patristică. În același timp, este adevărat că teologia sa este inovatoare, cel puțin în ceea ce privește vederea luminii divine, și este bazată pe experiența personală, pe comuniunea cu Sfântul Duh.

Doctrina despre Dumnezeu ca fiind lumină provine de la Sfântul Ioan Evanghelistul și a fost dezvoltată de un număr mare de Părinți înainte de Simeon, dar în special de Sfântul Grigorie de Nazianz. Aceasta este legătura directă dintre cei trei ‘teologi’: Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz și Simeon Noul Teolog, dar cel care a dezvoltat-o cel mai mult înaintea Sfântului Grigorie Palama a fost Sfântul Simeon.

O afirmație frecventă a Sfântului Simeon este că dacă noi nu avem conștiința unirii cu Dumnezeu, cu Hristos prin Sfântul Duh, ea nu este adevărată. Sufletul, odată dezbrăcat de păcat și ajuns la conștiința luminii divine, știe și simte că este unit cu Dumnezeu. Pentru Simeon, harul nu este doar darul lui Dumnezeu pentru sufletul nostru, ci este de asemenea o conștiință a acestei prezențe, o intuiție a Treimii divine, un sentiment al luminii spirituale. Lumina divină este înainte de toate Dumnezeu, Sfânta Treime, lumina simplă și negrăită.

Bunătatea și mila lui Dumnezeu, ca și tot ceea ce îi aparține, sunt de asemenea lumină. Această lumină divină este revelată oamenilor, ea vorbește celui căruia i se face văzută. Este o lumină spirituală, imaterială, diferită și incomparabil mai intensă decât lumina soarelui și a astrelor sau a luminii lămpilor. Lumina se manifestă ca însuși Dumnezeu, Hristos și Duhul Sfânt, dar mai ales Hristos, căci după cum afirmă Sfântul Simeon, ‘lumina simplă este Hristos’. Pentru a obține această lumină sau pentru a ajunge să vezi această lumină divină trebuie să te dezbraci de toate păcatele, trebuie să îndeplinești toate poruncile și pentru a o păstra și menține sau pentru a o recâștiga atunci când o pierzi, trebuie să ‘lupți cu ardoare… o luptă constant dramatică’. Chiar dacă Dumnezeu ni se dezvăluie și putem să-l vedem prin lumina divină, nimeni nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu în esența Sa, natura Sa rămâne necunoscută și nu pierde caracterul său misterios și inabordabil.

Comentarii Facebook


Știri recente