Biserica Ortodoxă Română îi sărbătorește astăzi, 16 august, pe Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și Sfetnicul Ianache și pe Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec.
Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în județul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei Brâncoveanu și al Stancăi, sora domnitorului Șerban Cantacuzino. În luna februarie 1655 va rămâne orfan de tată și va fi crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, și de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino.
A primit o educație aleasă pentru acele vremuri, învățând, printre altele, greaca, latina și slavona. Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și șapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda. În îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 și încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, s-a remarcat prin sprijinul acordat Bisericii, dar și culturii, fiind un cărturar vestit. Sfântul Constantin Brâncoveanu a înființat numeroase școli și biblioteci care funcționau pe lângă mănăstiri (‘Academia de la Sfântul Sava’, școlile de la mănăstirile ‘Sfântul Gheorghe Vechi’ și Colțea din București). De asemenea, în timpul domniei sale s-au înființat numeroase tipografii (la București 1678, la Buzău în 1691, la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgoviște în 1708) și au fost ridicate numeroase lăcașuri de cult. Dintre ctitoriile sale menționăm Biserica ‘Sfântul Ioan cel Mare sau Grecesc’, demolată în secolul trecut, biserica Mănăstirii ‘Sfântul Sava’, demolată în secolul trecut și Biserica ‘Sfântul Gheorghe Nou’. Printre alte mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Horezu, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi (județul Prahova).
Martiriul
În ziua de 24 martie 1714 a fost mazilit și dus la Constantinopol. După un drum de trei săptămâni, Sfântul Brâncoveanu și cei dimpreună cu el au fost jefuiți de tot ce aveau asupra lor și închiși în subteranele de la Fornetta, din Cele Șapte Turnuri (Edicule). De la Cele Șapte Turnuri, ostaticii au fost apoi mutați la Bostangi Bașa, temnița de la prima poartă a seraiului, unde erau închiși numai pașii, vizirii și alți mari demnitari. Istoricul francez M. Mignot afirmă că muftiul le obținuse grațierea cu condiția ca bătrânul voievod să treacă la mahomedanism. Voievodul, ca și fiii lui, au rămas însă constanți în credința strămoșească. Astfel, la 15 august 1714, Sfântul Voievod a suferit moarte martirică prin decapitare, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și împreună cu sfetnicul Ianache. Trupurile le-au fost târâte pe uliți și apoi aruncate în apele Bosforului. Pe ascuns, creștinii din Constantinopol le-au luat rămășițele pământești și le-au îngropat în insula Halchi, în biserica Mănăstirii Maicii Domnului, zidită de împăratul Ion Paleologul al II-lea. Sfintele moaște ale lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în țară în taină de doamna Marica abia în 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, și înmormântate în Biserica ‘Sfântul Gheorghe Nou’. La 20 iunie 1992 Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Sfinții Martiri Brâncoveni, stabilindu-le ca zi de pomenire data de 16 august.
Despre martiriul lui Constantin Brâncoveanu și al fiilor săi au scris foarte mulți, dar cel care a reușit să surprindă într-o manieră cuprinzătoare lupta și biruința lor a fost poetul creștin Ioan Alexandru, într-un imn de viață și jertfă înălțat Brâncovenilor. În cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina, intitulat Voievozii care au biruit imperiul și au câștigat Împărăția, dedicat sfinților Brâncoveni.
Poetul Ioan Alexandru a petrecut nopți întregi în antreul întunecos al casei sale pentru a simula închisoarea celor șapte turnuri din Constantinopol în care au fost închiși și chinuiți domnitorul Constantin Brâncoveanu și fiii săi. Numai așa, prin experiența personală a frigului, a solitudinii, Ioan Alexandru a putut apropia timpul ca o boltă pentru a pătrunde în gândul sfântului domnitor și a afla ce le putea spune el copiilor săi pentru a nu se lepăda de credință și a prefera în schimb decapitarea. Ultimul domnitor din vița Basarabilor, întemeietori ai Țării Românești, Constantin Brâncoveanu a fost și ultimul basileu creștin al Europei care a sfințit prin sângele vărsat locul unde Ortodoxia răsăriteană își avea inima, Constantinopolul. Acolo, poporului român i-a fost răpit cel mai bun vlăstar al său, adevăratul domn, întemeietor al credinței și cinstitor al Sfintei Treimi. Pentru poetul Ioan Alexandru, sacrificiul Brâncovenilor este o prelungire a jertfei lui Hristos în sânul unui popor care devine părtaș al unei istorii sfințite de Duhul Sfânt, al unei istorii departe și nesupuse alianțelor, războaielor și meschinăriilor lumii profane.
Martor al suferințelor Brâncovenilor
Ioan Alexandru a mers în căutarea Brâncovenilor cu ochii minții atât de departe, încât a cunoscut chinurile, emoțiile și suferințele martirilor închiși la Constantinopol ca unul ce a fost acolo, închis cu ei și împreună pătimitor cu ei: ‘…erau scoși din groapa cu sânge pentru a fi schingiuiți și batjocoriți în lumina zilei, pentru a-și vedea mama și surorile batjocorite de călăi în fața ochilor lor, și iar băgați în groapă pentru a li se pune pe creștet cununi de fier strânse cu potcoava fumegândă a cailor, arși la subțiori cu fumuioage de cânepă înmuiată în păcură arzândă, smulse bărbile și unghiile, bătuți și schingiuiți unul față de altul. Erau anchetați pe rând, mințiți că fratele lor a trădat, schingiuiți laolaltă și iar luați unul câte unul și aruncați în aceeași groapă a întunericului și iar scoși să fie batjocorită mama lor și să-i vadă surorile lor, târâți în groapa cu dezastru. Ce bătălie a trebuit să fi purtat acești oameni, acești cinci bărbați ai pământului românesc? Domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, unsul peste acest neam, cu copiii săi purtând fiecare coroniță pe creștet și ungerea tatălui lor, domnii Constantin, Ștefan, Radu și Mateiaș. Oare ce au convorbit Brâncovenii între ei astfel încât la momentul în care a venit muftiul cu actul de grațiere să-l refuze?’. La un moment dat, tatăl împreună cu cei patru fii ai săi s-au strâns laolaltă, ca să fie una, ca să poată înfrunta furia Imperiului Otoman dintr-o groapă a Imperiului Bizantin umilit și distrus de iataganele semilunii. O mână de oameni despuiați de averea pământească și de ultima brumă de avere a trupului, însângerați și răniți, cu coroane de fier înroșit pe creștetul lor, care nu mai avea nici o valoare în ochii oamenilor, ‘au început să se strângă, să se ia la luptă cu imperiul decăzut și să-i vestească ca o flacără olimpică că s-a sfârșit’. În ziua de adormire a Maicii Domnului, când Brâncoveanu împlinea 60 de ani, s-a strâns tot corpul diplomatic al lumii occidentale, a venit și sultanul pentru a umili ultima rămășiță a Europei creștine, pentru a umili un domnitor despre care se credea că banul și puterea erau singurele lui valori. Fără să își dea seama, toți acești spectatori haini au căzut în capcană, pentru că cei umiliți și batjocoriți atunci și pentru veșnicie au fost ei. ‘I-am luat vlaga și acum zace înaintea mea dezgolit și nemernicit. Nu se poate, nu se poate să nu cedeze! Până la urmă vor ceda!’, își spunea sultanul. Era sigur sultanul că bătrânul Constantin Brâncoveanu, ca să-și scape fiii, va accepta în ultima clipă să treacă la musulmanism. Se va lepăda de credința creștină ca să-și scape copiii cu viață și să se întoarcă în Țara Românească. Ei nu știau nimic despre acest domnitor creștin, ei nu știau că Brâncoveanu era un om calculat, un negustor, care a cântărit foarte bine ce face. ‘Orice, dar asta nu se poate! Copiii tatei, asta nu se poate! Aș face-o dacă ar fi moșia mea! Dar nu pot să o fac! Cel care mi-a făcut bine nu numai mie, ci neamului meu, moșilor și strămoșilor, care ne-a dat țara din barbarie, și ne-a dat un grai și o seminție, ne-a împodobit pământul, și ne-a dat nădejdea învierii, și ne-a dat pe mână Împărăția Sa! (…) Să mă lepăd de El? Doamne ferește!’
‘Vă rog să credeți că au făcut-o din libertatea lor!’
Fără să știe, turcii îi îmbrăcaseră în cămașă albă pe toți, pentru că purtau deja slava Împărăției cerurilor, înainte ca să fie așezate pe butuc capetele lor. ‘Întâi Constantin, – Te lepezi de Hristos? – Nu mă lepăd de Hristos! Capul retezat. Apoi Ștefan, – Te lepezi de Hristos? – Nu mă lepăd de Hristos! Măcar că avea doi copii gemeni care sugeau la țâța mamei lor și vedea chipurile lor cum se uită la el și putea să-i fie mai dragă lumea aceasta, și putea să-i fie mai dragi copiii lui și soața lui, pe care abia o strânsese în brațe. Măcar că avea această făgăduință lumească înaintea ochilor săi, i-a fost mai drag chipul lui Hristos de dincolo. A venit rândul lui Radu, care era logodit cu o Ancuță frumoasă și tocmai se pregătea marea lor nuntă, dar a preferat nunta de dincolo. Era isteț și frumos. Logodnica sa cu ochii înlăcrimați a rămas pe pământ, și el a plecat! A venit rândul lui Mateiaș. Pruncuțul de 11 ani ar mai fi avut o nedumerire: – Tată, aș vrea să mai trăiesc! Tatăl i-a spus la ureche ceva, numai Dumnezeu știe ce, că pruncuțul a înfruntat Imperiul Otoman. – Creștin am fost și creștin vreau să mor! Lovește! Și a căzut căpșorul său! Și au început oceanele pământului să se frământe în malurile lor, să se înalbăstrească cerurile cerurilor, rostogolul creștetului pruncului martir, surâzând rostogolindu-se la picioarele unui nefericit imperiu. – Sfinte Mateiaș, roagă-te pentru pruncii neamului acestuia în vecii vecilor! Capul bătrânului tată s-a rostogolit să nu rămână în urma fiilor săi și s-a lipit de obrazul pruncului său, bucălandru, bucălatul său păr înmuiat în sânge de sfânt martir… Și mama lor era de față, și sultanul era de față și au văzut ochii lor, în secolul 18, nu în mitologie, nu în illo-tempore, nu în timpuri necunoscute, nu în primele zile ale creștinismului, ci în secolul 18, când se mergea la vânătoare, când se mânca iluminism cu bijuterii de argint, când se făceau baluri și dansuri, când lumea era evoluată, așa se spune,… se murea pentru Hristos cum nu se murea în vremurile cele mai frumoase. Cronicile ne spun că a fost un măcel ce istoria nu a mai văzut. De bunăvoie! Nesiliți de nimeni! Pentru că nu i-a silit nimeni să moară! Vă rog să credeți că au făcut-o din libertatea lor!
