Sfinții Ierarhi Mărturisitori ai Transilvaniei

În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât să fie trecuți în calendarele ortodoxe românești, ca sfinți și mărturisitori, ierarhi, călugări și credincioși români, printre aceștia fiind Sfinții Ierarhi și Mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei. Trecerea în rândul sfinților, după rânduiala ortodoxă, s-a făcut în 1955, la Alba Iulia. Un alt român transilvănean pomenit în calendarul ortodox pe 24 aprilie este episcopul Iosif al Maramureșului, după cum a hotărât Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe la 20 iunie 1992. Pentru un alt mitropolit al Transilvaniei, Andrei Șaguna, s-a constituit o comisie de canonizare, demers inițiat în 2008.

În calendarul ortodox românesc, pe 24 aprilie sunt prăznuiți Sfinții Ierarhi și Mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Transilvaniei, alături de Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș.

‘Biserica ortodoxă românească din Transilvania, de-a lungul istoriei, a trecut prin împrejurări deosebit de vitrege, determinate de asupririle naționale, sociale și religioase la care era supus poporul român. Biserica ortodoxă a avut un rol covârșitor în istoria poporului, fiind singura instituție românească în jurul căreia avea loc întreaga viață națională, culturală și religioasă a românilor. Cea mai de seamă instituție a lor era Mitropolia Ortodoxă, după cum arată pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, în cartea sa ‘Sfinți daco-romani și români’, apărută la Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994.

Astfel, după 1541, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate turcească, condusă de principi de naționalitate maghiară. Dieta țării a recunoscut ca ‘recepte’ trei confesiuni noi, născute din reforma protestantă: luterană, calvină și unitariană, pe lângă biserica romano-catolică existentă mai de mult. Doar românii și credința lor ortodoxă au rămas în afara legii, socotiți ca ‘tolerați’ în propria lor țară. Totodată s-a început o lucrare de propovăduire a noii învățături calvine printre românii ortodocși, informează ‘Ziarul Lumina’, Ediția de Transilvania.

‘Un rol important în această lucrare de apărare a ortodoxiei și a neamului l-au avut vlădicii de atunci, fie mitropoliții din Alba Iulia, fie episcopii din Vad și Maramureș, precum și smeriții preoți din satele noastre, cu puțină învățătură, dar însuflețiți de râvna întru slujirea neamului lor’, arată pr. prof. dr. Mircea Păcurariu. ‘Între acești apărători ai dreptei credințe s-au numărat și mitropolitul Ilie Iorest din Alba Iulia, mitropolitul Sava Brancovici și Iosif Mărturisitorul, episcopul din Maramureș’ , a mai spus pr. prof. dr. Mircea Păcurariu.

Mitropolitul Iorest, aruncat în închisoare

Ilie Iorest a fost mitropolit al Transilvaniei între 1640 și 1643, fiind numit de către principele calvin Gheorghe Rákóczy I, la insistențele domnitorului moldovean Vasile Lupu, în pofida faptului că autoritatea confesională reformată din Ardeal, prin superintendentul calvin Ștefan Geleji, l-a susținut pe Meletie Macedoneanul, fostul egumen de la Mănăstirea olteană Govora, după cum a menționat Paul Brusanowski, conferențiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă ‘Andrei Șaguna’ din Sibiu.

Ilie Iorest s-a născut în Transilvania, dar a crescut de mic la Mănăstirea Putna în Moldova. După ce a fost numit mitropolit al Transilvaniei, a fost hirotonit de mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei. În primul an al numirii sale, a apărut ‘Evanghelia cu învățătură’ (o nouă ediție a celei a lui Coresi din 1581). În 1643, când relațiile dintre Vasile Lupu și Rákóczy I se înrăutățesc, au început persecuțiile împotriva lui Iorest. A fost convocat un sobor al tuturor protopopilor și păstorilor de rit grecesc și sârbesc din Transilvania, în vederea judecării lui Iorest, învinuit de viață nedemnă. Mitropolitul a fost aruncat în închisoare, iar bunurile i-au fost confiscate. După 9 luni, în noiembrie 1643, a fost eliberat în schimbul a 1.000 de taleri pentru vistieria princiară. Deoarece nu dispunea de acești bani, a lăsat 24 de garanți. S-a reîntors în Moldova, la Putna, iar de aici a plecat spre Rusia. După ce a fost primit de țar, Ilie Iorest s-a reîntors în Transilvania și i-a răscumpărat pe cei 24 de garanți (chezași), apoi s-a stabilit la Putna, după cum arată conf. Paul Brusanowski. ‘Mitropolitul Iorest a fost un neînfricat apărător al ortodoxiei în Transilvania, oferind o minunată pildă de statornicie în credința păstoriților săi, un ierarh însuflețit de dragoste față de Hristos, de neamul său și de pământul strămoșesc’, așa cum a arătat pr. prof. dr. Mircea Păcurariu.

Limba română, ca limbă de cult, la cererea lui Sava Brancovici

Sava Brancovici a fost mitropolit al Transilvaniei între 1656 și 1680 și provine dintr-o familie sârbească, românizată. A fost ales mitropolit al Transilvaniei de soborul Bisericii române din Transilvania. La 24 mai 1667, principele Apafi a instituit o comisie de supraveghere a mitropolitului, formată din patru ‘epitropi’. Chiar și în aceste condiții, Sava Brancovici a obținut permisiunea de a pleca în Rusia, unde a fost primit de țar în audiență, iar la 1 iunie 1668 a depus un memoriu la biroul ambasadorilor, în care arăta necesitatea unei coaliții creștine antiotomane, după cum spune conf. Paul Brusanowski. După ce s-a reîntors în Transilvania, mitropolitul Sava a avut de suferit anumite asupriri. Soborul condus de Sava Brancovici din anul 1675 a luat mai multe decizii pentru întărirea vieții religios-morale a credincioșilor. Acestea se referă la românizarea slujbelor și săvârșirea lor regulată la duminici, sărbători, miercuri, vineri, iar în timpul posturilor, zilnic; disciplinarea preoților, cu vizite canonice făcute de mitropolit; catehizarea credincioșilor maturi; dar mai ales a copiilor, îndatorirea pentru credincioși de a participa la slujbe, de a se spovedi și împărtăși de cel puțin patru ori pe an; înlăturarea superstițiilor.

Sava Brancovici e primul mitropolit despre care se știe că a cerut expres în Transilvania ca să se introducă limba română în cult. Sava Brancovici a fost condamnat pentru viață imorală și înlăturat. Cronicarul maghiar Cserei a scris că Sava a fost bătut cu biciul până i s-au rupt cămașa și carnea de pe trupul lui, apoi a fost întemnițat, a mai arătat Paul Brusanowski.

‘Pentru strădaniile depuse de el în acest scop, dar mai ales pentru suferințele pe care le-a îndurat spre sfârșitul vieții cu demnitate și răbdare creștinească, a fost socotit de urmași ca un ‘mucenic’ sau ‘martir’ al legii strămoșești. Așa se explică hotărârea sinodală din 1950 privind canonizarea sa, act care s-a săvârșit apoi la Alba Iulia, adică acolo unde a păstorit, în anul 1955′, arată pr. prof. dr. Mircea Păcurariu în lucrarea dedicată sfinților români.

Un alt român transilvănean pomenit în calendarul ortodox alături de Mitropoliții Transilvaniei Iorest și Sava este episcopul Iosif al Maramureșului. ‘Așadar, vlădica Iosif a fost un vrednic apărător al credinței ortodoxe în Maramureș. El a rămas în amintirea credincioșilor ca un mărturisitor al credinței ortodoxe și ca un apărător al drepturilor românilor maramureșeni în fața autorităților străine opresoare. Acestea au fost motivele pentru care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, la 20 iunie 1992, ca episcopul Iosif să fie trecut în rândul sfinților ca ‘mărturisitor’ al credinței ortodoxe’, conform pr. prof. dr. Mircea Păcurariu.

Biserica transilvăneană a renăscut cu Andrei Șaguna

În anul 2008 a fost anunțată începerea demersurilor pentru canonizarea altui mitropolit al Transilvaniei, Andrei Șaguna. Credința ortodoxă și organizarea bisericii au renăscut sub păstorirea acestui mitropolit care și-a dorit să fie ca un tată pentru eparhioții săi.

Andrei Șaguna s-a născut la 20 decembrie 1808 în Miskolț, în nord-estul Ungariei, având la botez numele de Atanasie. A studiat Filosofia și Dreptul la Universitatea din Pesta, iar din 1829 a studiat Teologia, la Seminarul Ortodox din Vârșeț. În anul 1833, a intrat în monahism, la Mănăstirea Hopovo, primind numele Andrei. În anul 1842 a fost făcut arhimandrit la Mănăstirea Hopovo, iar în anul 1845 a fost numit stareț la Mănăstirea Covil. În 1846 a fost numit vicar general al Episcopiei Transilvaniei, cu sediul la Sibiu, apoi, peste doi ani a fost hirotonit la Carloviț ca episcop al aceleiași eparhii.

Pe 12/24 decembrie 1864 a fost numit arhiepiscop și mitropolit al reînființatei Mitropolii a Transilvaniei, cu reședința în Sibiu. Vechea Mitropolie Ortodoxă a Transilvaniei a fost desființată în 1701. În decembrie 1864, împăratul Franz Joseph a aprobat reînființarea mitropoliei, iar Andrei Șaguna a devenit mitropolit.

De-a lungul păstoririi sale, Andrei Șaguna a pus mare accent pe educație, înființând sute de școli confesionale. A înființat și ziarul ‘Telegraful Român’ a cărui apariție este neîntreruptă până astăzi, precum și ‘Asociațiunea Transilvană pentru cultura poporului român’ (ASTRA). La tipografia Arhiepiscopiei din Sibiu a publicat numeroase cărți și manuale. Biserica ortodoxă din Transilvania s-a reorganizat după principiile statutului organic al mitropolitului Andrei Șaguna care prevedea autonomia bisericească față de stat și sinodalitatea prin care se instituia colaborarea mirenilor cu clericii în exercitarea puterii bisericești.

Sute de cărți religioase și școli confesionale

În cuvântarea intitulată ‘Mitropolitul Andrei Șaguna – o viață de sfințenie în slujirea românilor ardeleni’, rostită de Înalt Preasfințitul Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, la a 103-a Adunarea Generală a Asociațiunii Astra din 15 noiembrie 2008, dedicată comemorării marelui mitropolit al Ardealului, sunt amintite faptele de excepție ale mitropolitului. ‘Meritele excepționale în istoria modernă și locul unic al ‘Marelui Andrei’ în conștiința românilor de pretutindeni – fiindcă el n-a fost și nu este doar al Mitropoliei Sibiului și al ardelenilor, ci al întregului neam românesc – au fost recunoscute și elogiate încă din timpul vieții sale de bărbați de frunte atât ai Bisericii, cât și ai culturii naționale. Personalitatea mitropolitului Andrei Șaguna al Ardealului este într-atât de complexă, încât după prima monografie ce i-a fost dedicată și care a fost redactată chiar în anul despărțirii sale de această lume au mai fost tipărite aproximativ 1.750 de titluri de cărți, studii și articole scrise despre Andrei Șaguna’.

ÎPS Laurențiu a remarcat faptul că ‘despre nici un alt ierarh român nu s-a scris atât de mult și nici un alt arhiereu nu s-a bucurat de o așa mare atenție din partea posterității’. Un fapt scos în evidență de către succesorul lui Andrei Șaguna, mitropolitul Nicolae Bălan, este că ‘Șaguna a fost mai presus de toate – preot. Nu teolog, nu om al școalei, nu bărbat al vieții publice, ci înainte de toate a fost un caracter de preot clădit în totul pe temelia Evangheliei’.

Viața Mitropolitului Andrei Șaguna, bogată în activitatea socială, politică și culturală, nu poate fi ‘decât rodul vieții sale spirituale profunde, reflexul iubirii de Dumnezeu și de semeni’, a spus IPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului.

Alături de religiozitatea profundă și viața duhovnicească a mitropolitului se remarcă și activismul său misionar-bisericesc, acțiunile sale concrete salvând Biserica. ‘Mitropolitul Andrei a fost preocupat de tipărirea cărților de rugăciune, precum și a tuturor cărților de cult, chiar în mai multe ediții. Astfel, Ceaslovul, editat în anul 1851, a fost reeditat în mai multe ediții, în anii 1858, 1859, 1867 și 1870; Cartea de rugăciuni, în anii 1852 și 1856, Octoihul mic, în anii 1854 și 1857, Paraclisul Maicii Domnului, în anul 1857, Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în anul 1855, Adunarea unor rugăciuni pentru întrebuințarea celui mai mare, în anul 1866. Cartea cea mai mult întrebuințată de preot, Molitvelnicul, a fost tipărită în patru ediții: 1853, 1864, 1872 și 1874’, după cum a arătat IPS Laurențiu.

Propunerea pentru canonizare

În anul 2008 s-a propus începerea demersului de canonizare a mitropolitului Andrei Șaguna. ‘În consens sinodal cu toți ierarhii ortodocși transilvăneni și în acord cu rezultatele comisiei de teologi sibieni (preotul prof. acad. Mircea Păcurariu, arhid. prof. Ioan I. Ică jr și dl conf. Paul Brusanowski), susținem răspicat că a sosit vremea să vorbim despre cel evocat astăzi nu doar ca despre ‘Andrei cel Mare’ al Ardealului, ci și despre Andrei cel Sfânt al românilor de pretutindeni’, spunea, în 2008, ÎPS Laurențiu care a adăugat că ‘activismul divin și uriaș al arhiereului Șaguna țâșnea dintr-o la fel de imensă concentrare contemplativă, liturgică și studioasă a monahului Andrei, care își consuma nopțile trudind asupra esențialului ortodoxiei, cuprins în Scriptură, cult, canoane și cultură’. Astfel, fiind ‘un model de abnegație și uitare de sine, de sacrificiu și devotament față de Biserică și binele comun al neamului și umanității, Șaguna, monahul și arhiereul, a salvat și apărat Ortodoxia transilvană nu polemic, ci constructiv. A fost sufletul reconstrucției unei biserici în același timp, tradiționale și moderne, apostolul și îngerul învierii unui neam și al unei biserici’, se mai arată în cuvântarea rostită de IPS Laurențiu în 2008. Demersul de canonizare este necesar pentru că, ‘așa cum istoria nu creează personalități, ci doar le consemnează, nici Biserica nu inventează sfinți, ci doar îi recunoaște’, după cum a arătat Înalt Preasfințitul Laurențiu, Mitropolitul Ardealului.

‘Lucrarea lui nu putu fi decât folositoare; el ni se ivi ca trimis de Providență’

Mitropolitul Andrei Șaguna s-a bucurat de un mare respect încă din timpul vieții sale. La momentul trecerii sale la cele veșnice, Ziarul ‘Telegraful Român’ scria: ‘A murit mitropolitul Andrei: cei rămași în viață vor îmbrăca doliu, îl vor înmormânta și vor cânta imnuri de mărire. Și a lui moarte e ocaziune de sărbătoare jalnică. Sufletele mari au însă un semn, al lor propriu: a lor moarte este bogată în urmări. O! Mari sunt cei aleși: chiar și moartea lor este un câștig pentru poporul din care făceau parte! Numai în întuneric știm ce este lumina; numai când nu sunt mai mult, știm ce am pierdut în oamenii mari ce am avut. Mitropolitul Andrei nu este mai mult: acuma, și numai acuma știm cine a fost mitropolitul Andrei, acuma, când, lipsind omul, privim numai faptele lui, numai rezultatul lucrării sale, numai ideile ce ni s-au hărăzit de la dânsul. Iată semnul oamenilor mari: la moarte, cuprinsul sufletului lor devine o parte a bogăției sufletești a poporului întreg (…) Mitropolitul Andrei a trăit în mijlocul nostru și întreaga lui viață tuturora ne este cunoscută. El nu a trăit într-un cerc, ci în poporul întreg; lui toți i-am fost deopotrivă aproape, toți deopotrivă departe. Nimeni nu întreabă cine a fost; nimeni nu întreabă ce a fost. Toți știm ce a fost el pentru noi. Lucrarea lui nu putu fi decât folositoare; el ni se ivi ca trimis de Providență. Mitropolitul Andrei este mort: dar el în veci va trăi în aceea ce am moștenit de la dânsul. Nu plângem momentul sărbătoresc al înmormântării lui; nu prin lacrimi se arată mulțumita urmașilor către oamenii mari: să îngenunchem cu pietate, păstrând în sufletele noastre tot ce ne-a rămas de la dânsul. Firea lui totdeauna să rămână păstrată în gândirea poporului român’.

Comentarii Facebook


Știri recente