Sfințenia: prezența lui Dumnezeu în cei ce-L iubesc pe El

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinților).

‘Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarini, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și din cei de pe urmă vor fi întâi (Matei 10, 32-33 și 37-38; 19, 27-30).’

Biserica Ortodoxă prăznuiește Duminica Tuturor Sfinților în prima Duminică după Duminica Pogorârii Sfântului Duh. Prin aceasta se arată că rostul venirii Sfântului Duh în lume este sfințirea oamenilor. Dacă nu serbăm Duminica Tuturor Sfinților imediat după Duminica Pogorârii Sfântului Duh, nu înțelegem deplin nici lucrarea Duhului Sfânt în lume și nici rostul Bisericii lui Hristos, și anume sfințirea oamenilor.

În această duminică, a pomenirii tuturor sfinților, cunoscuți și necunoscuți de oameni în timpul istoriei sau încă nerecunoscuți oficial de către Biserică, dar cunoscuți de Dumnezeu, trebuie să medităm asupra învățăturii Bisericii referitoare la sfințenie: Ce este sfințenia? Cine este izvorul sfințeniei? Care este scopul dobândirii sfințeniei în viața oamenilor? Înțelegerea ortodoxă asupra acestei teme se bazează pe Sfânta Scriptură interpretată de Sfinții Părinți și pe experiența mistică (liturgică și filocalică) a Bisericii Ortodoxe.

Iisus Hristos – Unul Sfânt (Unus Sanctus) este legătura dintre Preasfânta Treime și Biserica – Una Sfântă (Una Sancta)

Cuvântul sfințenie și adjectivul sfânt, precum și verbul a sfinți sunt limbajul cel mai specific și mai popular al Bisericii creștine, în general, și al Bisericii Ortodoxe, în special. Într-un sens general, totul este sfânt în Sfânta Biserică, în Una Sancta, sau totul trebuie sfințit: spirit și materie, oameni și activități, timp și veșnicie, casă și cosmos.

Cu toate acestea, când întrebăm ce este sfințenia în sine, este greu de găsit o definiție simplă. Sfințenia este lăudată, cântată, dorită, uneori percepută existențial, prin trăire, dar definirea ei conceptuală rămâne totuși o dificultate, pentru că ea poate fi descrisă în manifestările ei, în rodirile ei, dar nu poate fi definită în esența ei. Sfințenia se manifestă în lumea aceasta, în creația lui Dumnezeu, dar nu este din lumea aceasta; sfințenia este însuși Dumnezeu prezent în lume, dar nu din lume. De aceea tot ce apare sfânt sau sfințenie în lumea aceasta își are izvorul unic în Dumnezeu, singur sfânt în Sine și prin Sine.

Acest adevăr îl exprimă Liturghia euharistică ortodoxă în momentul pregătirii pentru a primi Sfânta Împărtășanie, prin dialogul dintre preot și credincioși:

– ‘Sfintele Sfinților’ (adică Darurile sfinte se dau sfinților)!

– ‘Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl .’

Cu alte cuvinte, numai în Hristos s-a arătat plinătatea sfințeniei absolute a lui Dumnezeu comunicată oamenilor: ‘deoarece în El locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii ‘ (Coloseni 2, 9).

Dar trebuie precizat că prin Hristos se comunică naturii sau firii umane nu numai sfințenia Fiului, ci sfințenia Preasfintei Treimi Celei nedespărțite.

Îngerul Gavriil descoperă acest adevăr Fecioarei Maria când îi spune că Fiul pe Care ea Îl va naște ca om, prin prezența și lucrarea Preasfintei Treimi asupra ei, este într-un mod unic Sfântul, El fiind Fiul unic și veșnic al lui Dumnezeu: ‘Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul Care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema’ (Luca 1, 35).

Iar când Hristos Se botează în Iordan, umanitatea Lui este centrul iubirii și atenției Preasfintei Treimi (Matei 3, 16-17).

Întrucât Preasfânta Treime (Panaghia Trias, Sancta Trinitas) a inițiat și săvârșit taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, aceasta este numită de Biserică Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Panaghia Theotokos).

Sfințenia ei vine din faptul că a purtat în ea și a arătat lumii pe Sfântul, pe Iisus Hristos, prin Care se descoperă lumii viața, iubirea și harul Preasfintei Treimi.

Dumnezeu Cel Sfânt este Preasfânta Treime. Sfințenia Preasfintei Treimi este sfințenie absolută în sine ca plinătate și perfecțiune de viață în iubire, în comuniunea Persoanelor distincte, eterne, infinite și interioare una alteia. Iubirea ca viață pentru altul, ca dăruire de Sine totală a Persoanelor divine se comunică, dincolo de ființa Lor inaccesibilă, ca energii necreate sau har.

Sfințenia Preasfintei Treimi este comunicată Maicii Domnului sub formă de plinătate a harului. Astfel, Maica Domnului devine Preasfântă (Panaghia) întrucât devine cea plină de har (Luca 1, 28). Sfințenia ei este comunicată, împărtășită. Ea nu are sfințenia în sine, ci participă la sfințenia lui Dumnezeu, sau primește sfințenia de la Dumnezeu.

Sfințenia Maicii Domnului vine în mod deosebit de la Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul Sfânt, pe Care ea Îl poartă în sine de la zămislirea Lui ca Om în pântecele ei și Îl arată lumii de la nașterea Lui în lume.

În Maica Domnului este deja anticipată vocația Bisericii de a purta în ea pe Hristos Cel Unul Sfânt, Unul din Sfânta Treime, și de a-L binevesti lumii. De aceea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este Icoana Bisericii (Figura Ecclesiae), iar Biserica lui Hristos – Unul Sfânt e una, sfântă, sobornicească și apostolească. Hristos, Unul Sfânt (Unus Sanctus), este Capul Bisericii Una Sancta. Sfințenia Lui se comunică permanent Bisericii, pentru ca ea să fie permanent Trupul tainic și sfânt al lui Hristos. Așadar, sfințenia Bisericii este sfințenie primită de la Hristos Unul din Preasfânta Treime prin harul dăruit ei de Hristos. Dar, după cum Unus Sanctus – Iisus Hristos a luat trup omenesc din Fecioara Maria prin pogorârea Sfântului Duh asupra ei, a unei persoane umane, în prezența Tatălui, tot așa Biserica lui Hristos – Una Sancta se constituie la Cincizecime (Rusalii) prin pogorârea Sfântului Duh trimis de Tatăl și de Fiul asupra mai multor persoane umane – Apostolii, în formă de limbi de foc (cf. Fapte 2), iar ei, Apostolii, botează pe cei ce cred în Iisus Hristos în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28, 19). Prin urmare, harul sfințeniei lui Hristos, Dumnezeu-Omul, este dăruit Bisericii, pentru ca oamenii să poată realiza comuniunea sfântă de iubire cu Preasfânta Treime.

De aceea s-a spus că ‘Biserica este plină de Sfânta Treime’ (Origen), iar participarea la viața Bisericii este comuniune harică de iubire și viață cu Sfânta Treime. Așa se explică de ce în Crez, îndată după ce am mărturisit credința în Preasfânta Treime: în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, mărturisim și credința în una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.

Iar sfințenia Preasfintei Treimi se comunică Bisericii ca fiind: ‘Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea (comuniunea) Sfântului Duh’ (II Corinteni 13, 13).

Legătura dintre Preasfânta Treime și Biserică – Una Sancta se face prin Unul Sfânt – Unul Domn Iisus Hristos, prin umanitatea Sa sfântă și îndumnezeită, în care omul creat după chipul lui Dumnezeu a ajuns la asemănarea deplină cu Dumnezeu, la transparența totală pentru a manifesta prin el în lumea creată slava eternă a lui Dumnezeu – Creatorul. Această manifestare deplină a sfințeniei divine prin natura umană se vede mai ales în Hristos Cel transfigurat, înviat din morți și înălțat cu umanitatea Sa la ceruri, întru slava și viața eternă a Preasfintei Treimi.

Sfințirea oamenilor în Biserica lui Hristos înseamnă participarea lor la iubirea și viața eternă a Preasfintei Treimi

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel descrie în epistolele sale vocația creștinilor la sfințenie. Efesenilor le arată că orice creștin este chemat să trăiască în comuniune cu Sfânta Treime pentru a deveni locaș al lui Dumnezeu: ‘Prin El (Hristos) avem apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci (…) sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteți zidiți, spre a fi locaș al lui Dumnezeu în Duh’ (Efeseni 2, 18-22; vezi și 4, 1-7).

Sfințenia creștinilor vine din ‘locuirea lui Hristos, prin credință, în inimile lor, întemeiați fiind în iubire’ (cf. Efeseni 3, 17).

Creștinilor din Roma le adresează chemarea la sfințenie astfel: ‘să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, e închinarea voastră cea duhovnicească. Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit’ (Romani 12, 1-2).

Galatenilor le spune că sfințenia creștinului se arată ca fiind o bogăție de roade ale Duhului Sfânt în om: ‘iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția’ (Galateni 5, 22-23).

În Epistola către Evrei, chemarea la sfințenie este și mai intens formulată: ‘căutați pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu’ (Evrei 12, 14).

Întreaga Sfântă Scriptură este o chemare multiplă și intensă la sfințenie, de la cartea Leviticului în care Dumnezeu cheamă: ‘sfințiți-vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt’ (Levitic 11, 44; cf. 1 Petru 1, 15) și până la cartea Apocalipsei, care zice: ‘Cine este sfânt, să se sfințească încă’ (22, 11).

Iată de ce și chemarea primă și ultimă, permanentă și esențială a Bisericii este chemarea la sfințenie, la comuniunea de iubire și viață a oamenilor cu Hristos și întreolaltă: ‘Pentru că și Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc, dintr-Unul sunt toți; de aceea nu se rușinează să-i numească pe ei frați, zicând: ‘spune-voi fraților mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Tale Te voi lăuda” (Evrei 2, 11-12).

Căutarea, primirea și cultivarea sfințeniei

Părintele Dumitru Stăniloae descrie sfințenia lui Dumnezeu ca fiind deodată transcendentă și revelată: ‘Sfințenia lui Dumnezeu exprimă, pe de o parte, o calitate a lui Dumnezeu Cel în Treime, pe de alta, se manifestă în lume și devine o calitate participantă (comunicată) a ființelor umane. În primul aspect, ea este cu totul apofatică, indefinibilă; în al doilea, ea este sesizată, dar într-un mod greu de definit rațional ‘ 1.

Sfințenia lui Dumnezeu se revelează lumii prin coborârea lui Dumnezeu la ea, prin energiile Sale necreate, adică prin ‘adaptarea’ lui Dumnezeu – Creatorul la capacitatea creaturilor de a primi sfințenia Sa2.

‘În sfințenia manifestată în lume – observă părintele Stăniloae – se arată aceeași îmbinare de transcendent și revelat al lui Dumnezeu, de înălțime și de coborâre’3.

Cu alte cuvinte, sfințenia revelează, în mod antinomic, deodată slava și smerenia lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae mai precizează că ‘Sfințenia însăși e ceva transcendent lumii și de aceea însăși transcendența o experiem ca sfântă, deși este coborâtă la noi și ne trage în sus. Sfințenia însăși prezentă în lume e dovada existenței unei ordini transcendente (…). Aproape că identificăm dumnezeirea revelată cu sfințenia. Se poate spune că în sfințenie ni se revelează concentrat toate însușirile dumnezeiești. Ea este misterul luminos și activ al prezenței divine’4.

Sfinții Părinți ai Bisericii descriu adesea sfințenia lui Dumnezeu ca fiind atotpuritate care produce în om starea de pocăință pentru păcat, pocăință pentru tot ce este în om nesinceritate, pervertire, dedublare și lipsă de iubire adevărată. Sfințenia lui Dumnezeu ca atotpuritate produce în credincios dorința de purificare și de sfințire 5. În acest sens, de intensitatea pocăinței depinde intensitatea pregătirii pentru a primi sfințenia lui Dumnezeu în om. Pocăința intensă și rugăciunea permanentă produc în om starea de familiaritate smerită a sa cu Dumnezeu, iar aceasta intensifică, de fapt, capacitatea omului de a primi sfințenia lui Dumnezeu.

Toată viața liturgică a Bisericii, toată asceza, toată activitatea filantropică, toată activitatea misionară trebuie să fie căutare, primire și manifestare a iubirii sfinte a lui Dumnezeu pentru lume, iubire sfântă care s-a arătat în Hristos – Dumnezeu-Omul și care ni se comunică prin Sfântul Duh.

De aceea, viața creștinului a fost numită ‘viață în Hristos’ sau ‘viață în Sfântul Duh’ (Sfântul Nicolae Cabasila), iar scopul vieții creștine este ‘dobândirea Duhului Sfânt’ (Sfântul Serafim de Sarov).

Primirea inițială a darului sfințeniei se face în Taina Sfântului Botez, prin apă și Duh Sfânt, când omul se pune în relație de comuniune cu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Sfânta Taină a Mirungerii se celebrează în Ortodoxie imediat după Botez, pentru a confirma că noul botezat primește darurile Sfântului Duh pentru a crește spiritual în sfințenie. De aceea se pronunță cuvintele ‘pecetea darurilor Sfântului Duh’ când se celebrează această Taină. Îndată după aceasta, noul miruns sau confirmat primește Sfânta Euharistie, pentru a se arăta că el este membru deplin al Bisericii, adică membru deplin al Trupului tainic (mistic) al lui Hristos plin de Sfântul Duh.

Astfel, Botezul ortodox cuprinde întreg programul mistagogic al vieții creștine: comuniunea cu Sfânta Treime, cultivarea darurilor Sfântului Duh și creșterea ca membru al comunității eclesiale euharistice. Prin urmare, sfânt devine creștinul care ia în serios Botezul său cultivând în toată viața sa darurile primite la Botez.

Întrucât sfințenia este văzută ca fiind desăvârșirea omului, Biserica cinstește pe sfinți ca fiind icoane ale lucrării Duhului Sfânt în oameni, dascălii cei mai siguri și prietenii cei mai apropiați ai oamenilor, pentru că sunt prietenii cei mai apropiați ai lui Hristos Dumnezeu-Omul.

Astăzi, în fața tentației de secularizare, sfinții ne învață că, dacă uităm pe Dumnezeu, vom uita și dimensiunea sacră a vieții umane. În fața tentației de a domina asupra altora, sfinții ne învață să descoperim forța spirituală de a dărui altora și de a ne dărui lui Hristos. În fața tentației de a ne afirma în iubire de sine, sfinții ne învață să găsim bucuria în frumusețea dobândirii iubirii smerite a lui Hristos pentru toți oamenii, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin.

†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note

1 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., București. 1987, vol. I, p. 256.

2 Ibidem.

3 Ibidem, p. 257.

4 Ibidem, pp. 258-259.

5 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G. 91, col. 1081; la D. Stăniloae, op. cit., p. 262.

Comentarii Facebook


Știri recente