Sfintele Perpetua și Felicitas, mărturisitoare ale dragostei pentru Hristos

Fericirea Perpetuă. Astfel ar putea fi rezumată calea vieții celor două mucenițe cu nume predestinat, Perpetua și Felicitas, care au trăit în vremea împăratului Septimiu Sever. Vibia Perpetua a scris, cât timp a fost întemnițată, un jurnal cu toate cele ce li s-au întâmplat ei și mucenicilor cu care a pătimit, fapte care au fost cuprinse într-o carte, „Istoria suferințelor Perpetuei și ale Felicitei”. Autenticitatea relatărilor a fost confirmată prin descoperirea unei bazilici construite în secolul al IV-lea la Cartagina (Basilica Majorum). În 1907, aici a fost găsită o piatră funerară cu o inscripție ce poartă numele Sfintelor Perpetua și Felicitas, ridicată pe mormintele lor.

S-a întâmplat în timpul domniei lui Septimiu Sever (193-211), pe 7 martie 203, la Cartagina (nordul Africii). Ca urmare a unui edict al împăratului, privind interzicerea prozelitismului creștin, mișcarea fanaticilor contra creștinilor a devenit tot mai necruțătoare.

Vibia Perpetua, matroană romană, în vârstă de 22 de ani, a fost descendenta unei familii înstărite și educate, din orașul Thuburbo Minus (Tebourba de astăzi), situat la peste 40 de km de Cartagina. Era căsătorită și tocmai născuse primul ei copil. Tatăl său a fost păgân, mama pe jumătate creștină, iar dintre cei doi frați, unul era catehumen (persoană pregătită să primească botezul într-o nouă religie), celălat pierzându-și viața. În momentul arestării, provocată de edictul împăratului, Perpetua era catehumenă, ca și tinerii Saturninus, Secundulus, sclavul Revocatus, Saturus și Felicitas – sclava muceniței Perpetua.

Cei șase creștini au fost întemnițați în Cartagina, în condiții foarte grele. „Am fost aruncați în temniță și m-au cuprins fiori de groază, deoarece niciodată nu am mai stat într-un întuneric atât de mare. Îngrămădiți unii peste alții, simțeam că ne sufocăm de căldură, pentru că soldaților nu le păsa de noi”, scria Perpetua în jurnalul său din timpul arestului. Femeia a avut tăria să însemneze toate faptele petrecute, vizitele pe care le primea, vedeniile și visele avute până în ajunul zilei în care a fost torturată, împreună cu prietenii săi în suferință.

Situația le-a fost ușurată, ca urmare a intervenției cu bani pe lângă conducerea închisorii, de către diaconii Tertius și Pomponius.

Tinerei Perpetua i s-a părut închisoarea „un palat”, când a fost lăsată să-și alăpteze copilul. Însă dragostea și credința puternică în Iisus Hristos au fost mai presus decât dragostea de mamă, de părinți, care tot încercau să o înduplece să renunțe la creștinism și să scape de chinul carcerei. De martiriu. Cu greu își putea înfrunta lacrimile tânăra muceniță, atunci când tatăl său, care nu era creștin, o implora în genunchi să lepede credința și să se gândească la soarta micuțului său, care va rămâne orfan. „Nu pot, sunt creștină”, replica Perpetua, cu inima sfâșiată, dar plină de iubire mucenicească.

Cât timp a fost închisă, Perpetua a avut mai multe viziuni. Într-una se făcea că se lupta cu diavolul, care avea chip de balaur și pe care l-a învins, și astfel a câștigat paradisul. Odată ajunsă acolo, a văzut un bărbat înalt, cu părul alb, îmbrăcat asemenea unui păstor și așezat pe un scaun, care i-a dat împărtășanie.

Nu a trecut mult, și cei șase creștini au fost duși în forul din Cartagina, la judecată. Aici, i-a așteptat procuratorul Hilarianus, cel care le-a dat pedeapsa capitală – condamnare la moarte -, din cauza refuzului categoric exprimat de prizonieri, de a renunța la credința creștină. Astfel, ziua de naștere a cezarului (Geta, fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de 7 martie anul 203, avea să pecetluiască viața celor șase, curmată în arenă, de fiarele sălbatice.

În tot acest timp, Felicitas aștepta dintr-un moment în-tr-altul să devină mamă. La fel ca și stăpâna sa, aceasta era nebună după Hristos. Ea se ruga lui Dumnezeu să i se nască cât mai curând pruncul, pentru a fi alături de prietenii ei de martiriu (justiția romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată). Rugăciunile i-au fost ascultate. Copilul s-a născut la opt luni, cu două zile înainte de tortura finală. Felicitas a suferit mult în timpul nașterii fetiței sale, pe care a lăsat-o în grija unei surori creștine. Nimic din cele întâmplate nu a schimbat-o, credința nu a părăsit-o și a găsit puterea să răspundă cu neînfricare la cuvintele pline de dispreț ale unui soldat, „ce vei face atunci când vei fi aruncată la fiare?”: „Acum sunt eu cea care suferă; atunci însă nu voi mai fi eu, ci Hristos va suferi pentru mine!”

Întoarsă în temnița întunecoasă, împreună cu tovarășii săi de suferință, Perpetua a avut alte două viziuni. În prima i-a apărut fratele ei, Dinocrate, mort de copil. Acesta i s-a arătat lângă un bazin cu apă din care putea bea, era vesel și vindecat de boală. În altă viziune i se înfățișa lupta cu un egiptean hidos, întruchipare a diavolului, căruia i-a zdrobit capul cu călcâiul.

Saturus a avut și el o viziune, în care cu toții au fost duși de patru îngeri în paradis, unde s-au întâlnit cu patru martiri: Jocundus, Saturnius, Artaxius – arși de vii în prigoană-, și Tuintus, care a murit în închisoare. De asemenea, i-a văzut pe episcopul Optatus și pe preotul Aspasius, care erau certați și triști – martirii i-au rugat să se ierte reciproc și aceștia s-au împăcat.

Cel dintâi a murit în închisoare catehetul Secundulus. Cu o zi înainte de deznodământ, timp în care martirii luau ultima cină, numită masa dragostei, păgânii s-au adunat să-i vadă, dar Saturus le-a spus: „Nu vă este de ajuns ziua de mâine? Azi prieteni, mâine dușmani! Întipăriți-vă bine în minte, însă, fețele noastre ca să ne recunoașteți în ziua aceea, ziua judecății”. Cuvintele mucenicului au avut efect și au străfulgerat conștiințele multora, pentru că mare parte dintre păgânii care erau în mulțime au început să creadă în Hristos.

A doua zi, cele două femei și cei trei tineri au fost duși în amfiteatrul din Cartagina, care a devenit neîncăpător. În timpul pătimirii pentru Hristos, Saturninus și Revocatus au fost atacați de un leopard și de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua și Felicitas, de o vacă sălbatică. Saturus era grav rănit de un leopard care-i făcuse o rană adâncă, din care curgea mult sânge, iar păgânii strigau în delir: „Mântuit, spălat; mântuit, spălat”. Cu ultimele forțe, Saturus, cel care primise botezul sângelui, a cerut soldatului Pudens să-și scoată inelul din deget, pe care l-a înmuiat în sângele rănii sale, și pe care i l-a dat „ca semn (al iubirii) și ca amintire a sângelui său”. Cruzimea și batjocura la care au fost supuși mucenicii nu au încetat decât în momentul în care au fost duși în mijlocul amfiteatrului și li s-au tăiat capetele. Când a venit rândul Perpetuei, călăul a ezitat să facă gestul final, însă femeia i-a dus singură la gât mâna temătoare.

Toate aceste întâmplări ale mucenicilor au fost adunate într-o carte, „Istoria suferințelor Perpetuei și ale Felicitei” („Passio Perpetuae et Felicitatis”). Bazată pe însemnările scrise ale Perpetuei, cât timp a fost întemnițată, și completată mai apoi de Tertulian (155-220), cartea rămâne o mărturie vie a dragostei față de Mântuitorul Hristos.

Sfintele Mucenițe Perpetua și Felicitas sunt pomenite de Biserica noastră la 1 februarie. (articol de Raluca BRODNER, „Ziarul Lumina”, luni, 1 februarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente