Sfântul Voievod Ștefan cel Mare

La 2 iulie 1504, după o strălucită domnie de 47 de ani – neobișnuit de lungă pentru acele vremuri – închidea ochii Marele Ștefan, străjerul cel viteaz și înțelept al „porților creștinătății”. În tot acest răstimp Țara Moldovei a cunoscut o înflorire spirituală și materială despre care s-a răspândit vestea în toată Europa. Întreaga lume creștină a acelor vremuri a rămas cu răsuflarea tăiată după răsunătoarea victorie de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, împotriva puterii otomane, aflate în expansiune nestăvilită. Ștefan cel Mare era al treilea domn român (pe lângă Iancu de Hunedoara și Vlad Țepeș), care reușea să zdrobească o armată otomană, considerată de neînvins, după cucerirea Constantinopolului (1456), după cum informează site-ul doxologia.ro.

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare s-a născut în Borzești (în actualul județ Bacău). Era fiul lui Bogdan al II-lea și nepotul lui Alexandru cel Bun (1400-1432). După uciderea tatălui său de către Petru Aron, se refugiază în Țara Românească, revenind după 6 ani și, sprijinit de Vlad Țepeș, îl înlătură pe asasinul tatălui său, fiind uns domn al Moldovei la 14 aprilie 1457 pe locul ce se chema „câmpia Direptății”, lângă cetatea Sucevei.

„Cu ajutorul lui Dumnezeu și bărbăția moldovenilor”

În vremea lui Ștefan, Moldova se întindea de la Carpații Răsăriteni și până la Nistru, poziție care plasa micul stat în calea „marilor furtuni” ale vremii.

Astfel, în decursul domniei sale, Ștefan cel Mare a purtat războaie cu dușmani veniți din cele patru zări. Din răsărit a trebuit să stăvilească incursiunile hoardelor tătărești, la miazănoapte și apus a trebuit să vegheze asupra amenințării nestatornicilor poloni și unguri, iar de la miazăzi sufla vântul aspru al celei mai teribile amenințări a vremii: semiluna otomană.

Scânteia declanșatoare a ofensivei musulmane în Moldova a constituit-o amestecul voievodului Ștefan în treburile Țării Românești care, prevăzând că va avea de luptat în curând cu turcii – refuzase să plătească tribut Porții – a căutat să pună un domn prieten, lucru pe care l-a și reușit în 1473, când îl înlătură pe Radu cel Frumos, vasal turcilor.

Înfuriat de îndrăzneala domnitorului moldovean, Mahomed al II-lea, cuceritorul cetății milenare a Bizanțului, îl trimite în Moldova pe Soliman pașa cu o oaste de 120.000 de oameni. Spune legenda că „văzând Ștefan puzderia cea de turci, n-a fost chip să se bată fățiș și la loc larg. Îndată a cotigit-o Ștefan cu oastea îndărăt, pe ici, pe colea. Și tot i-a tras pe turci, încet-încet, drept pe unde știa năzdrăvanul Moldovei că-i va face chisăliță pe dușmanii care voiau să-i închinăm țara cu voie, ori fără voie”. Locul cel mai favorabil moldovenilor pentru confruntarea finală s-a dovedit a fi lângă Vaslui, lângă localitatea „Podu Înalt”.

În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, Ștefan, cu cei 40.000 de oșteni ai săi, dădu atacul pe neașteptate, configurația câmpului de luptă, ceața și terenul mlăștinos nedând armatei otomane posibilitatea – superioare nu doar numeric, ci și tehnic – să se desfășoare. Și spune același izvor că „așa, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu bărbăția ostașilor moldoveni, a scăpat Ștefan Vodă țara de necaz și de închinare înaintea păgânului”.

Europa elogiază victoria lui Ștefan

Biruința lui Ștefan Vodă cel Mare a impresionat într-atât lumea creștină, încât cronicarul polon Dlugosz îl elogia prin cuvintele: „O, bărbat demn de admirat, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită împotriva turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze conducerea și stăpânirea lumii și mai ales funcția de comandant și conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înțelegerea și hotărârea creștinilor, pe când ceilalți regi și principi creștini trândăvesc în lene, în desfătări și lupte civile”, iar papa Sixt al IV-lea într-o scrisoare adresată voievodului moldovean și datată la 10 martie 1476, scria: „lucrarea ta asupra necredincioșilor turci, vrăjmași comuni, săvârșită până acum cu înțelepciune și bărbăție au adaos atâta strălucire numelui tău, că ești în gura tuturor și ești lăudat cu deosebire de toți, în unire de simțiri.”

„Cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii”

Conștient că înfrângerea suferită de turci nu însemna și dispariția pericolului otoman, domnul moldovean scrie la 25 ianuarie 1475 mai multor conducători europeni, aducându-le la cunoștință victoria obținută și cerându-le ajutor militar, în eventualitatea unor noi incursiuni otomane. Cu toate felicitările și promisiunile primite, Ștefan n-a fost ajutat de nimeni atunci când, anul următor, însuși sultanul Mahomed al II-lea a venit în Moldova, cu o armată de 200.000 de oameni. Aflați în evidentă inferioritate, moldovenii au aplicat strategia devenită „tradițională” în țările române, a hărțuielii și pustiirii regiunilor străbătute de oștile dușmane.

În ziua decisivă luptei, la 26 iulie 1476, așa cum scrie în pisania bisericii ridicate după 20 de ani, la Războieni, locul confruntării, „s-au ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene… și au venit să prade și să ia Țara Moldovei. Și au ajuns până aici, la locul numit Valea Albă (n.r. sau Războieni). Iar noi, Ștefan Voievod și cu fiul nostru Alexandru am ieșit înaintea lor și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; și cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii de păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei”.

Mahomed își continuă marșul, atacând cetățile Suceava, Neamțul și Hotinul, fără a reuși să le cucerească. Aflând că Ștefan pregătește o nouă oaste, că ungurii și polonezii se apropie de granițele Moldovei cu ajutor armat, scăzând resursele de hrană, iar epidemia de ciumă nimicindu-i tot mai mulți soldați, hotărî retragerea, fără a-și vedea realizat planul de supunere a țării.

Din nefericire, în 1484, noul sultan Baiazid al II-lea, atacă pe neașteptate cetățile Chilia și Cetatea Albă și le cucerește, ceea ce a avut pentru Moldova urmări foarte nefavorabile, închizându-se, astfel, drumul spre Marea Neagră.

Întrucât garnizoanele turcești instalate în cetățile cucerite reprezentau o permanentă amenințare, viteazul și înțeleptul domn hotărî, pentru binele țării, să încheie în 1489 un tratat de pace cu turcii, obligându-se să plătească un tribut anual de 3000 de florini venețieni.

O epocă plină de lupte

Epoca Binecredinciosului voievod a fost, după cum spune istoricul Ștefan S. Gorovei „o epocă plină de lupte, care s-au purtat pentru că nu s-a putut altfel, dar care nu e numai o vreme de lupte și care, cu toate jertfele și pagubele care au trebuit să fie, n-a sărăcit țara și nici n-a sleit-o de principala ei forță, cea umană. O epocă, în același timp, de desăvârșire a construcției de stat, o epocă de înflorire a culturii și artelor, o epocă în care Moldova s-a acoperit de monumente strălucitoare, o epocă în care s-au copiat sute (poate mii!) de manuscrise împodobite cu miniaturi, manuscrise dintre care unele, ajunse în străinătate, sunt socotite printre cele mai prețioase din depozitele unor muzee de mare faimă.

Numai un asemenea om – care (și acest lucru trebuie spus și repetat) nu a făcut războaie pentru cuceriri pe seama altor popoare, reușind, totuși, o cucerire mult mai trainică: cea a sufletului propriului său popor – numai un asemenea om a putut căpăta, în perspectiva celor cinci veacuri care ne despart de el, statura aceasta monumentală și strălucitoare: monumentalitate care nu strivește și strălucire care nu orbește”.

Mare ctitor de locașuri sfinte

Spune legenda că Ștefan cel Mare și Sfânt ar fi ctitorit 44 de biserici și mănăstiri. Nu au dăinuit toate până în zilele noastre, însă cele care au ajuns până la noi, arată grija și dărnicia domnului pentru Biserică și podoaba ei.

Trebuie amintită, în primul rând mănăstirea Putna, mănăstirea cea mai apropiată sufletului voievodului – prima sa ctitorie – pe care a ales-o și ca loc pentru odihna veșnică.

O altă ctitorie ștefaniană este Voronețul, ridicat pe locul unui schit din lemn, în care, potrivit tradiției, ar fi trăit Daniil Sihastrul, de la care domnitorul a primit sfat și cuvânt de mângâiere în ceas de grea cumpănă în timpul luptelor pentru apărarea pământului strămoșesc. Biserica – cu hramul Sfântul Mucenic Gheorghe – a fost ridicată în mai puțin de patru luni, din 26 mai până în 14 septembrie 1488. Ea și-a câștigat un renume deosebit în întreaga lume pentru picturile sale exterioare.

În timpul domniei lui Ștefan mănăstiri ca Probota, Moldovița, Bistrița, Humor ș.a., ridicate de înaintașii săi la scaun, și-au continuat existența, primind diferite danii din partea domnitorului.

Numărul lăcașurilor de închinare a sporit prin mănăstirile, schiturile și bisericile de mir ridicate de Ștefan sau de boierii săi. La multe din ctitoriile înaintașilor au fost ridicate construcții noi ori au fost refăcute cele existente. De pildă, la mănăstirea Neamț a ridicat din temelie o biserică nouă cu hramul „Înălțarea Domnului”, existentă și astăzi, terminată la 14 noiembrie 1497. La Bistrița a zidit o clopotniță cu paraclis, care, de asemenea, dăinuiește până în zilele noastre. În ultimii ani de domnie a înălțat o biserică nouă la mănăstirea Dobrovăț, lângă Iași.

În afară de mănăstiri, credinciosul domn a ctitorit și numeroase biserici de mir – cu mult mai multe decât mănăstirile – construite, de obicei, pe locul bătăliilor.

„Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului”

Din venerație adâncă pentru Ștefan cel Mare, Mihai Eminescu și alți tineri de nădejde pentru neamul românesc au organizat cu mari strădanii festivitățile de la Putna din 1871. La vibrantele apeluri ale studenților de la Viena pentru sărbătoarea de la Putna, studenții români de la Paris declarau în răspunsul lor că ei văd în personalitatea Voievodului Ștefan cel Mare „o figură supremă”, deoarece în el s-a întruchipat „concepțiunea unei singure Românii”.

Organizatorii memorabilei ceremonii de la Putna scriau despre Ștefan Vodă că a fost „cel mai mare apărător al românismului în Orient și al civilizației creștine în secolul al XV-lea. El a înfrânt incursiuni barbare, nu numai spre gloria și fericirea națiunii române, ci și spre binele Europei întregi”.

Pe frontispiciul arcului de triumf ridicat de ei la intrarea în Mănăstirea Putna strălucea inscripția: „Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului”.

Comentarii Facebook


Știri recente