Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, pomenit astăzi în Biserica Ortodoxă Română

Biserica Ortodoxă Română îl pomenește astăzi, 25 aprilie a.c., pe Sfântul Cuvios Valile de la Poiana Mărului.

Iscusitul dascăl al rugăciunii, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, a reușit să îmbine, în sihăstriile din ținutul Buzăului și Vrancei, asprimea ascetică a vieții călugărești din Sinai și Athos cu experiența mistică a monahismului slav și cu tradiția isihastă de sihăstrie din sutele de schituri și mănăstiri românești. A făcut din obștea sa o adevărată școală duhovnicească de trăire isihastă. Ucenicii săi, munteni, moldoveni, ardeleni și ruși, trăiau în desăvârșită dragoste și bună rânduială. Punând accent pe ascultare, trăirea în desăvârșită armonie, citirea zilnică a Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți, practicarea Rugăciunii lui Iisus, păzirea curată a minții, mâncarea o dată pe zi și împărtășirea săptămânală, a reușit să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească în monahismul românesc la mijlocul secolului al XVIII-lea.

„Când l-am văzut, L-am proslăvit pe Dumnezeu din tot sufletul meu că m-a învrednicit pe mine nevrednicul să văd un bărbat așa de sfânt. Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu era în vremea aceea neîntrecut și fără egal între toți în înțelegerea dumnezeieștilor Scripturi, a învățăturilor de-Dumnezeu-purtătorilor Părinți, în judecata duhovnicească și în știința atotdesăvârșită a Sfintelor Canoane ale Sfintei Biserici și în înțelegerea dreptelor tâlcuiri. Vestea despre învățătura lui și despre povățuirile lui plăcute lui Dumnezeu pe calea mântuirii se dusese pretutindeni”, îl caracteriza Sfântul Paisie Velicikovski pe mentorul și duhovnicul său Sfântul Vasile de la Poiana Mărului.

Fiind unul dintre cei mai vestiți dascăli și lucrători din secolul al XVIII-lea ai Rugăciunii lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul” -, de numele Sfântului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existența isihasmului românesc, adică practicarea Rugăciunii minții, făcând din obștea sa o adevărată școală de trăire isihastă. Denumirea „de la Poiana Mărului” se trage de la schitul înființat, prin 1730-1733, împreună cu alți 12 ucenici în Poiana Mărului, în Munții Buzăului.

Sfântul Vasile este un reprezentant al emigrației monahale ruso-ucrainene care s-a produs în secolele XVII-XVIII în urma reformelor lui Petru cel Mare în Rusia și a persecuțiilor uniate în Ucraina rămasă sub stăpânirea polonă. Născut în 1692, în părțile Poltavei, Ucraina, a petrecut mai mulți ani din tinerețea sa în aspre nevoințe în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Moșenski, în apropierea Kievului, unde se călugărise. Vine în Țara Românească, foarte probabil pe vremea lui Constantin Brâncoveanu și a Mitropolitului Antim Ivireanu, când viața bisericească și culturală a Țării Românești era în apogeu. Împreună cu ucenicul său, ieroschimonahul Mihail, și cu alți călugări, intră în obștea Mănăstirii Dălhăuți, în apropierea orașului Focșani, unde rămâne 20 de ani. Aici este hirotonit preot și la scurt timp numit stareț, chiar dacă nu avea încă nici 30 de ani.

Sub păstorirea sa, Mănăstirea Dălhăuți a cunoscut o intensă renaștere spirituală. Cuviosul Vasile adună în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri, pe care îi învață cu ascultarea, smerenia, tăcerea și lucrarea cea de taină a Rugăciunii lui Iisus. Astfel, starețul Vasile face din obștea sa o adevărată școală duhovnicească de trăire isihastă, după învățătura Sfinților Părinți, renumită în Țara Românească. Ucenicii săi, munteni, moldoveni, ardeleni și ruși, trăiau în desăvârșită dragoste și bună rânduială. Crescând numărul lor, o parte dintre ei se stabilesc la schiturile din jur: Trestieni, Ciolanu, Cârnu, Rătești, Rogoz, Bonțăști, Valea Neagră (Vrancea) și altele.

Ca stareț la Poiana Mărului, Cuviosul Vasile conduce duhovnicește toate schiturile din Munții Buzăului pe care le cercetează regulat, fie personal, fie prin scrisori. Unul din ucenicii săi a fost și Cuviosul Paisie, pe care îl primește în Schitul Trestieni pentru câțiva ani, iar în anul 1750, merge la acesta, în Muntele Athos, unde îl călugărește. Preluând mișcarea isihastă de la Schitul Pocrov inițiată de Cuviosul Episcop Pahomie al Romanului (†1726), fericitul stareț Vasile era foarte iscusit în viața de rugăciune, în cunoașterea Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți filocalici.

Punând accent pe ascultare, pe trăirea în desăvârșită armonie, citirea zilnică a Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți, practicarea Rugăciunii lui Iisus, păzirea curată a minții, mâncarea o dată pe zi și împărtășirea săptămânală, reușește să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească în monahismul românesc la mijlocul secolului al XVIII-lea. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului afirmă cu insistență că Rugăciunea inimii nu e numai pentru sihastri, ci și pentru cei din viața de obște. Acest mare curent, al doilea ca mărime după cel din secolul al XV-lea, inițiat de Sfinții Nicodim de la Tismana (†1406), Leontie de la Rădăuți și Daniil Sihastrul, este desăvârșit și răspândit în toate țările ortodoxe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, prin marii stareți: Sfântul Paisie de la Neamț (†1794), Sfântul Gheorghe de la Cernica (†1806) și Sfântul Calinic de la Cernica (†1868).

Iscusitul dascăl al rugăciunii, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, a reușit să îmbine în sihăstriile din ținutul Buzăului și Vrancei asprimea ascetică a vieții călugărești din Sinai și Athos, cu experiența mistică a monahismului slav și cu tradiția isihastă de sihăstrie din sutele de schituri și mănăstiri, în care monahismul românesc, atât de măsurat și așezat, își ducea viața duhovnicească fără întrerupere încă din secolul al IV-lea. Astfel, starețul Vasile a reînnoit viața monahală din schituri și sihăstrii prin îmbinarea acestor trei experiențe: greacă, rusă și română. Cuviosul Vasile și-a dat sufletul în mâinile Domnului în anul 1767, lăsând în urmă numeroși ucenici.

Datorită vieții sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 4-5 martie 2003, a hotărât ca starețul de la Poiana Mărului să fie trecut în ceata Cuvioșilor Părinți purtători de Dumnezeu și să fie cinstit la data de 25 aprilie, zi în care a trecut la Domnul.

Pe lângă aleasa sa viață duhovnicească-ascetică, starețul Vasile era și un bun cunoscător al scrierilor patristice și postpatristice, din care a făcut anumite traduceri. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a scris și câteva „Cuvinte” despre paza minții, despre rugăciune și creștere duhovnicească, scurte introduceri la scrierile filocalice, lucrări teologice-ascetice, în limba slavonă, care au rămas în manuscris:

• Întrebătoare răspunsuri adunate din Sf. Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite tăgăduinței călugărești cei de bună voie (tipărită la Mănăstirea Neamț în 1816);

• Cuvînt Înainte la cartea fericitului Nil de la Sorska și Adăogire sau cuvânt pe urmă la cartea fericitului Nil de la Sorska, (ascet, teolog și filozof rus, stareț la Sorska, 1433-1508);

• Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul;

• Cuvînt înainte sau înainte călătorie la cartea lui Grigorie Sinaitul;

• Adăugire sau cuvânt pre urmă la cartea Sfântului Nil de la Soesca;

• Închipuire cum se cade nouă celor ce suntem pătimași și călcăm poruncile să ne îndreptăm prin pocăință și să ne învățăm lucrării cei cu mintea viețuind întru supunere.

Se cunosc șapte manuscrise slave copiate la Schitul Poiana Mărului, din care patru cuprind unele din lucrările menționate. Unul este copiat de starețul Vasile, iar un altul, cuprinzând versiunea slavă a scrierii alegorice-religioase spaniole „Desiderie”, a fost copiat tot de el. Opera sa a fost tradusă în limba română și copiată în zeci de manuscrise. Cuvintele sale introductive sunt adevărate pagini de filocalie și călăuză spre Hristos prin rugăciune.

Sursa: ziarullumina.ro

Comentarii Facebook


Știri recente