Sfântul Spiridon, făcător de minuni și în zilele noastre

Dăruit cu ușurința săvârșirii de minuni, ca un dumnezeu după har, Sfântul Spiridon nu încetează nici acum să lucreze pentru izbăvirea din necazuri a oamenilor. Mult milostiv cu cei smeriți, aspru cu cei mândri, sfântul se caracterizează printr-un neastâmpăr dumnezeiesc, ce îl face să iasă și din raclă, cu trupul, călătorind spre salvarea și celei din urmă oi, din turma sa cuvântătoare. Sfânt Părinte al Sinodului I Ecumenic, Marele Spiridon nu încetează a ne întări în credință, prin minunile sale de ‘ieri’ și de azi.

Potrivit ‘Vieții’ redactate de Sfântul Simeon Metafrastul, Sfântul Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în Askia, Cipru, pe vremea împăratului Constantin cel Mare (272-337) și a fiului său, Constantius. Îl caracterizau simplitatea în purtări și smerenia, ocupația sa fiind păstoritul oilor. Sfântul s-a însurat și a avut o fată, Irina. Sozomen, în a sa ‘Istoria bisericească’ (Cartea a II-a, cap. 11), mărturisește despre modestia și intransigența sfântului. ‘Deși a fost căsătorit, nu a fost din acest motiv și deficitar în realizări spirituale’. După moartea soției a fost înscăunat ca episcop al Trimitundei, cetate pe care a păstorit-o până în anul 348, când s-a mutat la cele veșnice, fiind îngropat în Biserica ‘Sfinților Apostoli’ din Trimitunda. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor, minunile sale continuând peste veacuri, până în zilele noastre.

Numele său provine de la cuvântul ‘spiris’, care în limba greacă înseamnă ‘coșuleț’, ca urmare a scufiei pe care o purta, din smerenie, în locul mitrei episcopale. De altfel, conform ‘Erminiei’ lui Dionisie din Furna, Sfântul Spiridon urmează a fi reprezentat ca un ‘bătrân, cu barba lungă șînțepoșatăț, despicată șpuținț în două și purtând scufie’.

În prezent, sfintele moaște ale ierarhului Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu, aflată la 100 de metri de mitropolie, unde se găsesc moaștele Sfintei Împărătese Teodora. Localnicii îl cinstesc pe sfântul lor protector prin patru procesiuni anuale, comemorând izbăvirea de foamete (1550), de o epidemie (1630), de ciumă (1673) și de asediul turcesc (în 1716). Aceste procesiuni corespund evenimentelor menționate în Sâmbăta Mare, în Duminica Floriilor, în prima duminică din luna noiembrie și pe 11 august.

Cunoscut și ca sfântul ‘călător’, în preajma sărbătoririi sale, arhiereul Spiridon dispare cu trupul din raclă, iar când revine, corpul său este cald și prăfuit, iar încălțările, tocite și purtate, după cum arată și iarba, și pământul de pe tălpi.

În timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare, în timp ce credincioșii cântă: ‘Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te, al cărui trup săvârșește astăzi minuni; Bucură-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă’.

Portretul moral și duhovnicesc al Sfântului Spiridon

Darul facerii de minuni este legat de calitățile morale și duhovnicești de excepție ale sfântului, așa cum reies acestea atât din ‘Viața’ sa, cât și din cântările bisericești. Însușirile sale unice poartă pecetea unei alegeri divine, după cum ne spune un irmos: ‘Hristos te-a ales păstor, preacuvioase, din pântecele maicii tale, blând, sfințit și curat, propovăduitor al sfintelor dogme, și vas preacinstit al darurilor Duhului’. De asemenea, și în ‘Acatist’, Sfântul Spiridon este zugrăvit ca cel ce ‘a fost ales din pântece’ și ‘din pruncie a fost plin de înțelepciune’ (Icos 2).

Chemării sale deosebite sfântul îi răspunde printr-o viață de profundă, intensă și continuă asceză și rugăciune. Cântările bisericești insistă pe efortul de disciplinare a trupului și de supunere a acestuia sufletului: ‘Îmbărbătându-te mai întâi asupra patimilor, sufletul și trupul ți le-ai sfințit’. Minunile devin posibile numai prin domolirea patimilor: ‘Orânduindu-ți îmboldirile trupului, de Dumnezeu însuflate, morți ai sculat cu grăirea ta cea de viață făcătoare’. De asemenea, ‘omorând cugetul trupesc și ochii sufletului mai înainte curățindu-i, cu totul te-ai făcut dumnezeiască biserică Duhului’.

Imnograful corelează, de fiecare dată, harismele cu dobândirea virtuților și a nepătimirii. Căci, ne previne însuși Hristos: ‘Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi! Depărtați-vă de la Mine, cei ce lucrați fărădelegea!’ (Mt. 7, 22-23). De asemenea, Marele Macarie comenta că nu puțini s-au învrednicit de darul vindecărilor, al proorocirilor și al vedeniilor, însă nu au urcat și treapta iubirii desăvârșite, și au căzut prin mândrie. ‘Iar cel ce a ajuns la desăvârșita dragoste a devenit deja înlănțuit și prizonier al harului’, adică, la fel ca îngerii, este de neclintit spre păcat, pentru că și-a predat libertatea Domnului.

Sfântul avea însă o viață de intensă trăire duhovnicească, așa cum reiese și din troparul: ‘De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfințite, mintea înălțându-ți-se de lumina vie a Duhului, ai dobândit încercarea cea lucrătoare’, adică discernământul, cunoașterea celor duhovnicești prin experiere. Iubirea pentru Hristos stinge în el dragostea după cele trupești și materiale: ‘Aprinzându-te de cărbunii cinstitului Duh, ars-ai materia patimilor cea lesne arzătoare, fericite’.

Sfântul ajunge la vederea luminii necreate, după cum spune irmosul: ‘Cu lucrări dumnezeiești curățindu-ți sufletul, (…) te-ai îmbogățit cu lumina preastrălucitoare a Dumnezeiescului Duh’. El este cu totul desăvârșit, fiind numit ‘livadă a nepătimirii binemirositoare’ și ‘pahar al dragostei nedeșertat’. Într-un alt irmos se spune că ‘luminându-ți mintea cu nepătimirea și înfrumusețând-o cu dumnezeiasca smerenie, ai primit darurile Duhului, ca să alungi duhurile și să dezlegi bolile celor ce cu credință te cinstesc pe tine, preasfințite’.

Atitudinea smerită a sfântului și bogăția harismelor

Este ziditor să urmărim, în continuare, atitudinea smerită a sfântului față de puterile sale minunate. Astfel, venind la el o femeie cu copilul ei mort și rugându-l să-l învieze, Sfântul este cuprins și de compasiune, și de frica de a nu se mândri, dacă ar face o minune. Căci, ‘temându-se de slava deșartă, se lepăda de un lucru așa minunat. Însă, fiind milostiv, se biruia de amara tânguire a celei ce plângea și a întrebat pe diaconul său Artemidot: ‘Ce să facem, frate’?’. Îndemnat la fapta milostivă, sfântul înviază pe copil, apoi și pe mama sa, care, între timp, murise de bucuria de a-și vedea iar copilul viu. Dintr-o adâncă smerenie, ‘a poruncit sfântul femeii și celor ce se întâmplaseră acolo, să nu spună nimănui de ceea ce au văzut și s-a făcut’.

De asemenea, Socrates Scholasticus, în ‘Istoria Bisericii’ (Cartea I, cap.12), subliniază smerenia unică a Sfântului Spiridon, ce l-a determinat să continue să se ocupe cu păstoritul, chiar și atunci când a fost încununat ca păstor al ‘oilor’ cuvântătoare, adică episcop al Trimitundei. Astfel, venind un negustor să cumpere de la sfânt 100 de capre, acesta nu îi plătește decât prețul pentru 99, vrând să îl înșele. Numai că, atunci când luă cu sine cele 100 de capre, una dintre ele se întorcea în ocolul ei, zbierând și smulgându-se din orice legături, încât se mirau toți cei de față. ‘Sfântul Spiridon, pricepând lucrul și nevrând înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean’, i se adresează acestuia cu blândețe, între patru ochi, făcându-l să își recunoască fapta și să își plătească datoria.

Într-o altă situație, o femeie rămăsese însărcinată cu alt bărbat decât soțul ei și nu voia să recunoască păcatul său. Sfântul o leagă prin cuvânt să nu poată naște până nu își mărturisește păcatul. Aceasta însă, împietrită cu inima, nu a vrut să mărturisească, murind în dureri mari la naștere. Auzind acestea, sfântul nu se mândrește cu puterile lui, ci ‘a lăcrimat și se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea și zicea: ‘Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvântul cel zis de mine se împlinește așa degrabă între dânșii cu fapta”. Iar altuia care voia să i se închine ca unui zeu, pentru că îi spunea lucruri ce urmau să se întâmple, îi zice: ‘Eu sunt pătimaș asemenea ție, iar dacă vezi că știu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruiește Dumnezeul meu, întru care și tu, de vei începe a crede, vei cunoaște care este tăria și puterea Lui cea atotputernică’.

Smerenia Sfântului Spiridon transpare și în veșmintele sale modeste. Așa s-a întâmplat când a fost chemat de împăratul Constantius să îl vindece. ‘Sfântul episcop era îmbrăcat în haine simple și purta în mână un toiag de finic și mitră pe cap, cum și un văscior de lut atârnat la piept, precum era obiceiul celor ce viețuiau în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în care obișnuiau a purta untdelemn din Sfânta Cruce’. Unul dintre slujitorii împăratului, văzându-l îmbrăcat așa sărăcăcios, nu îl recunoaște și nu îi dă voie să intre în palat, ba chiar îl lovește peste obraz. Dar Sfântul Spiridon ‘fiind fără răutate, după cuvântul Domnului i-a întors lui și cealaltă parte. Acela, cunoscându-l că este episcop și văzându-și greșeala sa, și-a cerut iertare cu smerenie, pe care a și căpătat-o’. De aceea și imnograful îl numește ‘arhiereu fără răutate’ și ‘preabun păstor’.

După ce îi vindecă trupul împăratului, sfântul caută să îi tămăduiască și sufletul, după cum cântă stihira: ‘Cu învățăturile tale l-ai plecat să caute pururea să cinstească pe toți preoții, ca pe niște slujitori de totdeauna ai lui Dumnezeu’. ‘Cinstirea’ din cântare se referă la scutirea de dări a întregului cler și a slujitorilor bisericești, decizie pe care o ia împăratul la sfatul sfântului, ‘judecând a fi lucru necuvios, ca slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului celui muritor’.

Vindecându-l pe împărat, este silit să primească aur ca răplată, însă sfântul îl împarte la săraci: ‘Graiurile dumnezeieștilor porunci păzindu-le, întru tot fericite, durerile cele mari ale împăratului le-ai risipit și aur ai dat tuturor celor de pe pământ, Spiridoane fericite. Că nimic nu ai câștigat pe pământ, strângându-ți în cer bogăția care rămâne în veac’. Biruința sfântului asupra patimii după bani se oglindește și în minunea prefacerii unui șarpe în aur, pentru ajutorarea cuiva în mari nevoi materiale, căci: ‘ai călcat în picioare năravul iubirii de argint și miluind pe cel lipsit’.

Blândețea și asprimea sfântului

Cântările îl numesc ‘Spiridon cel înțelept, cel blând și simplu, cel întreg și fără răutate’. Multe irmoase cântă frumusețea lui morală, caracterul liniștit și ‘lesne iertător’ al sfântului: ‘în pământul celor blânzi ajungând, părinte, ca un blând și milostiv și curat făcându-te’; ‘fără de răutate, drept, blând, milostiv și răbdător, primitor plin de dragoste de străini, ierarh preasfințit și cu evlavioasă înțelepciune împodobit’.

Luminânda îl zugrăvește și ea ca ‘pe cel blând și liniștit, cel milostiv și iubitor de săraci’, fiind noi înșine îndemnați ‘să urmăm blândeților lui, nerăutății, bunătății, iubirii de oameni și marii lui înțelepciuni’. Sfântul Simeon Metafrastul scria și el că sfântul ‘viețuia cu cinste și cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândețe, lui Iacob în simplitatea inimii și lui Avraam în iubire de străini’.

Compasiunea, dar și umorul său sunt ilustrate de o întâmplare cu o ceată de hoți care a încercat să îi fure oile. Dimineața, sfântul îi găsește legați cu funii nevăzute. Milostiv, face rugăciune pentru ei, ca Dumnezeu să îi dezlege, iar la plecare le dă și un berbec, amuzat, ca să nu le fi fost în zadar ‘privegherea’ de toată noaptea. Fapta sa este în autentic duh evanghelic, nu doar un episod anecdotic, după cuvântul Mântuitorului care ne îndeamnă să răspundem răului cu o generozitate dezarmantă: ‘Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa’ (Mt. 5, 40).

Cu toate acestea, sfântul este intransigent cu cei mândri, așa cum reiese din minunea prin care ‘amuțirea diaconului odinioară a tămăduit-o’. Mergând Marele Spiridon într-un sat Eritra, a intrat în biserică, cerându-i unui diacon să facă o rugăciune pe scurt, pentru că era ostenit de lungimea drumului și de arșiță. Dar diaconul lungi intenționat rugăciunea, pentru că se mândrea cu glasul său și îi plăcea să se asculte cântând. Sfântul, ‘deși era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicându-i: ‘Taci!’. Și îndată i s-a legat limba, încât nu numai glasul, ci și vorba și-a pierdut și sta mut ca unul fără limbă’. În urma rugăminților rudeniilor și prietenilor acelui diacon, sfântul abia se înduplecă să îi redea glasul. Îl lăsă însă cu o anumită poticneală în vorbă, ca să nu se mai mândrească cu vocea sa melodioasă și cu glasul limpede. Căci ‘sfântul era aspru cu cei mândri și măreți în deșert’.

Acest diacon se mândrea auzindu-și propriul glas, dar Marele Spiridon se smerea ascultând glasuri îngerești. ‘Când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind’, spune troparul sfântului. Astfel, fiind la o Vecernie sfântul arhiereu numai cu slujitorii bisericești, nu era popor în biserică pentru a da răspunsurile cuvenite, dar se auzea din înălțime un glas dulce și nepământean ce striga ‘Și duhului tău’ și ‘Doamne miluiește’, la fiecare ectenie rostită de diacon. Glasul acela răzbătea până la cei ce erau departe de biserică, atrăgându-i să se apropie și să-și îndulcească urechile și inimile. Dar ‘după ce au intrat în biserică, n-au văzut pe nimeni, decât pe arhiereu cu puțini slujitori bisericești; apoi acea cântare bisericească nu se mai auzea de nimeni și se minunau foarte mult’.

Intransigența sfântului, numit în Minei ‘dreptarul arhiereilor’, este evidențiată și de purtarea sa față de episcopul Trifilie, care, ținând un cuvânt de învățătură în biserică, citează versetul: ‘Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă’ (Marcu 2, 9), înlocuind cuvântul ‘pat’ (krábbatos) prin ‘culcuș’ (skímpous), adică: ‘Scoală-te și-ți ia culcușul tău’. Auzind acestea, Sfântul Spiridon, care era de față, se ridică și îi zice lui Trifilie: ‘Oare tu ești mai bun decât cel ce a zis ‘pat’, de te rușinezi de cuvintele Lui?’. Dojenindu-l astfel, sfântul iese din biserică în fața tuturor, ‘pe Trifilie, care se îngâmfa cu frumusețea vorbirii sale, rușinându-l puțin’, pentru a-l învăța înțelepciunea duhovnicească smerită și blândețea.

Altă dată, când același Trifilie visa cu ochii deschiși la viile și livezile unui sat, Marele Spiridon, cunoscând gândurile inimii sale, îl îndeamnă să își strângă mai degrabă averi nestricăcioase în cer.

Adeverirea credinței prin minuni la Sinodul I Ecumenic

Suind ‘în muntele nepătimirii’, sfântul intră ‘în norul adâncii cugetări a celor dumnezeiești’, primind pe ‘lespedea’ inimii ‘legea mântuitoare’, ca odinioară Marele Pavel, care spunea că a primit legea ‘nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii’ (II Cor. 3, 3). Sfântul Spiridon era un om simplu, fără știință de carte, ce, în mod uimitor, cunoștea însă temeinic Sfintele Scripturi, ca mai târziu Cuvioasa Maria Egipteanca, ce știa pe de rost toată Psaltirea, deși nu o citise niciodată. Cu Marele Spiridon și alți sfinți ca acesta se împlinește cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur după care ‘harul Duhului Sfânt ține locul Scripturilor’ în cei cu viață curată. Cu cei neprihăniți, Dumnezeu vorbește față către față. Abia după ce au căzut oamenii în păcate grele ‘a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor și cuvintelor lui Dumnezeu’. Iar Hristos Însuși nu a dat ceva scris apostolilor, ‘ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: ‘Acela vă va aduce aminte de toate’ (Ioan 14, 26)’ (‘Omilii la Matei’, Omilia I).

Astfel, Sfântul Spiridon ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu prin viața sa, după cum mărturisește și icosul: ‘Cunoscut-ai cu viețuirea ta pe Dumnezeu, Cel ce vede cele ascunse, și sufletul tău locaș primitor Treimii făcându-l, pe Aceasta cu curăție ai primit-o’. Cunoscând prin experiență dumnezeiască adevărul de credință, Marele Spiridon este numit ‘stâlp și apărător al credinței’, așa cum îl arată și minunea săvârșită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).

În acel sobor erau prezenți și filosofi greci peripateticieni, între care se evidenția unul care formula argumente sofistice în favoarea ereziei lui Arie, după care Iisus Hristos ar fi fost doar o creatură a Tatălui ceresc. Sfântul Spiridon, care făcea și el parte din cei 318 Sfinți Părinți, îl va îndupleca pe filosof să vină la cunoașterea adevărului nu cu înțelepciunea omenească, ci cu puterea lui Dumnezeu.

Sfântul face o minune cu o cărămidă, vrând să arate deoființimea Persoanelor Sfintei Treimi, pentru că știa că în cei îndoielnici ‘ochii sunt mai credincioși decât urechile’. Făcând semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Marele Spiridon a strâns în mână cărămida și ‘o! prea slăvită minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în mâinile sfântului’. Cei de față s-au înfricoșat, ‘filosoful cel rău l-ai rușinat’ cântă o stihiră. Aceasta se vindecă de boala ereziei ariene, îmbrățișând credința adevărată.

În acest fel se arată că Sfântul Spiridon urmează îndeaproape învățătura Sfântului Pavel, care, deși era un erudit, nu propovăduia prin intermediul înțelepciunii raționale, ci prin ‘adeverirea Duhului și a puterii, pentru ca credința voastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu’ (articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 12 decembrie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente