Sfântul Simon Zilotul, sărbătorit în Capitală la Biserica Podeanu

Biserica Podeanu din cartierul bucureștean Grivița își sărbătorește joi, 10 mai 2012, ocrotitorul spiritual, pe Sfântul Simon Zilotul, Apostol al Domnului și mirele din Cana Galileii, unde Mântuitorul a făcut prima Sa minune, prefăcând apa în vin.

Credincioșii care participă astăzi la slujba de hram se vor putea închina moaștelor Sfântului Apostol Simon Zilotul, care se păstrează în sfântul lăcaș. ‘Aseară am săvârșit slujba Privegherii, după care am participat împreună cu credincioșii la o procesiune în jurul bisericii cu moaștele Sfântului Apostol Simon Zilotul. Astăzi, după slujba Ceasurilor și a Utreniei, Sfânta Liturghie va fi săvârșită de un sobor de preoți veniți de la mai multe parohii din Capitală, după care vom dărui credincioșilor pachete cu alimente’, ne-a declarat părintele Vasile Ailioaei, parohul Bisericii Podeanu din Protoieria I Capitală.

Numele bisericii (Podeanu) provine de la principalul ei ctitor, Nicolae Podeanu, care împreună cu soția sa Ecaterina a donat nu numai terenul pe care se află construită biserica, ci și întreaga lor agoniseală. Moaștele Sfântului Simon Zilotul au fost aduse la această biserică de episcopul Valerian Zaharia, fost chiriarh al Oradiei, care le-a primit în dar în urma unei vizite în Creta, potrivit Ziarul Lumina. Acesta dorea să le ducă în Oradea, la Catedrala cu Lună, însă acest lucru nu a mai fost posibil, din cauza regimului comunist care îl pensionase forțat pe episcop, deoarece a îndrăznit să critice regimul. Întrucât episcopul Valerian și-a petrecut ultimii ani din viață în casa parohială a Bisericii Podeanu, a lăsat sfintele moaște spre închinarea credincioșilor din întreg Bucureștiul. Moaștele Sfântului Simon Zilotul sunt acoperite de un baldachin construit după modelul celui aflat la Roma, într-una din catacombele unde se află moaștele Sfinților Chiril și Metodiu.

Lăcașul din Groapa lui Ouatu

Biserica Podeanu a fost ridicată în anul 1930 de preotul Mihail Șerpoianu pe un maidan, la margine de București. O mențiune despre slujitorul altarului făcea scriitorul Eugen Barbu în romanul său, „Groapa”, în care se amintește atât despre Groapa lui Ouatu, unde era biserica, dar și despre preot. „Majoritatea celor de aici erau săraci lipiți și aflați în bezna necredinței”, era o știre în revista „Păstorul Ortodox”, la 1 ianuarie 1933. Părintele Șerpoianu era un om mic la stat, dar foarte inimos, fiind trimis aici de patriarhul Miron Cristea mai mult ca să i se satisfacă cererea îndrăzneață, de a face o biserică pe maidanul rău famat. A fost primit de mahala cu o batjocură zdrobitoare. Totuși, părintele nu s-a descurajat. A pornit o muncă stăruitoare, începând să câștige pentru împărăția lui Dumnezeu, unul câte unul, sărmanii mahalalei sale. După nouă ani, acest loc a devenit o vatră de lumină, numindu-se parohia Podeanu, după numele celui ce a donat terenul pe care a fost ridicată biserica. Pictura bisericii a fost realizată de renumitul zugrav Dimitrie Belizarie, cel ce a pictat și Catedrala patriarhală din București. În jurul bisericii, s-au construit casa parohială, dispensarul pentru bolnavi și cantina pentru familiile sărace, toate făcute din contribuția benevolă a enoriașilor trecuți „din moarte la viață”.

Crinul de pe maidan

Lăcașul a devenit neîncăpător pentru mulțimea care, la fiecare sărbătoare, venea să asculte slujba și predica părintelui mărunt la trup, dar cu o inimă mare. „Șapte-opt sute de bărbați și femei, afară de copii, se împărtășeau regulat la Paști și Crăciun, după săptămânile de pregătire ale posturilor”, aflăm tot din „Păstorul Ortodox”. Asistența socială avea în vedere cele patruzeci și cinci de familii nevoiașe, care mâncau zilnic două feluri de bucate în anii de după greva muncitorilor de la Grivița. După ridicarea bisericii, patriarhul Miron Cristea a spus: „Astăzi, pe maidanul de altă dată, a înflorit un crin, biserica voastră, care înmirezmează această lume umilă și muncitoare”. Tot aici s-a rugat de multe ori Regele Mihai al României, care a dat bani pentru ușile de la intrare.

Doar biserica a rămas în picioare la bombardament

Biserica Podeanu a îndurat multe vitregii începând cu anul 1940 când, în urma cutremurului, au avut de suferit zidurile. Au trecut numai patru ani, până când, în 1944, bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial au distrus complet cartierul Grivița. Singura clădire care a rămas în picioare a fost biserica, deși cele două turle situate deasupra pronaosului, fiind atinse, au căzut. Daune ale lăcașului de cult s-au înregistrat și la cutremurul din 1977, când a căzut turla centrală. Structura simplă, de cărămidă, pe care au fost așezate cele trei turle construite din beton masiv, foarte greoaie, s-a șubrezit în urma mișcărilor seismice și au început să apară fisuri mari în ziduri. Biserica cerea o reconsolidare serioasă. Când, în 1990, a venit actualul părinte paroh Vasile Ailioaei, a hotărât demararea lucrărilor de renovare a locașului. În 1996, Nicolae Noica, ministrul cultelor de atunci, văzând cum arăta biserica, a dispus dărâmarea ei și construirea alteia în grădina de alături. Părintele Ailioaei a căutat în arhive date privind biserica, pentru a arăta importanța ei ca monument, și a împiedica demolarea. A reușit.

Un episcop cu domiciliu forțat

Pensionat forțat de autoritățile comuniste pentru că s-a opus decretului care viza închiderea mănăstirilor și reducerea personalului monahal din acestea, episcopul a primit interdicția de a sluji, stabilindu-i-se domiciliul forțat în București. Venind aici, a luat cu sine și sfintele moaște pe care le primise în urma unei vizite în Creta făcută împreună cu mitropolitul Tit Simedrea.

Episcopul Valerian Zaharia

Născut la Faraoane de Sus, județul Vrancea, în anul 1915, pe 26 octombrie, de ziua Sfântului Dimitrie, ca al zecelea copil al părinților săi, Valerian Zaharia este singurul episcop fiu de călugăr, după cum mărturisea el însuși. Tatăl său s-a călugărit spre sfârșitul vieții. Pentru că părinții lui s-au despărțit, Vasile (numele de mirean al episcopului) a ajuns la orfelinat. Este singurul arhiereu provenit din orfelinat. După ce a urmat Seminarul Teologic la Brăila, a absolvit facultățile de Teologie și de Litere de la București. Ca ieromonah, a fost ales ca stareț al Mănăstirii Ghighiu, apoi a condus și obștea Mănăstirii Antim. O vreme a fost director al Seminarului Teologic din Bălți, Basarabia, apoi a fost detașat la seminariile din Galați și Iași. A fost un destoinic scriitor la ziarul „Universul”, unde i-au apărut peste 300 de articole. Tot el a editat cel dintâi compendiu biblic: „Flori alese din grădină Sfintei Scripturi”, care cuprinde citate biblice pe diferite teme.

Părintele Vasile Ailioaei a povestit: „L-am cunoscut pe episcopul Valerian încă din perioada când eram seminarist. Deși eu sunt originar din Humulești, am făcut Seminarul Teologic în Banat, la Caransebeș. Am fost înfiat de către episcopul Teoctist al Aradului și la Seminarul de acolo l-a cunoscut pe episcopul Valerian. Aveam 12 ani de preoție când l-am reîntâlnit la Biserica Podeanu, în 1990. Pentru că se opusese autorităților comuniste care doreau închiderea mănăstirilor în urma decretului 410, comuniștii urmărind desființarea vieții monahale în România, s-au hotărât să facă mai întâi un test cu Eparhia Oradiei, unde era arhiereu Valerian Zaharia. Protestul pe care ierarhul Oradiei l-a făcut față de autorități a atras mânia șefului Departamentului Cultelor de atunci, Emil Botnăraș, care a hotărât pensionarea forțată a lui. De atunci nu i s-a mai permis să slujească în public. A fost silit să vină în București, iar, în casa din spatele Bisericii Podeanu, episcopul își făcuse un mic altar, unde săvârșea Sfânta Liturghie în duminici și sărbători. Era un om tare ca o nucă. Un temperament vulcanic. Citea enorm. Făcea însemnări și avea un comentariu pertinent la multe probleme teologice. După evenimentele din 1989, l-am invitat să oficieze Sfânta Liturghie în fiecare duminică și să predice. Credincioșii erau foarte bucuroși, îl iubeau mult. Sfătos, blând cu copiii, era ca un bunic pentru noi toți. Îl ascultam ore în șir, iar uneori, pe când nu locuiam în parohie, casa parohială fiind ocupată de el, soția mă mustra, spunându-mi: «Pierzi prea mult timp cu părintele». Eu i-am răspuns: «Lucrurile, experiența pe care le-a adunat într-o viață, eu le primesc de la el într-o oră». Biserica Podeanu era după anii ’90 o catedrală episcopală. Până la moartea lui, întâmplată la 15 martie, 1996 a slujit aici săptămânal”.

Comentarii Facebook


Știri recente