Sfântul Sava cel Sfințit și dezvoltarea monahismului în Iudeea

Cel mai important obiectiv religios de pe agenda pelerinului aflat în ținutul Iudeii este mănăstirea „Sf. Sava cel Sfințit”, numită în limba arabă „Mar Sabbas”. De la Bethleem până la cea mai importantă lavră ortodoxă din estul pustiului Iudeii sunt doar 14,5 kilometri, informează „Ziarul Lumina”.

Culmi neregulate de piatră calcaroasă, gri-cenușie, fără verdeață, văi abrupte, peșteri pustii mult căutate cândva de către călugării iubitori de liniște, dealuri sterpe și pietroase – acesta este pustiul în care fost ctitorită mănăstirea de către Sfântul Sava, între anii 482-486, în timpul patriarhului Ierusalimului, Martirie. Mai târziu, datorită respectului său pentru Sf. Sava, împăratul Justinian a fost cel care a construit mănăstirea aproape așa cum este ea astăzi.

Măreață cetate a Duhului Sfânt

Privită de pe munte, mănăstirea, cu cele șase paraclise ale ei, ne amintește de cetățile glorioase ale Bizanțului, cu zidurile lor înalte, cu porțile mici ferecate, cu chilii suprapuse și turnuri de rezistență. Dacă o cercetăm, însă, ca și lăcaș de cult, ea ni se va înfățișa ca o măreață cetate a Duhului Sfânt situată între pământ și cer, departe de oameni, dar aproape de sfinții îngeri. Doar porțile mici, cu mari ferecături din fier, ne trimit cu gândurile la vremea năvălirilor beduinilor nomazi. Iar această imagine este întregită de priveliștea ce ni se înfățișează din balconul de nord al etajului în care se află chiliile, de unde zărim Valea Cedrilor, cu micul ei pârâiaș. Este o priveliște care ne mișcă inima, dar ne și înfioară. În vale, în adâncul prăpastiei, ca un fir de argint, curge pârâul Cedrilor, al cărui izvor este în Grădina Ghetsimani. Dincolo de valea abruptă, în peretele fierbinte al stâncii, se văd numeroase uși foarte mici. Sunt intrările în peșteri, locuri din stânci în care au trăit nenumărați sfinți pustnici. Tot acolo se observă o peșteră cu cruce neagră deasupra. Este peștera Sfântului Sava cel Sfințit, în care, spune tradiția, Sfântul Sava a făcut asceză timp de 50 de ani, fiind slujit de un leu.

Pe la anul 614, lavra avea 119 chilii, în care viețuiau 5.000 de călugări; alți 10.000 sălășluiau în jur, în diferite locuri ascunse. Cei mai mulți dintre ei au fost uciși de sarazini, puțin înainte de invazia lui Hosroc. Și mai târziu, în anul 728 mulți părinți de aici au fost uciși de arabi. Perioada cuprinsă între anii 1608-1645 a fost marcată de prezența majoritară a creștinilor ortodocși sârbi. În această perioadă, mănăstirea a căpătat caracter sârbesc. După anul 1645, a început să decadă, datoriile năpădindu-i vistieria și punându-i în pericol existența. O râvneau și catolicii, și armenii. Dar patriarhul Nectarie al Ierusalimului a plătit, în anul 1667, toate datoriile și a intrat în posesia acesteia. Ulterior, a mai fost reparată, în anul 1686, de către patriarhul Dositei, iar mai apoi întărită de urmașul său, Hrisant.

Din moaștele Sfântului Sava cel Sfințit, așezate în partea dreaptă a naosului, într-o nișă mare, anume zidită, cu o icoană a lui foarte veche, se vede numai capul, învelit în schimă. Restul corpului este îmbrăcat în rasă călugărească. După o lungă și nedorită pribegie de sute de ani, moaștele Sfântului Sava au fost aduse, în vara anului 1965, la mânăstirea întemeiată de el în Țara Sfântă. Pe o placă alăturată putem citi o inscripție în grecește, care arată că aici se află mormântul cuviosului Sava, născut în anul 439 în Capadocia, care a trăit 94 de ani, ale cărui sfinte moaște au fost duse la Veneția, în Biserica „Sf. Marcu”, iar în 1965, au fost readuse la mănăstire. Tot aici se află și capul Sfântului Xenofont, precum și moaște ale fiilor săi, Arcadie și Ioan.

„Nerodirea pustiului ai făcut-o roditoare”

Biserica Mănăstirii „Mar Sabbas”, cu hramul „Buna Vestire”, deși este mică, simplă ca arhitectură, este împodobită cu odoare scumpe și icoane vechi de mare frumusețe. În fața ei se află mormântul Sfântului Sava. Este o criptă rotundă din piatră, acoperită, în care a fost înmormântat trupul marelui povățuitor al călugărilor de pe aceste meleaguri. Ulterior, fiind canonizat ca sfânt, i s-au strămutat sfintele moaște în biserică, spre mângâierea ucenicilor, care îi cântă mereu troparul: „Cu curgerile lacrimilor tale nerodirea pustiului ai făcut-o roditoare.”

De altfel, asistând la o slujbă aici, pelerinul va observa cât de smeriți, tăcuți și cuvioși sunt cei zece călugări viețuitori. În istoria mănăstirii figurează și numele unor călugări români, care au trăit aici până în 1973, când au trecut la Domnul: ieromonahul Ignatie Rădulescu, ierodiaconul Veniamin Trifan, monahul Ștefan și monahul Marcu, portarul mânăstirii. Lor li s-a alăturat, în 1936, cuviosul Ioan de la Neamț.

Despre programul liturgic, reținem că slujbele la biserică se fac, pe cât posibil, după „Tipiconul” Sfântului Sava, astfel: Liturghia – în fiecare zi, Utrenia – la miezul nopții, Vecernia – după-amiază. „Tipicul Mare”, cu rânduiala tuturor slujbelor ce se fac peste an în mănăstirile ortodoxe, este cea mai importantă carte scrisă de Sf. Sava.

Mănăstirea oferă călugărilor o singură masă, la amiază, în rest fiecare având libertatea să-și prepare singur cele de mâncare. Mănăstirea nu are terenuri agricole, fiind situată, cum am arătat, în adâncul pustiului, unde totul este deșert, întreținerea curentă fiind asigurată din dania puținilor pelerini și din contribuția lunară a Patriarhiei de Ierusalim. Ca și la mănăstirile atonite, carne nu se mănâncă aici niciodată. Este o mănăstire cu viață ascetică aspră, care a dat Bisericii Ortodoxe numeroși sfinți. Aici s-a nevoit, ca bibliotecar, și Cuviosul Ioan Iacob de la Neamț, între anii 1937-1947. Mănăstirea are și un paraclis, o biserică destul de mică, anexată bisericii mari, în care se citesc Miezonoptica, Ceasurile și Pavecernița.

Comentarii Facebook


Știri recente