Sfântul Paisie de la Neamț sărbătorit în Biserica Ortodoxă

Călugăr cu viață aleasă, bun organizator al vieții de obște, bun învățător al ucenicilor săi pe care i-a îndemnat tot timpul la rugăciune, la muncă, la practicarea virtuților creștine, sădindu-le în suflet dorul neîncetat pentru Hristos, bun traducător al scrierilor Sfinților Părinți și neîncetat lucrător pentru apărarea dreptei credințe, starețul Paisie de la Neamț poate fi considerat un al doilea înnoitor al monahismului românesc, după Sfântul Nicodim de la Tismana. Pentru viața sa curată și pentru jertfa pe care a pus-o neîncetat în slujba credinței, Biserica Ortodoxă Rusă (1988), apoi cea Română (1992) l-au trecut în rândul sfinților preacuvioși, fiind prăznuit în fiecare an pe data de 15 noiembrie, informează ‘Ziarul Lumina’.

Cuviosul Paisie de la Neamț a văzut lumina zilei la 21 decembrie 1722 în orașul ucrainian Poltava, într-o familie cu doisprezece copii, el fiind al unsprezecelea. Tatăl său, Ioan, era preot la catedrala din Poltava, iar mama sa, Irina, se îngrijea de cele douăsprezece odrasle cu care Dumnezeu le binecuvântase casa. La botez a primit numele de Petru, după numele Sfântului Petru Movilă, mitropolitul Kievului, deoarece acesta era cinstit de Biserică în ziua de 21 decembrie. Părintele Ioan a trecut la cele veșnice pe când micuțul Petru avea numai patru ani. După moartea tatălui, mama a rămas cu toată grija casei, stăruind ca pruncii ei să primească cea mai bună educație creștinească.

La vârsta de doisprezece ani, Petru este dus de mama sa să învețe carte duhovnicească la Școala Frăției din Kiev, școală care era cunoscută mai ales sub numele de Academia movileană, după întemeietorul ei, Sf. Ier. Petru Movilă. Aici este lăsat în grija arhiepiscopului de Kiev, Rafael. La această școală a învățat alături de copiii marilor demnitari și preoți din Ucraina și chiar din Moldova. Timp de patru ani de școală, sufletul fericitului Platon nu și-a găsit odihnă, fiind mereu mistuit de dorul călugăriei. Glasul tainic al Duhului Sfânt îl chema la marea nevoință a vieții monahale, unde prin multe osteneli și neadormită rugăciune, sufletul râvnitor se curăță de patimi și se unește cu Hristos.

Este făcut rasofor în anul 1739, având doar 17 ani, la Mănăstirea Medvedevschi și primește numele de Platon.

Caută pe Hristos în mănăstirile moldave

Mereu în căutarea isihiei desăvârșite, rasoforul Platon zăbovește pentru puțin timp în marea lavră Pecerska, dar negăsind nici aici ceea ce căuta, calăuzit de mâna lui Dumnezeu, în anul 1745, părăsește patria natală și merge pentru a-L afla pe Hristos în mănăstirile din Moldova.

La adăpost de uniația catolică poloneză care invadase o bună parte din Ucraina de sud-vest, rasoforul Platon va găsi în ținuturile Moldovei o viață monahală cu deosebită înflorire, având posibilitatea de a gusta rugăciunea lângă doi mari călugări isihaști de pe aceste meleaguri: Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului și Cuviosul Onufrie Sihastrul.

După ce poposește la mai multe mănăstiri și sihăstrii, fericitul Platon se stabilește la Schitul Trestieni, în ținutul Buzăului. Fiind foarte apropiat de marele pusnic Onufrie, și dorind să deprindă de la acesta meșteșugul rugăciunii lui Iisus, Platon merge la Schitul Cârnu de pe valea Buzăului.

Mereu cerea de la avva Onufrie cuvânt duhovnicesc care să-i fie de folos pe calea mântuirii. Odată, după ce i-a vorbit bătrânul despre pătimirile trupești și sufletești și despre luptele care vin de la vrăjmașul diavol, a adăugat și aceste cuvinte: „Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mântuit nici unul dintre sfinți. Dar celui ce cade la Hristos cu credință și cu dragoste, cu smerenie și cu lacrimi, i se dau mângâieri și negrăite bucurii, pace și dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sunt lacrimile nefățarnice izvorâte din marea dragoste, zdrobirea inimii și smerenie necontenită pentru Hristos. Căci din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimțitor către bunurile lumii acesteia”. Monahul Platon a pus aceste cuvinte în cel mai de cinste ungher al inimii sale pentru că demult le așteptase și demult căuta sensul lor plin de viață.

A plecat în Sfântul Munte ca să scape de hirotonie

După patru ani de nevoință duhovnicească petrecută în Moldova, fericitul Platon a plecat în Sfântul Munte pentru „ca nu cumva părinții moldoveni să mă silească să primesc preoția”, după cum el însuși mărturisește.

Prima sa dorință cu care a mers în Muntele Athos a fost aceea de a găsi un om, asemenea părintelui Onufrie, de la care să afle sfat bun pentru mântuire. Negăsind însă un povățuitor iscusit, s-a retras în pustie și timp de patru ani s-a nevoit de unul singur, în lipsă și în osteneală, în ruguciune și în citirea Sfinților Părinți, în lacrimi și priveghere ziua și noaptea.

Dar nu după multă vreme, Dumnezeu a rânduit ca în Sfântul Munte să vină marele stareț Vasile de la Poiana Mărului, poposind câteva zile la chilia fericitului Platon. La rugămintea starețului Vasile, Platon a acceptat să devină monah, luând numele de Paisie.

Calea împărătească

După ce s-a călugărit, Sf. Paisie Velicikovski s-a apropiat tot mai mult de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului. Bătrânul Vasile l-a sfătuit pe ucenicul său să-și aleagă calea împărătească: „Toată viața monahicească se împarte în trei părți: prima este viața de obște; a doua este petrecerea în doi sau în trei, numită și calea împărătească sau de mijloc, având toate în comun; a treia este nevoința de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaților sfinți și desăvârșiți”. Iar altă dată avva Vasile îl învăța: „Cel ce trăiește singuratic lucrează numai pentru sine, din iubire de sine; iar cel ce trăiește în obște lucrează numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca noi neputincioșii să ținem calea împărătească, petrecând mai mulți la un loc. În felul acesta și ispitele le vom birui și de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi!”

Aceste îndemnuri au fost folosite mai târziu de Cuviosul Paisie pentru organizarea vieții de obște pe care o va conduce. Din experiența acumulată prin șederea sa la Muntele Athos, Cuviosul Paisie i-a împărtășit și pe alții. El vorbește foarte frumos despre necesitatea vieții de obște: „Cel ce nu vrea să pătimească cu Hristos în viața de obște și îndrăznește în mândria sa să se ridice deodată pe crucea lui Hristos, alegându-și viața de pustie înainte de vreme, devine un răzvrătit, iar nu un pusnic!”

Pentru că mulți frați se strânseseră în jurul lui, Paisie a fost convins de avva Vasile să primească Taina Sfintei Preoții, pentru a-i călăuzi pe cei de lângă dânsul în mod deplin. Prima obște întemeiată de cuviosul Paisie a fost cea de la Schitul „Sfântul Ilie” din Muntele Athos.

Din nou în Moldova

În vara anului 1763, mitropolitul Moldovei, Gavriil, a încuviințat ca Paisie, împreună cu ucenicii săi, să vină din nou în Moldova, de data aceasta la Mănăstirea Dragomirna, pentru a revigora viața monahală de aici, cu experiența dobândită în Sfântul Munte.

Sfântul a fixat anumite canoane după care să se conducă obștea: a fost desființată total averea proprie a fraților din obște; starețul era responsabil pentru a da fiecăruia cele necesare, după ascultarea lui; fiecare frate trebuia să se silească pentru a dobândi desăvârșita ascultare, prin părăsirea cu totul a voii, cugetării și libertății sale; slujbele bisericești erau făcute după rânduiala din Sfântul Munte; practicarea Rugăciunii lui Iisus de către obște, citirile din Scriptură și din Sfinții Părinți; era interzisă intrarea femeilor în mănăstire, afară numai de cazurile de primejdie: război, epidemie; Mănăstirea Dragomirna să nu fie niciodată și nicăieri închinată, după testamentul lăsat de ctitorul ei, Atanasie Crimca.

În Mănastirea Dragomirna se nevoiau călugări de trei naționalități: moldoveni, slavi și greci, astfel fiind nevoie ca la citirile din Pateric, ce se făceau seara, să se folosească pe rând cele trei limbi: română, slavă și greacă.

Rugăciunea lui Iisus era practicată neîncetat, atât de stareț, cât și de obște. Cuviosul Paisie a scris o frumoasă epistolă în șase capitole împotriva celor ce defăimau Rugăciunea lui Iisus.

I-a primit pe oameni în mănăstire în vreme de război

În toamna anului 1768, din cauza invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de țarani se refugiaseră în pădurile din jurul Mănăstirii Dragomirna. Iarna, cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mănăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziția mirenilor săraci, bătrâni și a mamelor cu copii. Trapeza cea mare o dădu de asemenea spre folosință poporului înfrigurat. La mănăstire oamenii au putut să mănânce o masă caldă și să primească îngrijiri medicale.

După șase ani de război, nordul Moldovei a rămas sub ocupație austriacă, iar Mănăstirea Dragomirna a devenit proprietatea imperiului catolic de la Viena. Din această cauză, obștea de aici în frunte cu starețul Paisie a fost nevoită să se strămute la Mănăstirea Secu, în ziua de 14 octombrie 1775. La Dragomirna au mai rămas numai 50 de monahi, sub povățuirea unui egumen.

De la Secu marele stareț scria cuvinte de învățătură ucenicilor săi rămași la Dragomirna: „Trebuie să fiți treji și permanent să puneți început de pocăință. Fugiți de grăirea deșartă care omoară sufletul, nu umblați din chilie în chilie, fără învoirea duhovnicului; mărturisiți-vă regulat cugetele prin care se risipește ispita”.

A întemeiat o școală pentru traduceri de cărți și a zidit spital pentru bolnavi

După patru ani de nevoință la Mănăstirea Secu, deși se construiseră peste 100 de chilii noi, acestea se dovediseră neîncăpătoare pentru numărul de monahi care formau obștea. Astfel, cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil și cu sprijinul domnitorului Moldovei, Constanin Moruzzi, s-a hotărât mutarea cuviosului Paisie, cu o parte din obștea de la Secu, în marea lavră de la Neamț. La 14 august 1779, Cuviosul Paisie a fost întâmpinat cu bucurie la Mănăstirea Neamț, în sunetul de clopote și în iz de cântare duhovnicească. Aici a întemeiat o școală în vederea traducerii de cărți, iar activitatea sa cărturărească a fost cea mai rodnică din decursul vieții sale.

În Mănăstirea Neamț a zidit spital pentru bolnavi și case de oaspeți. De multe ori își petrecea nopțile veghind lângă paturile celor bolnavi, suferea și suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării și a mântuirii, dându-le nu puțină ușurare în amara lor durere.

Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungând la Mănăstirea Neamț, va descrie mai apoi, într-una din operele sale, chipul plin de Duhul Sfânt al marelui stareț Paisie: „Pentru prima dată în viață am văzut cu ochii mei sfințenia întrupată și neprefăcută. Pe mine mă uimi fața lui luminoasă și palidă, fără pic de sânge, o barbă mare și albă, lucitoare ca argintul și curățenia neobișnuită a hainelor sale și a chiliei. Vorba lui era blândă și cu totul sinceră. Mi se părea că era un om cu totul desprins de trup!”.

Cultul Sfântului Cuvios Paisie

Era mereu deschis celor ce aveau nevoie de sfat. În ultimii ani de viață, marele stareț se simțea tot mai bolnav și slăbit. La 30 octombrie 1794 s-a îmbolnăvit greu. După câteva zile s-a simțit mai bine, iar duminică, 5 noiembrie, a participat la Sfânta Liturghie împărtășindu-se. Miercuri 15 noiembrie, nu a mai vorbit nimic, ci numai privea liniștit și se ruga neîncetat cu Rugăciunea inimii, iar spre seară, după ce i s-a citit canonul de ieșire a sufletului, și-a dat duhul în mâinile lui Hristos la vârsta de 72 de ani. Mormântul său a fost săpat în gropnița din dreapta naosului bisericii mănăstirii.

Biserica Ortodoxă din România l-a cinstit pe Cuviosul Paisie ca sfânt dintotdeauna, mai ales în Moldova, prăznuindu-l pe data de 15 noiembrie a fiecărui an, prima zi din Postul Crăciunului. Din anul 1988, el a fost canonizat, iar cultul lui s-a extins în toate țările ortodoxe.

Comentarii Facebook


Știri recente