Sfântul Paisie de la Neamț

Biserica Ortodoxă sărbătorește astăzi, 15 noiembrie 2012, pe Sfântul Paisie de la Neamț.

Copilăria și adolescența Sfântului Paisie de la Neamț

‘Toate ale noastre erau pline de săltări, pline de duhovnicească bucurie și de inimă bună încunjurate, iar acum toate acelea s-au întors întru nemângăiată măhniciune și plângere. Pentru ce oare? Pentră că ne-am păgubit și de niscareva lucruri lumești? Oare de bani oarecare? Oare de moșii? Ba nu nicidecum. Ci de o comoară neprețuită, de un odor ca acela, de carele toată lumea nu-i era vrednică, de luminătorul nostru cel strălucit și, în scurt, de preamilostivul și bunul părinte, păstorul și dupre Dumnezeu povățuitorul.’ (1 Dascălul Isaac, originar se pare chiar din părțile Neamțului, a fost un ucenic apropiat al starețului Paisie, prieten și secretar al acestuia. Cuvântul său solemn rostit la înmormântarea lui Paisie Velicikovski s-a păstrat în manuscris (ms. românesc BAR 1860, file: 32-60) și a fost editat de preot dr. Paul Mihail în completarea cronicii ultimelor zile și îngropării starețului Paisie. Vezi: ‘În legătură cu participarea Episcopului Veniamin Costachi la înmormântarea starețului Paisie de la Neamțu’, Biserica Ortodoxă Română, 105 (1987), nr. 3-4, p. 109-116).

Așa își începea Isaac Dascălul cuvântul de îngropare, într-o zi de sâmbătă, 15 noiembrie 1794, zi în care ucenicii călugări, mirenii și întreaga lume ortodoxă se despărțeau de starețul Paisie de la Neamț. La peste două veacuri de la această scenă, starețul Paisie reprezintă încă un reper în Ortodoxie, un model al desăvârșirii umane și un paradox pentru cărturari. Moștenirea transmisă ucenicilor săi și lumii întregi îmbrățișează deopotrivă ‘toate lucrurile acestea din lumea aceasta’, căci ea se adresează inimii, prin practica de rugăciune isihastă, minții prin numeroasele manuscrise, precum și întregii firi omenești prin bucuria de viață cuprinsă în învățătura sa.

Poltava. Început de drum

Pelerinajul pământesc al starețului Paisie a început în 21 decembrie 1722, la Poltava, în Ucraina. Punct al rivalității politice dintre Rusia și Polonia, Ucraina își hrănea de veacuri cu sânge visul de existență suverană. Strivită însă între două lumi gigantice, ORTODOXIA ȚARISTĂ și CATOLICISMUL POLON, ea avea să devină parte când a Uniunii Polono-Lituaniene, când a Imperiului Rus, mult timp fără putința de a-și găsi un drum propriu.

Visul de libertate a născut eroi care s-au distins în lupta fie împotriva Poloniei, fie a Rusiei. Asfel, în 1648, hatmanul BOGDAN HMELNIȚKI conducea cea mai mare răscoală căzăcească împotriva regelui polon IOAN al II-lea CAZIMIR.

În timpul marelui Război Nordic (1700-1721), dus de Rusia împotriva suedezilor pentru deschiderea la Marea Baltică, hatmanul IVAN MAZEPA trecea de partea suedezilor, sperând ca victoria acestora asupra rușilor să însemne pentru ucraineni libertatea. PETRU CEL MARE obține însă o răsunătoare victorie asupra regelui suedez CAROL AL XII-LEA (27 iunie 1709), chiar la Poltava, iar Ucraina, întocmai ca un nod gordian, sfârșește prin a fi tăiată de sabia tratatelor politice. Veacul al XVIII-lea o înscrie astfel pe hartă ca teritoriu al Rusiei, incluzând partea de pe malul stâng al Niprului – HATMANATUL CAZAC, dar și al Poloniei, care își păstra partea apuseană, Galiția. Cu o astfel de soartă, Ucraina părea destinată să nască generații întregi de pribegi. Ei vor fugi necontenit din calea pretențiilor teritoriale țariste, dar mai cu seamă de focul catolicizării cu de-a sila, impusă de polonezi prin tăișul săbiei.

Printre acești pribegi avea să se numere puțin mai târziu și cel care la sfârșitul Marelui Război Nordic, în 1722, vedea lumina zilei, în preajmă de Crăciun, la POLTAVA.

Al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai familiei, PETRU VELICIKOVSKI, s-a născut din părinți cu o profundă aplecare spre viața religioasă. Tatăl său, IOAN VELICIKOVSKI, protopop al Poltavei, era deja a treia generație de preoți în familie (după SIMEON și LUCA VELICIKOVSKI, străbunicul și bunicul după tată ai lui PETRU), în timp ce mama sa, IRINA, coborâtoare din familia de evrei botezați MANDENKO, se călugărește spre apusul vieții, devenind monahia IULIANA. La vârsta de doar patru ani, PETRU își pierde tatăl, rămânând, împreună cu frații săi, în grija mamei și a fratelui mai mare, IOAN VELICIKOVSKI, el însuși preot în aceeași catedrală a Adormirii Maicii Domnului din Poltava, unde slujiseră înainte tatăl, bunicul și străbunicul său. După doar câțiva ani, IOAN va dispărea însă și el din viața lui PETRU, răpit de o moarte prematură. De altfel, aceasta este o durere pe care PETRU VELICIKOVSKI avea să o trăiască în legătură cu toți frații săi, pe care îi va vedea unul câte unul părăsind lumea, înainte ca el să împlinească douăzeci de ani. În 1735, însă, la vârsta de doisprezece ani, complet lipsit de ocrotitor și având drept unic reper cei câțiva ani de școală elementară din Poltava, PETRU VELICIKOVSKI se află în situația de a fi desemnat moștenitor legiuit al postului de protopop din Poltava. Drumul spre altarul catedralei nu putea însă trece decât prin școală. Și astfel, la dorința arzătoare a mamei sale, prin cererea scrisă a polcovnicului Poltavei, VASILI VASILIEVICI KOCIUBEI (nașul lui PETRU), și cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului RAFAIL ZABOROVSKI, mitropolitul de atunci al Kievului, Petru ajunge în toamna lui 1735 elev la celebra Academie de Teologie din Kiev. În răsăritul Europei tocmai se declanșa războiul ruso-austro-turc (1735-1739).

Kiev. Școala unui român

Academia de Teologie din Kiev împlinise deja o sută de ani de existență, în 1735, când Petru devine elev al ei. Fusese înființată de PETRU MOVILĂ în 1631 și funcționase inițial ca un colegiu de teologie în cadrul așezământului de la PECERSKAIA LAVRA și mai apoi de la mănăstirea kieveană BRATSKA.

PETRU MOVILĂ, moldovean de origine, descendent al familiei Movileștilor, fusese fiul marelui pârcălab SIMEON MOVILĂ și nepotul domnitorului IEREMIA MOVILĂ și al mitropolitului Moldovei, GHEORGHE MOVILĂ. Tocmai această descendență aleasă, însă, i-a pus copilăria și tinerețea sub semnul pribegiei. Desele schimbări de domni pe tronul Moldovei, precum și numeroasele rivalități politice în care erau implicați Movileștii îl obligă să se refugieze cu întreaga familie în Polonia, în 1600 (la vârsta de doar patru ani). Aici primește o educație tipică pentru orice tânăr nobil polonez și își petrece tinerețea ca ofițer în armata polonă, calitate în care ia parte și la numeroase lupte cu turcii. Fiorul mistic ortodox pe care mama sa i-l insuflase din copilărie îl ia definitiv în stăpânire, și în 1627, la treizeci și unu de ani, părăsește haina militară pentru sutana de călugăr. Pe tărâmul credinței el se va dovedi un și mai aprig luptător decât pe câmpul de bătaie.

Fiind un om foarte cultivat și aflat în continuă dispută teoretică cu MELETIE SMOTRIȚKI (celebrul cărturar rus aflat atunci în tabăra creștinismului occidental), Petru Movilă înțelege foarte repede nevoia teoretizării pur dogmatice a tradiției ortodoxe, a conceperii unor instrumente teoretice de dezbatere bazate pe scrierile bizantine ale Sfinților Părinți. Era singurul mod de a apăra în mod practic, dar și la nivel dogmatic identitatea ortodoxă, în fața aparatului teoretic, hipersistematizat al catolicismului care se prăvălea ca un val uriaș peste Europa Orientală prin Mișcarea Uniată. Esența mistică ortodoxă trebuia apărată și sprijinită de texte de teologie autentice. Cu acest scop, Petru Movilă pune la punct un PLAN PANORTODOX de descoperire, reînviere și răspândire a scrierilor Sfinților Părinți ai Orientului Creștin. Din acest plan făceau parte descoperirea de texte vechi, traducerea lor din greacă în slavonă, tipărirea și răspândirea lor în tot estul Europei și, nu în ultimul rând, fondarea și subvenționarea de școli de teologie în care să fie transmise litera și spiritul creștinismului răsăritean. Parte a acestui plan vizionar îl reprezintă cele două tiparnițe trimise de la Kiev în Țările Române, în 1635 la Târgoviște, pe vremea lui Matei Basarab, și în 1642 la Iași, în timpul domniei lui Vasile Lupu. Conform aceluiași plan, avea să apară și Colegiul de Teologie din Kiev în 1631.

Doar doi ani mai târziu, în 1633, arhimandritul Petru Movilă este ales arhiepiscop și mitropolit de Kiev, Galiția și a toată Rusia, în timpul patriarhului ecumenic KIRIL LUKARIS și al regelui Poloniei, VLADISLAV. Din această poziție, Petru Movilă construiește într-un timp foarte scurt un spațiu comun de valori ortodoxe între Dunăre și Nipru. Opera sa de căpătâi, ‘Mărturisirea ortodoxă’, redactată în latină și structurată în trei părți, ‘Despre Credință’, ‘Despre Nădejde’, ‘Despre Iubire’, devine programul dogmatic al acestui spațiu confesional comun. Viața, concepția și realizările marelui ierarh și cărturar i-au făcut pe istorici să îl considere un precursor al lui Paisie Velicikovski. Spre deosebire de acesta însă, Petru Movilă a murit la doar cincizeci de ani, în 1646, fapt ce nu i-a permis să-și realizeze planul panortodox în întregime. Lasă prin testament Colegiului de Teologie întreaga sa bibliotecă și o mare sumă de bani, sperând ca acesta să devină în timp o redută de neînvins în fața expansionismului catolic.

Jurământul unui adolescent: ‘A nu judeca nicicând pe nimeni’

La nici un secol distanță de la moartea sa, peste pragul Colegiului pășea PETRU VELICIKOVSKI. Era în 1735, avea doar doisprezece ani și fusese înscris de mama sa în anul întâi al ciclului ‘clasic’.

Colegiul nu mai era însă același din timpul lui Petru Movilă. Devenit între timp Academie de Teologie, își schimbase nu doar titulatura, ci și spiritul. Sub influența protestantismului occidental, țarul Petru cel Mare reformase toate instituțiile statului și această reformă includea desigur și școala. În 1735, când Petru Velicikovski devine elev al Academiei de Teologie din Kiev, aceasta, în loc să fi rămas un bastion inexpugnabil al Ortodoxiei autentice, devenise mai degrabă cel mai înaintat avanpost al creștinismului occidental din răsăritul Europei. Programul de studiu era întocmit după model apusean, latin. El era structurat pe cinci ani de studiu, acoperind cinci clase diferite: INFIMA, GRAMMATICA, SYNTAXIMA, POETICA și RETORICA. În primii trei ani, se învățau latina, greaca, slavona, polona (acestea erau de altfel și limbile de predare în Colegiu), la care se adăugau noțiuni de matematică, de catehism și de cântare bisericească. În anul patru se studiau teoria literară, genurile literare și mitologia, iar în anul cinci, retorica.

La intrarea în Academie, elevul Petru încearcă să fie cât mai conștiincios cu putință. Studiază fără odihnă, sperând să-și mulțumească profesorii și mama. Cu timpul, însă, învățătura predată aici, bazată pe logică și pe filosofie, și având în centru rațiunea, începe să îi încorseteze spiritul. Își pierde încrederea în profesori și renunță la studiu. Sufletul său însetat de Dumnezeu, sensibilitatea lui neobișnuită (sporită probabil prin pierderea tatălui) îl împing în căutarea unui părinte spiritual, duhovnicesc în afara școlii. În mintea sa începe să prindă contur un model uman desăvârșit, pe care îl va căuta toată tinerețea într-un învățător anume. Acesta ar fi trebuit desigur să aibă o existență hristocentrică, având drept unic ideal sfințenia și drept arme pocăința, rugăciunea și cercetarea cărților sfinte. Și mai cu seamă, învățătorul trebuia să lumineze prin iubire. Petru Velicikovski are de la o foarte fragedă vârstă revelația faptului că toată învățătura creștină este rezumată în porunca iubirii și de aceea, în vremea când era elev, face jurământul teribil în biserică de A NU JUDECA NICICND PE NIMENI. Mai târziu, păstor de suflete fiind, va reveni mereu la acest episod, pe care nu va înceta a-l considera drumul cel mai scurt spre mântuire, și pe care îl va relata și în Autobiografia sa, scrisă spre apusul vieții: ‘Am înțeles mai desăvârșit că fără fapte bune, adică fără păzirea cu stăruință a poruncilor lui Hristos, numai prin credința ortodoxă e cu neputință să te mântuiești întru totul și mi-am fixat un astfel de legământ în suflet și în fața lui Dumnezeu care să mă întărească cu harul său: să nu judec pe aproapele meu, chiar dacă-l voi fi văzut cu ochii mei cum greșește, căci se știe bine că unul singur este judecător drept și adevărat al viilor și al morților, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, care dă fiecăruia după faptele sale. (…) Acesta este deci legământul pe care l-am dat înaintea lui Dumnezeu cu privire la păzirea acestor porunci, iar dacă din pricina nepăsării nu le-am păzit prin faptele mele, Dumnezeu m-a ajutat dându-mi o înțelegere dreaptă, după învățătura Sfintei Scripturi, cu privire la aceste porunci ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt cea mai ușoară și lipsită de osteneală dintre toate căile spre mântuire și le-am urmat și le urmez după puterea mea: nici una din căile spre mântuire nu este mai ușoară decât ea.’ (2 Episodul apare chiar în primele pagini ale Autobiografiei, fila: 5-5 v și este celebru, fiind menționat aproape de toți biografii starețului Paisie în lucrările lor. Poate fi consultat în: Paisie Velicikovski, Autobiografia și Viețile unui stareț, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 92-93, traducere Elena Lința.)

Țările Române. Un nou orizont

Un adolescent care face un astfel de jurământ în biserică nu putea desigur fi destinat decât desăvârșirii. Desăvârșire pe care o caută mai întâi în chipul unui învățător și părinte duhovnicesc. Se apropie de călugărul PAHOMIE de la Mănăstirea Bratski din Kiev, de la care primește neîncetat spre lectură cărți ale Părinților Ortodoxiei, neaflate nicicum între titlurile obligatorii de studiu din Academie. Prin contactul cu aceste cărți și sub înrâurirea călugărului Pahomie, capătă Petru convingerea că monahismul este chipul desăvârșirii în Hristos. Și tot lungile sale lecturi de vacanță și desele drumuri la mănăstirile kievene îi dau curajul ca, la sfârșitul celui de al patrulea an de studiu, să fugă din Academie fără știrea mamei sale pentru a se refugia în mănăstire. Era în anul 1739, la încheierea războiului ruso-austro-turc, când Petru avea doar șaptesprezece ani neîmpliniți. În locul apropierii de Dumnezeu prin liniște și izolare, urmează pentru el trei ani de zbucium, de căutare a lui Hristos în pribegie.

Își urmează părintele de suflet, pe călugărul Pahomie, la Cernigov, spre a-i cere sfatul. Cu binecuvântarea acestuia, intră frate la Mănăstirea LIUBETSKI. Deși repartizat la treburile bucătăriei, Petru își urmează și aici pasiunea pentru cărțile sfinte. Descoperă aici, citește și își copie integral cartea Sfântului Ioan Scărarul. Neînțeles însă de un egumen care, deși învățat, prea brutal pentru sensibilitatea lui Petru, fuge din mănăstire, alegând să treacă granița, râul Nipru, spre Ucraina ocupată de poloni. În drumul său spre necunoscut îl cunoaște pe călugărul ISIHIE, sihastru în Munții Moșenski, trăitor în pustnicie pe un ostrov, singur printre cărțile Sfinților Părinți pe care le copia zi și noapte. Văzând în el un posibil povățuitor, Petru îl roagă în numeroase rânduri să îl primească ucenic, dar se lovește de fiecare dată de un refuz. Este o scenă pe care tânărul frate de mănăstire o va trăi cu durere de multe ori în toată tinerețea sa: călugări profund înduhovniciți, trăind printre cărți, îi vor refuza bucuria intrării în ascultare. Poate copleșiți de harul revărsat asupra tânărului din fața lor, sau, pur și simplu, temându-se de a nu zăgăzui un destin aflat abia la început, ei îl vor povățui cu blândețe să își afle drumul propriu în viață și în lume.

Cu un nou refuz în suflet, Petru se îndreaptă spre Mănăstirea MEDVEDOVSKI unde, în 1741, devine rasofor cu numele de PLATON. Aici se apropie de nașul său de călugărie, NICODIM, pe care are, însă, durerea să îl vadă dispărând din mănăstire fără urmă, la doar o săptămână după tunderea sa în monahism. Mai mult, aflată pe teritoriul ucrainean ocupat de polonezi, mănăstirea este închisă în scurt timp de autoritățile catolice. Obștea se împrăștie și Platon se refugiază la Kiev, în lăcașul de la Pecerskaia Lavra.

Ajuns aici își amintește de cadoul pe care i-l făcuse Academia, în ultimul său an de școală: întâlnirea cu limba română. În 1739, la încheierea prin pacea de la Belgrad a războiului ruso-austro-turc (1735-1739), mitropolitul Antonie al Moldovei (1729-1739) fusese obligat să însoțească trupele ruse aflate în retragere, ajungând astfel la Kiev. Aici avea să slujească Liturghia în limba română, în fața ucrainenilor între care se afla și Petru. Fermecat de sonoritățile limbii române, Petru întreabă în jur despre Moldova și află despre aceasta că este o țară în care monahismul ortodox înflorește nestingherit, fără a fi zăgăzuit de guvernarea locală ca în Rusia, sau agresat de vreo confesiune străină a unor ocupanți de aiurea, ca în Ucraina polonă.

Aceste amintiri îi revin în minte lui Petru Velicikovski, acum rasoforul Platon, aflat în 1742 în refugiu la Pecerskaia Lavra, și sub puternica lor impresie, hotărește, la aproape douăzeci de ani, să-și caute limanul de liniște și învățătorul visat în Țările Române. Astfel, în 1742, trece clandestin Nistrul cu barca și ajunge pe pământ românesc. Nu avea să se mai reîntoarcă nicicând în Ucraina, după cum nici nu avea să-și mai revadă vreodată mama sau Poltava natală.

Sfântul Paisie de la Neamț, în căutarea isihiei: Muntenia și Sfântul Munte

În Muntenia, Petru Velicikovski, devenit între timp rasoforul Platon, avea să trăiască cei mai liniștiți patru ani ai vieții sale. Între 1742 și 1746 petrece o perioadă de iluminare și înduhovnicire într-una din cele mai vechi vetre de isihaști din răsăritul Europei: zona Vrancea-Buzău. Aici, încă din secolul al XIV-lea se stabiliseră, în chilii izolate, pustnici, practicanți ai Rugăciunii lui Iisus.

La sosirea lui Platon, acest spațiu sacru era deja purtător a patru veacuri de tradiție isihastă. Sub puternica înrâurire a centrelor isihaste din Muntele Athos și din Bulgaria, viața monahilor de aici se coagulase în jurul câtorva schituri, organizate după rânduiala athonită și răspândite pe un spațiu restrâns. Sosirea aici a unui alt ucrainean rămas celebru în Istoria Bisericii, starețul Vasilie schimonahul, transformă cele patru veacuri de tradiție într-un nume aproape sinonim cu termenul de ‘isihasm’: POIANA MĂRULUI. În 1733, starețul de origine ucraineană Vasile întemeiază Schitul Poiana Mărului, unde va rămâne până la moarte. El va fi practic nu numai starețul acestui schit, ci și conducătorul spiritual al unei comunități de douăsprezece schituri din zona Vrancei, care, sub păstorirea sa, formează un veritabil centru isihast de rânduială athonită.

În trei dintre aceste schituri avea să poposească și Petru/ Platon. Mai întâi la DĂLHĂUȚI (județul Vrancea), și apoi la TRĂISTENI și CRNU (județul Buzău), cel din urmă schit ctitorit de Mircea Ciobanul și refăcut de Matei Basarab. Aici, noul venit întâlnește oameni care se apropie foarte mult de modelul uman de desăvârșire imaginat de el din copilărie: oameni care, în tăcere, într-o rânduială desăvârșită și o bună cuviință fără cusur, duc la bun sfârșit pravila în biserică, pregătitul mâncării în bucătărie, copierea cărților în chilie. Oameni care se întrețin din lucrul propriilor mâini și care viețuiesc într-o comuniune desăvârșită cu natura, cu Dumnezeu, cu ei înșiși și cu cei din jur. De la ei învață tânărul Platon, între douăzeci și douăzeci și patru de ani, tot ce trebuie să știe un monah desăvârșit: de la coptul pâinii și culegerea viei până la tipicul pravilei din biserică și al pravilei de chilie. De la ei află despre practicarea Rugăciunii lui Iisus, despre coborârea minții în inimă, despre părinții isihasmului și scrierile lor. Aici se așază în sufletul său sămânța tuturor marilor idei pe care mai târziu le va pune în practică, în chip de întâi-stătător al unor obști monahale uriașe. Și tot aici cunoaște pentru prima oară dulceața traiului într-o obște bilingvă.Modele de monahi din viața Sfântului Paisie

Formată în egală măsură din călugări de origine slavă (maloruși și velicoruși), dar și români (munteni și moldoveni), obștea de la Poiana Mărului era practic bilingvă, limbile slavonă și română fiind folosite simultan atât pentru comunicare între monahi, cât și în cuvintele de învățătură. Este și motivul pentru care Petru/Platon învață foarte bine limba română în cei patru ani de ședere aici, iar acest bilingvism slavono-român va fi amprenta sa lingvistică pe care o va pune pe toate obștile pe care le va păstori mai târziu.

Dorul de a-și găsi un părinte duhovnicesc și de a intra în ascultare îl face pe Platon să se apropie și aici de oameni profund înduhovniciți, a căror amintire o va purta peste ani. Astfel, îl cunoaște pe DOROTEI, egumenul schitului Dălhăuți, pe eremitul RAFAIL, care își asigura traiul din copierea cărților Sfinților Părinți, pe DOMETIE, egumenul schitului Trăisteni. Îl cunoaște aici și pe schimonahul PROTERIE, ucrainean din Poltava, care, în fiecare zi la prânz, hrănea din belșug păsările cerului care i se așezau pe umeri și pe cap, însoțindu-l la biserică pentru fiecare Liturghie. În timpul slujbei așteptau pe acoperiș, iar apoi îl însoțeau la fel, pe drumul de întoarcere, de la biserică până la chilie. Un alt monah care se înscrie în biografia lui Petru este schimonahul IOAN din Rusia Mare. Acesta pregătea singur masa pentru toți frații, iar la sosirea acestora în trapeză le spăla picioarele într-un vas anume pregătit și le săruta apoi cu dragoste. La Cârnu îl cunoaște pe părintele ONUFRIE pustnicul, dar mai cu seamă se apropie de stareții MIHAIL de la Trăisteni și VASILE de la Poiana Mărului.

Acesta din urmă avusese un ucenic pe nume PAISIE pe care îl văzuse părăsind această lume de foarte tânăr, cu puțin timp înainte de sosirea lui Platon în Muntenia. Fie din nevoia de a-și atenua durerea pierderii lui Paisie, fie din admirație pentru râvna nou-venitului spre îndumnezeire, starețul VASILE îl ia pe Platon ucenic, dorind totodată să îl vadă cât mai curând hirotonit preot. Îngrozit de răspunderea pe care o presupunea această postură, Platon refuză și hotărăște să nu accepte preoția nicicând în viață. Știa însă că starețul Vasile va insista și că monahismul în neascultare nu poate exista. Poate și din această pricină, sau mai cu seamă din dorința de a ajunge la Sfântul Munte, despre care auzise atâtea în acești patru ani, își ia încă o dată toiagul de pelerin și, în 1746, părăsește Muntenia îndreptându-se spre Athos.

În școala ‘teodidactică’ de la Muntele Athos

Ajuns la Athos, tânărul rasofor Platon, aflat acum la vârsta de douăzeci și patru de ani, renunță să își mai caute un părinte duhovnicesc și alege calea cea mai grea către desăvârșire: viața de unul singur, pustnicia.

Se retrage în chilia numită KYPARIS, pe teritoriul Mănăstirii PANTOCRATOR și își alege drept unic învățător și tovarăș textul Sfintelor Scripturi. Mai târziu, avea să se numească el însuși nu un AUTODIDACT, ci un TEODIDACT, considerând că lipsa bucuriei de a sluji ca ucenic i-a fost compensată de harul interpretării corecte a textelor patristice cu ajutorul lui Dumnezeu. În chilia Kyparis, petrece ani de sărăcie lucie și nevoințe inimaginabile, în care o haină, o pereche de încălțări sau o pâine sunt necontenit o problemă.

Reperul său zilnic de forță și voință îl reprezintă continua citire a Psaltirei, a Sfintelor Scripturi și a cărților împrumutate de la Mănăstirea sârbească HILANDAR. Așa îl găsește starețul Vasile de la Poiana Mărului când vine în 1750 la Athos și îl vizitează la chilia Kyparis. Găsind că Platon a făcut o alegere nepotrivită cu vârsta și experiența sa, starețul Vasile îi vorbește despre cele trei căi monahicești. Viața de obște, recomandată începătorilor spre a intra ucenici și a deprinde, prin tăierea voii proprii, rânduiala ascultării. Calea de mijloc sau împărătească, în care doi sau trei călugări maturi, mult îmbunătățiți duhovnicește, se retrag într-un schit izolat spre a viețui și a se ruga împreună, fiecare considerându-se în ascultare la celălalt. Și calea cea mai dificilă, a treia, rezervată doar marilor ostenitori într-ale credinței, pustnicia. Îl sfătuiește astfel să părăsească o încercare cum este desăvârșita izolare, rezervată doar celor mai experimentați și să aleagă calea de mijloc sau împărătească. Iar înainte de a părăsi Athosul, starețul Vasile îl îmbracă în mantie pe Platon, dându-i numele de călugărie Paisie, probabil după numele preaiubitului său ucenic, pe care îl pierduse cu ani în urmă la Poiana Mărului.

Sfântul Paisie, magistrul isihast

La scurt timp după aceea, la Athos sosește călugărul VISARION din Valahia. Nou venit și dornic de a intra în ascultare la un monah care să îi cunoască limba maternă, româna, Visarion se apropie de Paisie și îi devine ucenic. Suntem în 1750 și este momentul în care Paisie, la doar douăzeci și opt de ani, fără bucuria de a-și fi găsit vreodată părintele de suflet atât de mult visat, devine el însuși învățător și ocrotitor al altuia. De la acest unic ucenic și până la cei opt sute de monahi pe care i-a strâns în jurul său în ultimii ani de viață la Neamț, obștea paisiană a crescut ca un fluviu care devine gigantic prin primirea continuă de afluenți din toate zările lumii. Numărul ucenicilor lui Paisie crește în scurt timp la opt, toți români din Vlahobogdania, pentru care întâistătătorul Paisie ține pravila de chilie în limba română. În șaptesprezece ani petrecuți la Athos, obștea paisiană ajunge la șaizeci și patru de ucenici, toți slavi și români. Paisie nu face nici o deosebire între unii și alții, îi consideră pe toți fii duhovnicești. Îi păstorește pe toți, îi învață atât cu lucrul mâinilor (rucodelia – făceau linguri de lemn și le vindeau), cât și cu lucrul minții (citirea și copierea textelor patristice).

Din lipsă de spațiu, se mută cu toți ucenicii săi la chilia Sfântului Constantin, apoi la schitul Proorocului Ilie. Dar mai cu seamă, îi cheamă pe toți la practicarea Rugăciunii lui Iisus, la apropierea de Dumnezeu și de toată creația Sa, cu mintea coborâtă în inimă. Din nevoia de a le asculta spovedania zilnică și de a le oferi Sfânta Împărtășanie, acceptă să devină și preot, aproape împotriva voinței sale. Este hirotonit în 1758, la treizeci și șase de ani, de episcopul român GRIGORIE RȘCA. În ciuda acestor împovărătoare răspunderi, Paisie găsește mereu timp (în special noaptea) să învețe și să caute textele tradiției. Învață limba greacă, copie texte ale Sfinților Părinți, descoperă neconcordanțe între traducerile slavone ale unuia și aceluiași text grec și începe munca de corectare a traducerilor slavonești din textele bizantine, după variante tot slavonești, dar mai vechi.

Astfel, se angajează într-un efort uriaș: ziua și-o petrece cu îndatoririle față de schit și de ucenici, noaptea copie cărți la lumina opaițului și confruntă traduceri. Doarme doar trei ore pe noapte. Mănâncă o dată în zi. Nu consumă niciodată nici o formă de băutură alcoolică. Respectă un regim de asceză și muncă pe care și l-a impus cu o disciplină neiertătoare și de la care nu s-a abătut toată viața. Are mereu în inimă și pe buze Rugăciunea lui Iisus care îi dă putere. Chiar și așa, cu eforturi uriașe în care era mereu prinsă întreaga comunitate de ucenici, obștea paisiană se regăsește cu timpul atât de strivită sub birurile impuse de otomani mănăstirilor din Sfântul Munte, încât însăși supraviețuirea ei biologică este pusă în pericol.

Aflat din nou sub amenințarea unei puteri potrivnice Ortodoxiei Creștine, și purtând răspunderea nu doar pentru propriul suflet, ci și pentru viața celor șaizeci și patru de ucenici, preotul și starețul Paisie își amintește de limanul de liniște care l-a scăpat cândva de catolicismul polon. Și astfel, în 1763, la vârsta de patruzeci și unu de ani și după șaptesprezece ani de ședere neîntreruptă la Athos, o pornește, împreună cu întreaga obște de ucenici și cu toate cărțile adunate, spre Țările Române.

„Academiile monahale” întemeiate de Sfântul Paisie de la Neamț

La 21 decembrie 1722, la Poltava, în Ucraina, începea pelerinajul pământesc al Sfântului Paisie de la Neamț. Era al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai protopopului Ioan Velicikovski, protopop al Poltavei, o familie care ajunsese la a treia generație de preoți în familie.În timpul studiilor la Academia Teologică din Kiev – școală înființată de Sfântul Petru Movilă, mitropolitul Kievului (†1646) – Petru Velicikovski are revelația faptului că toată învățătura creștină este rezumată în porunca iubirii și, de aceea, în vremea când era elev, face jurământul teribil în biserică de A NU JUDECA NICICND PE NIMENI. Hotărăște apoi să urmeze o viețuire creștină autentică, intensă. Astfel, începe căutarea unui îndrumător, a unui părinte duhovnicesc îmbunătățit. Drumurile l-au purtat până la mănăstirile din Muntenia, unde a cunoscut chipuri de monahi cu viață sfântă, iar mai apoi la Muntele Athos, unde începe o intensă activitate de traducere a operelor Sfinților Părinți și unde este descoperit ca un mare părinte duhovnicesc, devenind o atracție pentru numeroși ucenici. La Muntele Athos, Sfântul Paisie a stat până în anul 1763, când, la vârsta de patruzeci și unu de ani și după șaptesprezece ani de ședere neîntreruptă în Sfântul Munte, o pornește, împreună cu întreaga obște de ucenici și cu toate cărțile adunate, spre Țările Române.

După o încercare nereușită de a se stabili la Schitul VĂRZĂREȘTI din Muntenia, Paisie se instalează, împreună cu toată obștea sa, la Mănăstirea DRAGOMIRNA, în nordul Moldovei. Suntem în 1763. Din acest moment și până la moarte, Paisie va fi stareț de mănăstire, păstor de suflete și cărturar neobosit.

În foarte scurt timp, organizează la Dragomirna o obște de tip athonit, având drept scop principal progresul monahilor pe calea înduhovnicirii, prin asceză, comuniune în Sfânta Liturghie și, mai cu seamă, prin rostirea neîntreruptă a Rugăciunii lui Iisus. Aici, scrie Așezământul de la Dragomirna în care, în optsprezece capitole cu tot atâtea puncte distincte, sunt limpede formulate toate obligațiile călugărilor trăitori în mănăstire, precum și regulile care să le facă posibilă conviețuirea în armonie. Într-un anume sens, în textul acestui Așezământ reapare modelul paisian de desăvârșire, modelul de călugăr-om mort pentru lume și reînviat pentru Dumnezeu. Un om transfigurat prin îndumnezeire, model pe care Paisie îl căutase toată tinerețea într-un învățător și pe care, fără a-l fi găsit, avea să-l întruchipeze el însuși de acum încolo pentru ucenicii săi. Călugărul trăitor în obștea paisiană trebuia să accepte o sărăcie absolută, nefiind proprietar al nici unui lucru, nici imobil, nici animal, să petreacă în ascultare desăvârșită față de duhovnic și de stareț, să fie primul slujitor al celorlalți și ultimul în a-și purta de grijă și să caute necontenit întâlnirea cu Dumnezeu prin participarea continuă la pravila de biserică, la pravila de chilie și prin citirea Sfintelor Scripturi.

Noutatea pe care o aduce Starețul Paisie în tradiția monahală este introducerea trăirii isihaste și a practicii Rugăciunii lui Iisus în viața de obște. Până la el, această rugăciune era considerată un mărgăritar aparținând doar vieții în pustnicie, iar coborârea minții în inimă, o practică imposibil de deprins fără o călăuză extrem de experimentată. Paisie invită pe toată lumea, monahi sau mireni, indiferent de existența unui ghid sau nu, să se apropie de această rugăciune și să o rostească neîncetat. Mai mult, el consideră educația metodică drept o condiție a elevării spiritului. Din poziția sa de stareț-păstor se ocupă de instruirea monahilor, instaurând o tradiție a predicilor de seară. De la începutul postului Crăciunului (15 noiembrie) și până în sâmbăta lui Lazăr (adică, până la intrarea în Săptămâna Patimilor), Paisie îi cheamă pe călugări în trapeză și, seară de seară, le citește fragmente din scrierile Sfinților Părinți, scrise de obicei în greacă, pe care apoi le tălmăcește pe loc, le explică, le exemplifică, le găsește un rost în viața de zi cu zi a mănăstirii. Ucenicii ascultă, întreabă, primesc răspunsuri și, mai ales, țin minte. O seară discuțiile au loc în slavonă, altă seară au loc în română. Cei care cunosc bine ambele limbi sunt bineveniți în toate serile. Prin discuții, monahii se apropie mai mult de adevăr. O veritabilă grădină a lui AKADEMOS, slavono-română, hrănindu-se din texte grecești, în nordul Moldovei!

Este momentul în care Paisie hotărăște să renunțe la corectarea textelor slavone după versiuni mai vechi tot slavone, și stabilește confruntarea lor direct cu originalele grecești. Nemulțumit și de aceasta, starețul începe să-și pună problema, dacă nu cumva soluția de limpezire a sensurilor din aceste texte ar fi o traducere cu totul nouă. În jurul lui se strâng călugări cultivați, copiști, eliniști, slavoniști de elită, o adevărată echipă de lingviști care avea să constituie nucleul Școlii de Traducători de mai târziu de la Neamț.

Sfântul Paisie se mută, cu cei 200 de ucenici, la Mănăstirea Secu

Paisie însuși muncește enorm. Ziua și-o dedică ucenicilor, noaptea cărților. Urmează același program de asceză fantastică deprins la Athos. Ucenicii, și ei, sunt cu totul absorbiți nu numai de rugăciune, ci și de muncă.

Scutită de taxe, mănăstirea se întreține singură, lucrându-și ogoarele, viile, vânzând lucrul de mână al monahilor. În plus, obștea monahală întreține pe propria cheltuială o casă de oaspeți, un spital și oferă găzduire oricui, oricât de mult timp; săracilor și bătrânilor bolnavi, chiar până la sfârșitul vieții. Dar mănăstirea este sub timpuri și un singur lucru nu poate fi reglat prin Așezământul starețului: mersul istoriei.

După doisprezece ani de liniște, asupra Dragomirnei și a starețului Paisie se abate din nou prigoana catolică, de astă dată sub chip austriac. În urma unui nou conflict ruso-turc (războiul de șase ani, 1769-1775), Imperiul Otoman oferă împărătesei Maria Tereza nordul Moldovei, ca plată pentru ajutorul oferit împotriva rușilor. Dragomirna ajunge astfel sub jurisdicția catolică a Vienei, iar Paisie se mută împreună cu două sute de ucenici la Secu. Ajunge aici la 14 octombrie 1775.

La Secu, obștea paisiană avea să păstreze aceeași rânduială athonită și ritmul de viață ca la Dragomirna. Așezământul lui Paisie rămâne în vigoare și aici și guvernează fiecare zi de existență o obștii. Cei patru ani care aveau să urmeze aveau însă să fie ani de luptă cu sărăcia și nevoile de tot felul. Prea mică pentru o comunitate de sute de monahi, mănăstirea nu poate oferi destul spațiu, iar ucenicii se văd nevoiți să locuiască câte șase, opt sau chiar zece în chilii de câte doi. Faima lui Paisie de erudit și stareț ales îi aduce necontenit noi ucenici la poarta mănăstirii. Aceștia vin din toate neamurile ortodoxe și chiar din neamuri necreștine sau sunt botezați de curând (ruși, bulgari, greci, sârbi, moldoveni, munteni, albanezi, evrei creștinați). Noii veniți sunt nevoiți să își construiască chilii în afara mănăstirii pe care le lipesc cu lut cu mâinile goale și le agață de stânci, precum cuiburile de păsări. Proviziile de alimente și de lemne ajung foarte greu până la mănăstire pe valea îngustă a râulețului Secu, iar iernile cu multă zăpadă izolează cu totul obștea pe multe luni.

La Mănăstirea Neamț

Toate acestea îl fac pe stareț să apeleze la ajutorul domnitorului Constantin Moruzzi, pe care îl roagă să sprijine cu bani construirea de noi chilii. Domnitorul găsește însă, împreună cu mitropolitul de atunci al țării, GAVRIIL, soluția de a strămuta întreaga obște paisiană la Mănăstirea Neamț – lăcaș mai spațios, cu mult mai bogat și legat prin drumuri mai abordabile de restul țării. Împotriva voinței sale, așa cum stau mărturie scrisorile schimbate de el cu voievodul Moruzzi, Paisie acceptă strămutarea întregii lumi create de el, de la Secu la Neamț. Lăsându-și însă în urmă, la Secu, o bună parte din ucenici, starețul se simte dator să le poarte de grijă și acestora, și pentru aceasta unifică cele două mănăstiri sub aceeași stăreție, rânduială care va fi păstrată mult după dispariția lui, până în 1950.

Pe poarta Mănăstirii Neamț intră la 14 august 1779. Aici va rămâne ultimii săi cincisprezece ani de viață. În acest răstimp va valorifica toată experiența sa de monah, stareț și lingvist, și ca rezultat, Neamțul va ajunge în această perioadă cea mai înfloritoare citadelă a Ortodoxiei din estul Europei. Experiența sa de organizator strălucește în crearea unei obști de isihaști la fel de activi pe tărâmul rugăciunii, cât și al muncii. Mănăstirea întreține ateliere, case de oaspeți, spital, își administrează și își lucrează ogoarele, viile, livezile, își îngrijește turmele, își asigură traiul sieși și multor altora, aflați în nevoie.

Paisie aduce în biblioteca mănăstirii, din toate colțurile lumii, cărți dintre cele mai diferite: de la Viețile Sfinților și fragmente din Filocalia până la tratate de matematică, fizică și scrierile lui Voltaire. Gramaticile și lexicoanele slavonești și grecești sunt nelipsite din bibliotecă și din chilia starețului. În jurul său se formează o școală de traducători care dăruiește atât Bisericii Române, cât și celei Ruse versiuni în limbile proprii, română și slavonă, ale tuturor textelor patristice importante din tradiția greacă bizantină. Școala are eliniști și slavoniști de elită, pregătiți chiar în mănăstire sau trimiși pe cheltuiala obștii la studii în București. Din Neamț pornesc spre toate centrele mari ortodoxe răsăritene copii ale acestor traduceri. Copiștii mănăstirii nu lasă o clipă pana din mână. Paisie însuși lucrează noapte după noapte până la surmenaj și slăbirea accentuată a vederii, renunțând adesea și la obișnuitele trei ore de somn. Încununarea acestei lupte cu timpul și cu propriile puteri avea să fie traducerea inegalabilă a FILOCALIEI grecești în slavonă. Din cele treizeci și șase de capete ale Filocaliei grecești, el reușește să traducă douăzeci și patru în slavonă. Are bucuria să le vadă publicate, cu doar un an înainte de moartea sa, în 1793. Apăreau sub titlul DOBROTOLJUBJE, în patru părți și două volume, la Sankt Petersburg.

Sfătuitor modest și iubitor, până în ultima clipă

Bătrân, bolnav, purtând de ani de zile, pe toată partea dreaptă a trupului, răni datorate anilor de cruntă sărăcie din Athos, starețul Paisie, devenit o legendă vie, primește vizitatori de toate rangurile și de pretutindeni. În 1791, în timpul ocupației țariste din Moldova, arhiepiscopul GRIGORIE SEREBRENIKOV al EKATERINOSLAVULUI sosește la Neamț cu suita. El îl învestește pe starețul Paisie cu rangul de arhimandrit. Cu toate acestea, cel care fugise în tinerețe chiar și de vrednicia preoției rămâne până la moarte același sfătuitor modest al ucenicilor și primul slujitor al tuturor.

Deși aproape orb, încearcă să corecteze din traducerile sale până în ultima clipă a vieții sale. Hirotonește cât mai mulți preoți în interiorul obștii pentru a nu lăsa turma fără păstori învățați. Apoi, după doar o săptămână de boală, în prima zi din postul Crăciunului din anul 1794, miercuri, 15 noiembrie, moare așa cum a trăit: înconjurat de cărți și de ucenici.

Mormântul său, aflat în partea dreaptă a naosului bisericii mari din Mănăstirea Neamț, reprezintă și astăzi un loc de pelerinaj pentru clerici, laici, tineri, bătrâni, ortodocși sau nu, români și de alte neamuri. Candela aflată pe mormânt nu se stinge niciodată. Ea este necontenit reaprinsă de ucenici fără nume, care, la două veacuri distanță, se strâng încă în jurul iubitului lor stareț. (Articole publicate în Ziarul Lumina din zilele de 12, 14 și 15 noiembrie 2011, aflate sub semnătura Nicoleta Ginevra BACIU, dedicate Sfântului Paisie de la Neamț:)

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente