Sfântul Niceta de Remesiana – „apostolul daco-romanilor”

În fiecare an, la 24 iunie, Biserica face pomenirea Sfântului Niceta de Remesiana, ierarh daco-roman de neam. Numele său provine din limba greacă și înseamnă „învingător”. Cetatea Remesiana a fost întemeiată de împăratul Traian, situată în provincia romană Dacia Mediterranea, într-o regiune de deal, pe valea râului Nișava. Astăzi este localizată în satul sârbesc Bela Palanka, la 30 de kilometri de orașul Niș (fostul Naissus roman), către granița cu Bulgaria. În scaunul episcopal al cetății a păstorit Ierarhul Niceta începând din anul 366, până după 414, când avem ultimele date despre existența sa. Prin rodnica sa activitate misionară și pastorală de la sud și nord de Dunăre, Sfântul Niceta a avut o contribuție importantă la răspândirea creștinismului în rândul strămoșilor noștri daco-romani.

Viața și activitatea sa au fost consemnate în scris, în primul rând prin condeiul prietenului său, Sfântul Paulin de Nola (353-431). În limba română se remarcă studiile părintelui profesor Ștefan Alexe, autor al unei teze de doctorat cu titlul „Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din secolele IV-V”, precum și scrierile vrednicului de pomenire mitropolit Nestor Vornicescu al Olteniei. Născut pe la anul 340 chiar în cetatea pe care avea să o păstorească, Niceta se pare că și-a petrecut prima parte a vieții în Apusul Europei. Toate scrierile sale sunt în limba latină, într-o exprimare aleasă, izvoarele acestor scrieri sunt tot de limbă latină, iar cel mai bun prieten al său a fost Sfântul Paulin de Nola, localitate din Italia, în apropiere de Napoli. S-au consemnat două vizite făcute de Niceta în Italia, cu destinația Roma, dar și opriri la Paulin, în Campania, „spre a se închina la moaștele Sfântului Felix”, în anii 389 și 402. După fiecare vizită, episcopul nolanez i-a dedicat câte un poem din care descoperim atât portretul vrednicului ierarh daco-roman, cât și admirația autorului pentru organizarea exemplară a eparhiei din Remesiana.

Păgânii, datorită lui Niceta, au devenit slujitori ai lui Hristos

Primul poem al Sfântului Paulin pornește de la grija ce i-o poartă prietenului său în lungul drum de întoarcere din Italia către Remesiana natală, având în vedere că Niceta avea de străbătut teritoriile balcanice controlate de barbari, ale căror atacuri erau cunoscute. Aceiași barbari, însă, erau ținta operei misionare creștine: „Păgânii, vestiți prin tâlhării și omoruri, locuind prin munți, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos, popor pașnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală.” Sciții, geții, dacii și bessii, cu toții îl numeau „părinte”. Mitropolitul Nestor scria, în acest sens, că „și-a desfășurat sfânta sa lucrare de convertire în spațiul Daciei Mari, pentru același popor creștin, atât din dreapta, cât și din stânga Dunării”.

Erudiția Sfântului Niceta de Remesiana este dovedită de lucrările scrise, toate în limba latină, ca mijloc de activitate misionară și pastorală. Dogmatic, veghea cu strășnicie la apărarea dreptei credințe, des încercată de disputele cu ereticii, specifice perioadei în care a viețuit. Didactic, descoperea învățătura creștină atât catehumenilor, cât și creștinilor neinițiați. Liturgic, explica frumusețea cultului divin, povățuind atitudinea necesară în timpul slujbelor, cântarea omofonă sau ținuta vestimentară.

Opera socotită de căpătâi a fost tradusă în limba română cu titlul de „Cărticele de învățătură”, un catehism pentru cei ce se pregăteau să primească Sfânta Taină a Botezului, „căci ce poate să fie mai bun decât hotărârea omului de a deveni din păgân credincios, din păcătos drept, din sclav liber, din dușman prietenul lui Dumnezeu și moștenitor al împărăției cerești?”.

Privegherea și psalmii

Scrierile „Despre privegherea robilor lui Dumnezeu” și „Despre folosul cântării de psalmi” sunt două predici cu caracter practic ale Sfântului Niceta, care dovedesc unitatea și continuitatea cultului ortodox rânduit de Sfinții Părinți și păstrat cu sfințenie până în zilele noastre. Din prima predică aflăm că privegherea fusese introdusă de curând ca slujbă bisericească rânduită a se săvârși vineri seara și sâmbătă seara, bogată în cuvântări, imne de laudă și lecturi sfinte. Poporul român a adoptat această rânduială, dând noi înțelesuri noțiunii de priveghere, toate pornind de la slujba atestată de Sfântul Niceta. Mitropolitul Nestor Vornicescu vorbește despre pasărea numită privighetoare, despre slujba de sâmbătă seara sau din ajunul praznicelor care la mănăstiri se numește Priveghere, și tot de la priveghere, în cultul Bisericii pentru cei răposați, avem „priveghiul” din noaptea dinaintea înmormântării și denumirea de „privighetoare” pentru lumânarea de pe pieptul mortului. Cea de-a doua scriere este un istoric al utilizării psalmilor în scrierile Vechiului și Noului Testament, aceste „taine ale lui Hristos” care aduc atâtea binefaceri spirituale. Pentru ca slujba bisericească să fie o armonie în comuniune, recomandă următoarea conduită: „Când se cânta, toți să cânte; la rugăciune, toți să se roage; când se citește, să se facă liniște ca toți să audă la fel ceea ce citește lectorul, iar nu unii rugându-se cu voce tare, să facă zgomot. Dacă sosești mai târziu, în timp ce se citește, adoră numai pe Domnul, închină-te și ascultă cu atenție”. Un îndemn de acum mai bine de 1.600 de ani, la fel de actual și astăzi!

„Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm” – imnul compus de Sfântul Niceta de Remesiana

În anul 370, Sfântul Niceta a compus imnul „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, sau, pe scurt, Te Deum, cu scopul de a întări învățătura dogmatică ortodoxă în fața provocării ereticilor. Cunoscător al artei muzicale, a folosit cântarea liturgică pentru o mai bună însușire de către credincioși a adevărurilor de credință. Mitropolitul Nestor avea să afirme că „noi, românii, de la începuturile Bisericii noastre am avut în sfântă folosință și acest înălțător imn al Sfântului Niceta de Remesiana, în limba originală latină, la vremea creării lui, fiind apoi, în mod incontestabil, tradus și în română de timpuriu, pentru că nu ar fi putut lipsi din repertoriul serviciului religios al unui popor ca al nostru, având o neabătută râvnă creștină, un cler și ierarhi care se preocupau cu toată grija de păstrarea ritualului ortodox, a integrității conținutului acestui ritual”. Părintele profesor Ștefan Alexe socotește că imnul Te Deum a pătruns pe pământul românesc odată cu misionarii trimiși de autor: „Ușor de reținut, cuprinzând, pe scurt, învățături esențiale mântuirii, de o curăție cristalină a credinței întocmai ca apa izvoarelor de munte, imnul Sfântului Niceta a fost învățat cu ușurință de străbunii noștri, care l-au lăsat moștenire din neam în neam, ajungând până la noi”. Frumoasa cântare se regăsește și la sfârșitul „Psaltirii în versuri” a Sfântului Mitropolit Dosoftei, din anul 1673, în limba slavonă.

Părintele daco-romanilor și al românilor

O scrisoare din data de 13 decembrie 414 adresată de episcopul Inocențiu I al Romei „episcopilor macedoneni” este ultimul document ce amintește de Sfântul Niceta în scaunul eparhiei de Remesiana. Data mutării sale la cele veșnice a fost trecută sub tăcere de istorie, lăsând loc diferitelor interpretări care ajung chiar la anul 416. Martirologiile romane îl sărbătoresc la 7 ianuarie, în aceeași zi cu cel ce i-a fost bun prieten, Sfântul Paulin de Nola. Biserica noastră îl prăznuiește, însă, la 24 iunie.

Prin vorbă, condei și cânt, Sfântul Niceta de Remesiana se dovedește a fi, pentru poporul român, un misionar de evanghelizare, dar și un factor de romanizare. Predicând și scriind într-o latină clară și simplă, a avut o importantă contribuție la continuitatea populației daco-romane în spațiul carpato-danubiano-pontic după retragerea aureliană. Tezaurul moștenit este prețuit de ilustrul preot profesor Ioan G. Coman: „Ortodoxia românească a primit prin strămoșii ei daco-romani și prin generațiile lor următoare până azi credința și doctrina teologică fără schimbare de la Sfântul Niceta… Claritatea gândirii teologice la români vine, în mare măsură, de la Sfântul Niceta. Dulceața slujbelor și a cazaniilor Ortodoxiei românești, care a dat naștere, se pare, cuvântului «privighetoare», se prelinge, probabil tot de la el: «Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii». Împletirea teologiei cu filocalia, în Ortodoxia noastră, e o tradiție spirituală care urcă până la Sfântul Niceta, Sfântul Ioan Casian, Teotim I și călugării sciți, care, toți, se străduiesc pentru desăvârșire”.(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 24 iunie 2009)

Comentarii Facebook


Știri recente