Sfântul Maxim, un mărturisitor al Crezului Ortodox

În acest an pe care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să-l închine Crezului Ortodox și Autocefaliei românești, prăznuirea Sfântului Maxim Mărturisitorul îndeamnă pe fiecare creștin să cerceteze cu atenție sporită atât viața Sfântului, ca una ce a fost condusă de credința, nădejdea și dragostea față de Dumnezeu, dar mai cu seamă învățătura pe care acesta a lăsat-o moștenire Bisericii, prin împreună-lucrarea Sfântului Duh. Viața și învățătura Sfântului Maxim reprezintă una dintre cele mai puternice exemplificări ale mesajului ortodox. Ele stau în deplină unitate. Sfântul Maxim a trăit ceea ce a învățat și a învățat ceea ce a trăit ca experiență duhovnicească și prin amândouă a dat mărturie despre Adevărul eliberator descoperit nouă în Hristos Domnul.

Despre Sfântul Maxim Mărturisitorul se consideră, conform tradiției, că s-a născut în anul 580 la Constantinopol, într-o familie nobilă și a beneficiat de o educație aleasă. După ce a îndeplinit, între anii 610-613, funcția de prim secretar al împăratului Heraclie, în 613-614, năzuind spre o viață de isihie (liniștire), s-a retras la Mănăstirea Philippikos din Chrysopolis, pe țărmul răsăritean al Bosforului. Aici a rămas până în 624 sau 625, când s-a refugiat datorită amenințării persane la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe din Cyzic, în Asia Mică. În 626, noi incursiuni ale perșilor au provocat dispersarea tuturor trăitorilor din această mănăstire. Sfântul Maxim a ajuns mai întâi în Creta, unde a avut o dispută cu episcopi adepți ai monofizismului severian, iar apoi, în Africa, stabilindu-se în Mănăstirea Eucratos de lângă Cartagina.

Secretarul împăratului bizantin, monah apărător al Ortodoxiei

Aici l-a cunoscut pe Sfântul Sofronie, starețul mănăstirii, ales mai târziu patriarh al Ierusalimului. Decretul dogmatic Psefos, emis de patriarhul Serghie al Constantinopolului, și edictul imperial Ekthesis, promulgat de împăratul Heraclie, sunt actele care au oficializat – din rațiuni politice – ereziile cunoscute sub numele de monoenergism și monotelism. După moartea Sfântului Sofronie (638), începătorul luptei contra monoenergismului, Sfântul Maxim a rămas cel mai important apărător al Ortodoxiei. În special între anii 640-646, el a demascat în scris eroarea monotelită, prin redactarea unui important număr de mici tratate (opuscule) teologice și polemice, precum și a primei părți din Ambigua (către Toma). În luna iulie a anului 645 s-a întâlnit la Cartagina cu Pyrrhus, fostul patriarh al Constantinopolului, destituit de împăratul Constantin al III-lea, și l-a convins, pentru scurt timp din nefericire, să renunțe la monotelism. Tot cu încurajarea Sfântului Maxim, episcopii din Africa au ținut în anul 646 o serie de sinoade locale în care au condamnat edictul Ekthesis și au adresat scrisori către împăratul Constans al II-lea, patriarhul Pavel al II-lea al Constantinopolului (641-653) și papa Teodor al Romei pentru a le face cunoscută poziția lor. În același an 646, Sfântul Maxim a plecat din Africa spre Roma, prin Sicilia, unde a prezentat călugărilor de acolo învățătura sa antimonotelită. În 648, împăratul Constans al II-lea publica edictul Typos prin care interzicea, sub amenințarea unor pedepse grave, orice discuție despre una sau două energii și despre una sau două voințe în Mântuitorul Hristos. Drept răspuns, noul papă Martin I (649-653) a convocat în octombrie 649 un sinod la Lateran, care a condamnat edictele Ekthesis și Typos și a anatematizat printre alții pe patriarhii Serghie, Pyrrhus, Pavel al II-lea ai Constantinopolului. Sfântul Maxim a participat în mod activ la acest sinod pe care îl pregătise deja împreună cu înaintașul lui Martin, papa Theodor. Tot el a întocmit, se pare, documentația cu textele patristice necesare condamnării monotelismului și a redactat o parte din acte. Această luptă neobosită pentru apărarea Ortodoxiei a dus la judecarea sa în 655 la Constantinopol, urmată de exilarea sa în localitatea Byzia din Tracia. În pofida tuturor încercărilor, bătrânul monah nu și-a părăsit credința. El era stâlpul Ortodoxiei după cum reiese dintr-un mesaj al împăratului Constans al II-lea: „Pentru că întreg Apusul și toți cei deturnați din Răsărit privesc la tine și toți se răzvrătesc din cauza ta neavând să se împace cu noi în credință, să te împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi pe baza Typos-ului edictat de noi… Căci știm sigur că dacă tu intri cu noi în comuniune cu sfântul scaun patriarhal de aici, se vor uni cu noi toți cei care din pricina ta și a învățăturii tale s-au rupt de comuniunea cu noi”.

În mai-iunie 662, a fost rejudecat, anatematizat și condamnat la biciure, smulgerea limbii și amputarea mâinii drepte. Deportat în }ara Lazilor, în sud-estul Mării Negre și închis în 8 iunie 662 în fortăreața Schemaris (în Georgia de astăzi), Sfântul Maxim a murit pe 13 august în același an.

Opera Sfântului Maxim este o sinteză creatoare

Gândirea sa profundă și originală a reușit să se exprime unitar în mijlocul multitudinii de tradiții cărora le-a utilizat vocabularul, chiar dacă acest fapt implica transpunerea termenilor în afara contextului lor original și schimbarea înțelesului lor. Sinteza sa nu este sistematică, însă are o temă principală precisă, specifică teologhisirii patristice răsăritene: urcușul omului spre Dumnezeu, îndumnezeirea omului. Această temă se regăsește în majoritatea scrierilor Sfântului Maxim premergătoare disputei antimonotelite, fie că sunt redactate sub formă de apoftegme, de întrebări și răspunsuri, sau aparțin genului exegetic, epistolar ori chiar imnografic. Astfel, din perioada petrecută de Sfântul Maxim în Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” din Cyzic (624-626) datează printre altele: „Cuvântul ascetic”, „Cele 400 de Capete despre dragoste”, „Epistolele 2 și 3 despre dragoste”, către Ioan Cubicularul, „Întrebări, nedumeriri și răspunsuri” și „Viața Maicii Domnului”. Altele au fost redactate în prima parte a șederii Sfântului Maxim în Africa: „Ambigua”, partea a II-a, „Tâlcuirea la Tatăl nostru”, „Mistagogia” (628-630), „Răspunsurile către Talasie”, „Răspunsurile către Theopempt”, „Cele 200 de Capete teologice și iconomice”, „Cele 15 Capete și Cele 10 Capete”. Caracterizând ansamblul operei Sfântului Maxim, pr. prof. D. Stăniloae spunea: „Scrisul lui este o sinteză grandioasă și personală a marilor curente filosofice ale antichității și a principalelor idei patristice. Origen și Evagrie, în ceea ce au avut ireproșabil, se întâlnesc cu Dionisie Areopagitul și cu Grigorie de Nyssa și de Nazianz, elementele acceptabile din platonism cu cele din aristotelism, topite într-o largă viziune proprie dominată de Logosul care a coborât prin Întrupare până în cele mai de jos și a străbătut prin Înălțare, cu omenitatea Lui, dincolo de toate, cuprinzându-le pe toate, ca pe toți cei ce vreau să-i mântuiască, îndumnezeindu-i”.

Cu Sfântul Maxim, teologia patristică ajunge la deplina maturizare

Filonul platonician al filosofiei grecești, care influențase major gândirea și scrierile lui Origen, se găsește acum în mare parte asimilat, împreună cu elemente ale aristotelismului și stoicismului, într-o formă care nu mai aduce atingere învățăturii creștine revelate. Astfel, Origen vorbise despre o anumită ciclicitate a lumii: sufletele au preexistat trupurilor, aflându-se în stare de nemișcare în contemplarea lui Dumnezeu. Mișcarea lor din această stare a fost echivalentă cu căderea lor din starea fericită, fapt care a condus la crearea de către Dumnezeu a lumii materiale și implicit a trupurilor pentru sufletele căzute. Pornind de la această concepție, mântuirea însemna pentru Origen întoarcerea sufletelor la starea inițială de nemișcare în contemplarea lui Dumnezeu, după lepădarea trupului. Aceasta este esența misticii esențialiste și intelectualiste a lui Evagrie Ponticul care vorbește de trei trepte ale desăvârșirii: nepătimirea, adică înfrângerea tuturor patimilor și dezlipirea sufletului de toată pătimirea care îi vine de la trup, iubirea, ca atracție simțită de om pentru frumusețea dumnezeiască, și cunoașterea, înțeleasă ca fiind contemplare cu mintea a lui Dumnezeu. Unul din marile merite ale Sfântului Maxim este acela de a fi corectat aceste concepții, condamnate de Sinodul V Ecumenic (Constantinopol, 553), dar cu mare trecere printre monahii timpului său. El pune în locul triadei cosmologice a lui Origen (nemișcare – mișcare – creație) o alta: creație – mișcare – nemișcare (stabilitate). Această din urmă triadă, bazată pe învățătura biblică despre creație, permite o corectă și reală percepție a transcendenței divine și a dinamicii intrinsece a lumii. Ea intră totodată în perfectă armonie cu apofatismul și reprezentarea simbolică și mistică a Bisericii și a Sfintei Liturghii, în care Sfântul Maxim urmează Sfinților Capadocieni și Sfântului Dionisie Areopagitul. Începutul lumii se află în actul atotliber și atotbun al lui Dumnezeu, Care prin Logosul Său creează lumea. Acest act este totodată și începutul mișcării lumii spre scopul ei care este Același Dumnezeu. Omul primește de la Creatorul său existența și existența veșnică. Firea omenească este dăruită de Dumnezeu cu puteri naturale. Firea și puterile ei țin de logosul (rațiunea structurală) voită și pusă de Dumnezeu în om și, ca daruri ale lui Dumnezeu, ele sunt esențial bune, generale (adică identice la toți oamenii) și neschimbabile. Modul în care puterile firii sunt aduse din potență în act ține de fiecare persoană umană, care poate astfel dobândi sau nu existența veșnic fericită. Nemișcarea nu este deci nicidecum un fel de încremenire, ci o stabilitate în bine, primită în dar de cel ce se ostenește pe treptele desăvârșirii. La Sfântul Maxim, care dezvoltă o mistică personală ortodoxă cu elemente ce provin de la Sfinții Dionisie Areopagitul și Macarie sau de la Diadoh al Foticeei, aceste trepte sunt parțial inversate față de Evagrie: nepătimirea, cunoașterea lui Dumnezeu prin rațiunile creaturilor și iubirea, prin care se realizează unirea personală cu Dumnezeu.

Prin întruparea Logosului, creația dobândește o nouă valoare

Viziunea asupra existenței pe care Sfântul Maxim o deschide cititorului scrierilor sale este cu adevărat înălțătoare. Creația întreagă și timpul sunt opera lui Dumnezeu și au de aceea o valoare inestimabilă. Această evaluare pozitivă a lumii vine din contemplarea în duh a tainei lui Hristos, cea rânduită dinainte de veacuri, adică unirea în El a firii omenești create cu Dumnezeirea. În toate cele ce sunt, începând cu Dumnezeu, Cel ce este mai presus de ființă, și continuând cu omul și întreaga creație, poate fi remarcată taina unității în diversitate. Astfel, Dumnezeu este Unul în ființă și întreit în Persoane. Omul este unul ca persoană și unește prin firea sa compusă din suflet și trup lumea spirituală și pe cea materială. Sau, umanitatea este una după fire și contemplată în mulțimea persoanelor umane. Sau, iarăși, făpturile create sunt nenumărate și deosebite unele de altele, atât prin apartenența la specii și genuri diferite, cât și ca indivizi în cadrul genurilor, dar sunt unite prin originea lor comună, înrădăcinată în voința creatoare a lui Dumnezeu, și prin rațiunile ce stau la baza existenței lor, unite toate în Rațiunea, Logosul ipostatic: Fiul lui Dumnezeu. Deosebirea fundamentală și absolută este însă cea dintre ființa necreată a Dumnezeirii și firea creată de Dumnezeu. Nu există nici o asemănare între ceea ce există de sine și pentru sine și în afara oricărei necesități și ceea ce este mărginit, primind din afara lui începutul existenței. De aceea și unirea dintre cele două firi în ipostasul Mântuitorului Hristos este cea mai mare dintre taine, dar, totodată, și calea spre descoperirea tuturor celorlalte. Totuși, modul în care această unire s-a înfăptuit a depins într-o anumită măsură de om: „Acesta (Hristos) a unit cu Sine după ipostas, în chip neîmpărțit și neamestecat firea noastră, iar pe noi, prin sfântul Său trup, cel din noi și al nostru, însuflețit mintal și rațional, ne-a fixat în Sine ca printr-o pârgă, și ne-a învrednicit să fim una și aceeași cu Sine după omenitatea Lui, după cum am fost rânduiți dinainte de veacuri să fim în El ca mădulare ale trupului Său, articulându-ne și încheindu-ne în Sine în Duh, ca un suflet trupul și ducându-ne la măsura vârstei duhovnicești a plinătății Lui. Prin aceasta a arătat pe de o parte că noi spre aceasta am fost făcuți, iar pe de alta, că scopul prea bun dinainte de veacuri al lui Dumnezeu, cu privire la noi, n-a primit nici o schimbare, după rațiunea Lui, dar a venit la împlinire printr-un mod nou, introdus ulterior. Căci trebuia ca odată ce Dumnezeu ne-a făcut asemănători Lui (prin aceea că avem prin împărtășire trăsăturile exacte ale bunătății Lui și a plănuit înainte de veacuri să fim în El) să ne și ducă la acest sfârșit prea fericit, dându-ne ca mod buna folosire a puterilor naturale; dar omul refuzând acest mod prin reaua întrebuințare a puterilor naturale, ca să nu se depărteze de Dumnezeu, înstrăinându-se, trebuia să introducă alt mod cu atât mai minunat și mai dumnezeiesc decât cel dintâi, cu cât ceea ce e deasupra firii e mai înalt decât ceea ce e după fire. {i acest mod este taina venirii atottainice a lui Dumnezeu la oameni, precum credem toți” (Ambigua, partea a II-a, PSB 80, p. 97).

Teologia Sfântului Maxim, o teologie a persoanei

De aici și locul central pe care îl ocupă învățătura despre unirea celor două firi, dumnezeiască și omenească, în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu întrupat în gândirea teologică a Sfântului Maxim și angajamentul său total și necondiționat în combaterea ereziei monotelite derivate din monofizitism. Căci taina Mântuitorului Hristos descoperă și dinamica existenței create. Fiul lui Dumnezeu vine să locuiască timpul nostru și să-și asume chintesența creației: firea umană, pentru a o ridica din robia păcatului și a morții și pentru a o îndumnezei. Sfântul Maxim preia și dezvoltă până în cele mai adânci consecințe această idee fundamentală, formulată încă de Sfinții Irineu al Lyonului și Atanasie cel Mare. Existența creată primește prin Întruparea Cuvântului dumnezeiesc pe lângă componenta orizontală și una verticală, care o unește cu Dumnezeu, cu Cel necreat și veșnic. Mântuitorul Hristos a pus asupra creației pecetea crucii, coborând din „cer” în pântecele pururea fecioresc al Născătoarei de Dumnezeu, îmbrățișând întreaga existență prin Jertfa Sa, ajungând până în cele mai de jos ale pământului și triumfând asupra morții prin Înviere. Astfel, El le înalță pe toate prin Sine la Tatăl, Izvorul tuturor, împărtășindu-le existența veșnică, fiindcă „toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3). Pentru Sfântul Maxim, aceasta este valoarea creației și acesta este sensul istoriei, iar temelia lor este faptul real și concret al Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu se manifestă în mod paradoxal, dar iubitor, prin aceea că nu distruge, ci afirmă și ridică la un mod de existență mai presus de înțelegere făptura creată pe care o unește cu Sine.

Prin aprofundarea învățăturii despre unirea ipostatică nedespărțită și neamestecată a Dumnezeirii și umanității în Mântuitorul Hristos, Sfântul Maxim a evidențiat cu deosebire taina ipostasului, a persoanei. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este o existență personală. Iar tot ceea ce ține de rațiunea firii sale este esențial bun, prin însăși calitatea sa de operă a lui Dumnezeu. Omul este deodată persoană și natură. Iar distincția cea mai importantă dintre acestea două se descoperă în posibilitatea, ce aparține exclusiv persoanei, de a îngloba în sine, de a deveni substrat al subzistenței și pentru o altă fire decât pentru cea care îi este proprie. Dacă Mântuitorul Hristos a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc firea omenească desăvârșită și fără de păcat, devenind compus, fiecare ipostas uman este și el chemat să devină compus, nu numai ca unul ce este purtător al unei firi compuse din suflet mintal și trup, ci și prin adăugirea harului îndumnezeitor, ca dar. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu dovedește că ipostasul uman nu este o entitate închisă în propria fire, limitată de aceasta. Iar închiderea se traduce, pentru Sfântul Maxim, prin viața determinată de afecțiunea pentru trup, prin mișcarea lipsită de sens în cadrul binomului plăcere-durere. Persoana umană trebuie să se deschidă harului, energiei dumnezeiești care împlinește desăvârșit rațiunea firii și îl aduce pe om, prin despătimire și cunoaștere, la unirea iubitoare cu Cel ce este, deodată, Creatorul și Scopul lui ultim. (pr. dr. Cristian GALERIU, Lumina de Duminică, 24 ianuarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente