Sfântul Maxim, model de monah și de teolog, apărător al dreptei credințe

Biserica noastră îl cinstește astăzi pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, un cuvios cunoscut în teologia și spiritualitatea ortodoxă pentru densitatea și profunzimea sa greu de egalat. Viața și opera acestui mare sfânt și teolog creativ al Bisericii trezesc interes și astăzi, fiind un exemplu viu, de adevărată mărturisire a dreptei credințe. Lucrările sale de teologie și spiritualitate au fost scrise întotdeauna împotriva curentului de opinie general, cuviosul autor trăind permanent ceea ce învăța și teologhisind ceea ce trăia. Toate acestea le-a pecetluit cu mărturisirea sa de credință neîncetată și cu sângele său, informează „Ziarul Lumina”.

S-a născut în anul 580, într-un sat din Golan, dintr-o familie nobilă, însă la vârsta de 9 ani a rămas orfan, fiind încredințat unei mănăstiri din Palestina. În 614 s-a retras la o mănăstire din Chrysopolis, de pe țărmul răsăritean al Bosforului, iar după zece ani s-a mutat la Mănăstirea ‘Sfântul Gheorghe’ din Cyzic. De aici a plecat în anul 626, ca urmare a unei incursiuni a perșilor și, trecând prin Grecia și Egipt, s-a așezat pentru mai multă vreme într-o mănăstire din Cartagina. În această perioadă, Sfântul Maxim a devenit principalul apărător al Ortodoxiei împotriva monoteliților, care susțineau că în Hristos nu se află două voințe, dumnezeiască și omenească, ci doar una, cea dumnezeiască. El a fost cel care a pregătit în 649 sinodul de la Roma care, sub papa Martin I, a condamnat erezia monotelită. Pentru opoziția sa față de monotelismul susținut de politica imperială, Sfântul Maxim a fost trimis în două exiluri, mai întâi la Bizya și apoi la Perberis, în Tracia. În anul 662 a fost anatematizat împreună cu ucenicul lui, Atanasie, și cu un alt Atanasie, apocrisiarul Romei la Constantinopol. După ce li s-au tăiat limba și mâna dreaptă, au fost trimiși în exil, pe coasta orientală a Mării Negre, unde Sfântul Maxim a trecut la Domnul în ziua de 13 august a aceluiași an.

Opera

Sfântul Maxim este cunoscut în creștinism pentru operele sale teologice, dintre care o parte se găsesc în volumele II și III din Filocalie. Amintim aici: ‘Răspunsuri către Talasie’, în care sunt interpretate mai multe texte din Sfânta Scriptură, ‘Scholia’, un comentariu la scrierile Sfântului Dionisie Pseudo-Areopagitul, precum și ‘Mistagogia’, o explicare a Sfintei Liturghii. ‘Ambigua’ este o altă scriere importantă a Sfântului Maxim care, în concepția părintelui Stăniloae, cuprinde întreaga lui teologie ca bază a vieții spirituale. La acestea se adaugă și alte lucrări, în care sunt expuse învățături ascetice, dar și dogmatice: ‘Capete despre dragoste’, ‘Capete gnostice’, ‘Cuvânt ascetic’ sau ‘Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru’. Nevoințele despătimirii și cunoașterea se află, după Sfântul Maxim, într-o legătură indisolubilă. Astfel, făptuirea se cere îndrumată de cunoștință, iar cunoștința trebuie confirmată prin făptuire, deoarece, ‘prin porunci, Domnul face nepătimași pe cei ce le împlinesc; iar prin dumnezeieștile dogme le dăruiește luminarea cunoștinței’.

Iubirea, cale a erminiei

‘Răspunsuri către Talasie’ este o lucrare de exegeză propriu-zisă, în care sunt interpretate unele texte biblice dificile, din Vechiul și Noul Testament. Motivația actului exegetic este determinantă, în cazul Sfântului Maxim, pentru reușita acestuia. El primise o ‘listă cu multe locuri obscure din Sfânta Scriptură’, alcătuită de presbiterul și egumenul Talasie, care îi cerea ‘un răspuns scris cu privire la înțelesul lor mai înalt’. La început, după ce a primit și a citit lista respectivă, a refuzat categoric să răspundă și l-a rugat pe Talasie ‘mult și de multe ori’ să-l scutească de această grea încercare, pe motiv că înțelesul textelor îl depășește: ‘Aceste locuri de-abia pot fi înțelese de cei care au înaintat mult în contemplație și au ajuns la capătul celor mai înalte și mai neapropiate cunoștințe, nu însă de mine, care mă târăsc pe pământ și, asemenea șarpelui celui blestemat de odinioară, nu am altă hrană afară pământul patimilor, înnoroiat ca un vierme de putreziciunea plăcerilor’ (Răspunsuri către Talasie, p. 26). Singurul motiv care l-a determinat să răspundă unei asemenea provocări a fost acela ca nu cumva, prin refuzul său, ‘să sufere în vreun fel iubirea dintre ei’. Modul în care Sfântul Maxim își expune motivația demersului său exegetic este foarte sugestiv: ‘Făcând deci aceasta mult și de multe ori, când am văzut că nu primești această rugăciune a mea, temându-mă să nu sufere ceva iubirea care ne unește și ne face să avem un singur suflet, chiar de purtăm două trupuri, putând să-ți pară refuzul meu un semn de neascultare, am cutezat, împotriva voii mele, cele mai presus de puterea mea. Am socotit că e mai bine să fiu acuzat de îndrăzneală și să fiu luat în râs de cei ce voiesc, decât să sufere iubirea vreo clătinare și vreo micșorare. Căci după Dumnezeu nimic nu e mai de preț ca ea în ochii celor ce au minte. Mai bine zis, nimic nu e mai plăcut lui Dumnezeu ca ea. Căci ea adună la un loc pe cei dezbinați și poate crea în cei mulți sau în toți o identitate netulburată a voirii’. Deși Sfântul Maxim a fost sceptic în privința acestui demers al său, răspunsurile la întrebările egumenului Talasie și înțelesurile date textelor biblice dificile trimise de acesta se vor constitui într-una dintre cele mai cunoscute și mai importante lucrări patristice din toate timpurile, care, între lucrările sale, ocupă, ca importanță, unul dintre primele locuri, dacă nu chiar primul (pr. conf. dr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, București, 2002, p. 162).

Concepția antropologică a Sfântului Maxim

În scrierile sale, Sfântul Maxim acordă o importanță deosebită omului, lumii și lui Dumnezeu. Propriu-zis, el are în vedere urcușul omului spre îndumnezeire. Acest urcuș, însă, presupune curățirea de patimi și cunoașterea în duh a rațiunilor lumii, adică primele două trepte care o anticipează pe ultima: unirea cu Dumnezeu și contemplarea în lumina Lui directă a rațiunilor tuturor lucrurilor. Trebuie precizat că ‘Dumnezeu nu este în și pentru Sine însuși (cât ne este cu putință să știm) nici început, nici mijloc, nici sfârșit’ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, ‘Capete gnostice’, în Filocalia, vol. II, pp. 155-156). Sfântul Maxim adaugă faptul că ‘începutul, mijlocul și sfârșitul existențelor este Dumnezeu ca cel ce le face, dar nu ca cel ce le pătimește. Este început ca Făcător, mijloc ca Proniator și sfârșit ca Cel ce le circumscrie’ (‘Capete gnostice’, p. 159).

Comentarii Facebook


Știri recente