Sfântul Ioan Hrisostom și forța propovăduirii creștine

„Nu voi înceta să vorbesc, chiar dacă nimeni nu mă ascultă. Sunt doctor și administrez medicamente pentru boli, mi s-a poruncit să îndemn spre vindecare.” Această convingere-program traduce cea mai puternică caracteristică a Sfântului Ioan, arhiepiscopul Constantinopolului, simbolul legăturii între Cuvânt și curajul predicatorului. Cel care a fost supranumit pe drept „Gură de Aur” a marcat epoca sa și istoria Bisericii prin calitatea și forța predicării tot atât de mult ca și prin libertatea slujirii sale, care i-a adus și exilul. Acest episcop social, apărător al săracilor, demascator al ipocriziei celor puternici, a fost propus ca model pentru toți predicatorii creștini. Despre modul în care vede marele episcop (provenit din școala antiohiană, ucenic al lui Libanius și Andragatius) actul predicării, în rândurile de mai jos.

Statura Sfântului Ioan Gură de Aur este comparabilă cu cea a lui Augustin. Este un gigant. El este considerat adesea mai întâi un moralist, însă fără a fi comparat cu Sfântul Vasile cel Mare sau cu cei doi Grigorie, de Nissa și de Nazianz, opera sa imensă are o reală dimensiune teologică și mai cu seamă hristologică. Sfântul Ioan a fost fidel trăirii lui, nu a învățat decât ceea ce a trăit și a practicat în viața sa.

Este util, înainte de toate, să subliniem importanța inspirației biblice la Sfântul Ioan. Scriptura este sursa unică a omiliilor sale. Transcendentă și relativă, ea este manifestarea sinkatabasis a lui Dumnezeu, pedagogie destinată să permită accesul la mântuire. Ea este o poartă, un ajutor pentru toți, permițând omului să Îl atingă pe Dumnezeu. Nu se poate trece fără ea.

Predica (kerigma) are un caracter eminent în iconomia actului sacerdotal

Hrisostom vorbește adesea de „vigoarea propovăduirii” sau de „forța cuvântului”. Dacă Biserica este ceea ce este, este pentru că „cuvântul propovăduirii a răsunat pretutindeni pe pământ”, răspândind vestea cea bună a mântuirii. Un cuvânt socotit încă din start ca superior tuturor celorlalte cuvinte sau mesaje, fie ele oricât de elaborate: „Sistemele filosofice s-au risipit mai repede decât o pânză de păianjen, în timp ce credința noastră a rămas mai tare decât diamantul. Ce s-a ales de cuvântul lui Platon, al lui Pitagora și al celorlalți atenieni? S-au stins. Dar cel al pescarilor și al făcătorilor de corturi? El luminează mai strălucitor decât soarele”. Propovăduirea este, pentru Sfântul Ioan Hrisostom, sarcina care corespunde cel mai mult responsabilității creșterii duhovnicești a Bisericii. Această slujire a rostirii cuvântului trece ca importanță înaintea tuturor, exceptând săvârșirea Euharistiei și Sfântul Ioan își amintește constatarea făcută de cei 12 Apostoli: „Nu se cuvine să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese”. Această idee apare și la Sfântul Apostol Pavel, dar într-o altă formă: „Hristos nu m-a trimis să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia”, și el precizează că nu este vorba de fuga față de o responsabilitate, ci de recunoașterea unei necesități mai presante. Propovăduirea apare astfel ca obiectivul slujirii sacerdotale către care trebuie orientate toate forțele, pe care nimic nu trebuie să-l împiedice din desfășurare, nici măcar constrângerile materiale: „Imaginați-vă pe Sfântul Pavel parcurgând pământul întreg pentru a face numai lucrări de milostenie, obligat să rămână acasă din cauza lipsei hainelor, întrerupând o atât de importantă slujire!”.

Libertatea propovăduirii

Trăsătura netă a predicării care oferă cel mai mare dinamism Bisericii este libertatea ei. Propovăduirea nu trebuie să se supună nimănui altuia decât lui Dumnezeu. Nimeni altcineva și nimic altceva nu o pot împiedica să se răspândească ca o conștiință universală, asemenea unei flăcări spirituale și morale pentru orice om. „Acest principiu al dezinteresării antrenează două consecințe, spune Sfântul Ioan: libertatea ideilor și perseverența în propovăduire.” Să nu uităm epoca în care a trăit Sfântul, împărăteasa Eudoxia era total împotriva lui, provocând exilul arhiepiscopului Constantinopolului.

Oratorul creștin trebuie să aibă acel franc – parler pe care îl au sfinții și cei inspirați de Dumnezeu. Pentru Sfântul Ioan, aceasta înseamnă că oratorul creștin nu trebuie să se ascundă în spatele demnității funcției sale pentru a diminua riscurile unei astfel de lucrări: „Astăzi, preoția este o cinste, dar, în momentul în care vei predica fără ascunzișuri, vor veni pericolele, rănile și suferințele…”.

Libertatea exprimării trebuie să fie totală pentru că ea este, înainte de toate, interioară. Ea se hrănește și este întemeiată pe Hristos și ca atare nu trebuie să sufere alienare: „Mâinile pot fi înlănțuite, dar limba nu. Limba nimic nu o poate lega, afară de lașitate sau necredincioșie. Dacă tu înlănțui un țăran lucrător la câmp, tu îl împiedici să semene, de vreme ce el seamănă cu mâna, dacă încătușezi un învățător al Bisericii, tu nu poți lega cuvântul, căci el seamănă cu gura, nu cu mâna. Cuvântul nostru… chiar dacă noi rămânem înlănțuiți, el este liber și aleargă…”

„Izvoarele nu se opresc pentru că nimeni nu se adapă din ele…”

Pentru Sfântul Ioan, episcopul și preotul sunt învățători, iar din această pricină, formarea lor ca slujitori ai Cuvântului este imperios necesară. „Unde sunt cei care spun că nu trebuie nici cuvânt, nici învățătură? Apostolul Pavel nu fără noimă îi amintește lui Timotei: „Silește-te la îndemnare și la învățătură”. Într-adevăr, nu este suficient să fii la conducerea unei comunități pentru a avea în mod necesar competențele pe care le incumbă acea funcție. De aceea trebuie ca preotul să investească în mod personal în această lucrare de catehizare a celorlalți și de acumulare proprie, chiar dacă roadele nu se vor zări imediat.

Este vorba de o muncă permanentă, cu atât mai mult cu cât piedicile exterioare pot fi numeroase: „Iată ce trebuie să facă în mod particular un predicator: să anunțe, să proclame, să învețe, să nu dea înapoi, să strige zi și noapte. Chiar dacă învățătura lui ar părea că o să cadă în gol, doar Dumnezeu este judecătorul și va număra roadele propovăduirii: «izvoarele nu se opresc pentru că nimeni nu se adapă din ele…»”.

Discernământul între bine și rău se capătă prin studiu

Învățătura creștină îi ajută pe membrii Bisericii să-și formeze propriul lor discernământ, să aibă o credință luminată. În mod special în lupta împotriva ereziilor, dobândirea unei învățături adevărate, corecte este o necesitate: „Dacă într-adevăr noi avem simțurile sufletului exersate în discernerea binelui și răului, vom putea să le recunoaștem pe acestea în orice situație”.

Cuvântul rostit de propovăduitor nu se improvizează, ci necesită, oricare ar fi formele, o serioasă propovăduire. „Să consumi multă osteneală și nevoință pentru a pregăti discursurile adresate adunării poporului: acesta este un izvor de mântuire și de numeroase bunuri pentru cel ce o face.”

Pregătirea pentru predică trebuie să urmărească mai multe planuri; pe de o parte, ea trebuie să nu se mulțumească a folosi numai munca altora, ci să caute cât mai mult latura personală; pe de altă parte, să nu se vorbească doar pentru a plăcea. „E nevoie de un suflet generos care să depășească cu mult meschinăria noastră spre a reprima plăcerea incontrolabilă și vană a mulțimii, pentru a putea aduce auditoriul la ceva util, ca poporul să-l urmeze pe predicator și să fie convins, pătruns de cuvântul lui, nu oratorul să fie tras de ceea ce oamenii ar dori să audă de la el.”

Așa ne sfătuiește Sfântul Ioan Gură de Aur, așa predica el în Antiohia și mai ales în Constantinopol, în calitate de episcop al capitalei Imperiului Bizantin. El unește în mod constant originalitatea, precizia cuvântului său și îndemnurile morale înaintea unor mulțimi din ce în ce mai numeroase și mai însetate de cuvântul său. Pe Sfântul Ioan nu îl vom putea găsi foarte ușor la reședința sa episcopală, așa cum o cerea protocolul, ci mai curând în Biserică, la Liturghie, în amvonul predicatorului, înconjurat de iubitul său popor.

Predicile sale, care durau adesea două ore, nu oboseau, grija reală care îl făcea să prezinte situațiile concrete, pateticul, abundența imaginilor vii sunt trăsăturile cele mai frapante ale elocvenței hrisostomice.

Față de cel care predică, Sfântul Ioan Gură de Aur nu poate fi decât exigent. Ca și în cazul Sfântului Pavel, slujirea cuvântului trebuie să fie ireproșabilă, abilă în a controla situația, îndrăzneață și capabilă de a instrui. Trebuie o mare putere de expresie care să vină în completarea acestor calități, Sfântul Ioan exprimând aici grija pentru formarea permanentă a preoților: „A ști să predici nu vine de la sine, ci este rodul studiului. {i chiar dacă ni se întâmplă să vorbim prin natura noastră la cel mai înalt grad al acestei arte, rămânem pe loc dacă nu întreținem acest talent cu o grijă constantă și cu exercițiu. Efortul este mai mare în cazul savanților decât al ignoranților”.

„Artistul trebuie să fie, el însuși, cel mai bun judecător al operelor sale”

Pentru a păstra echilibrul și armonia discursurilor sale, slujitorul cuvântului trebuie să acorde mai multă importanță voinței lui Dumnezeu decât laudelor venite din partea ascultătorilor săi care-l flatează. Predicatorul trebuie ca în mod egal, cu ajutorul lui Dumnezeu, să aibă încredere în el, să poată evalua el însuși, liber, propovăduirea sa, fără a fi afectat peste măsură de părerea celorlalți: „Artistul trebuie să fie, el însuși, cel mai bun judecător al operelor sale”.

Predicarea a devenit în mod efectiv pentru Sfântul Ioan și ocazia privilegiată de a pecetlui și întreține cu ascultătorii săi raporturi strânse și profunde, care dincolo de propriul său exemplu sunt indicativele legăturii stabilite prin propovăduire între episcop, preot și adunarea Bisericii. Este de remarcat impactul spiritual și psihologic pe care îl are predicarea în primul rând asupra oratorului însuși. Cu ocazia începutului său ca preot creștin în Antiohia, Sfântul Ioan Hrisostom spunea: „Eu sunt slab și sărac, neexperimentat în propovăduire, dar, când vă văd pe voi adunați, uit slăbiciunea mea, disprețuiesc sărăcia mea, nu mă mai gândesc la lipsa mea de experiență”.

Aplauzele, încurajări și semne ale interesului față de omiliile marelui antiohian

În primele secole, creștinii care ascultau predica în Biserică răspundeau cu ovații și aplauze la rafinamentul cuvântărilor măiestre. Deși Sfântul Ioan era un om de o sobrietate proverbială, el accepta totuși aplauzele. Ele erau, la începutul secolului al IV-lea, nu doar admise, ci un semn folosit de ascultători pentru a atrage atenția că predica este bine întocmită și gustată de audiență. Oratorul, în consecință, nu putea rămâne insensibil la acestea, chiar când el le respingea. Aplauzele fac parte din spontaneitatea legăturii între predicator și auditoriul său, despre care știm că era foarte mare în timpul cuvântării, mergând până la întreruperi ale retorului sau la reluarea unui anumit fragment din predică de către asistență. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur aplauzele erau încurajări și semne ale interesului pe care credincioșii îl aveau față de omiliile marelui antiohian: „Vă văd pe toți că sunteți foarte interesați de învățătură, astfel încât să nu vă scape nici un cuvânt. Durata lunga a aplaudării dovedește îndeajuns plăcerea pe care o trăiți la auzul cuvintelor mele”.

A aplauda poate fi considerat în mod egal și ca o manifestarea de laudă și de iubire la adresa lui Dumnezeu. Totuși, Sfântul Ioan prefera eforturile și faptele concrete în aprofundarea învățăturii de către credincioși satisfacției facile a aplaudării: „Am văzut aprobarea, am văzut aplauzele. Acum cer ca cei care se exprimă astfel să săvârșească faptele pe care le-am avut în vedere în cuvântarea mea”. De precizat că se întâmpla de multe ori ca predicatori competenți să nu fie pe gustul asistenței și să plece fără a fi aplaudați. Aceasta nu însemna că eficacitatea predicii lor era în vreun fel sau altul mai scăzută.

A fi învățător înseamnă să fii capabil de smerenie

Prima grijă este de a învăța fără distincție între persoane. Propovăduirea pune în evidență stricta egalitate socială între membrii comunității: „Oamenii neînsemnați sunt disprețuiți în reuniunile publice. Dar nu aici. Nu suport în Biserică ambiția și disprețul atunci când eu învăț același lucru pe toți”. Sfântul Ioan trimite pe fiecare la propria sa conștiință, dar el însuși nu face distincție între oameni. Fiecare credincios în fața cuvântului lui Dumnezeu este beneficiar al aceleiași iubiri și al aceleiași atenții. Iar atenția este caracterizată prin insistență. Sfântul Ioan este un veghetor și nu se teme să-și istovească auditoriul său prin repetiție pentru a ajunge la scopul său: „Cel mai bun mod de a învăța pe altul îmi pare acela de a nu abandona sfatul, cât timp nu l-am văzut pe acesta trecut în faptă”.

În concluzie, a fi învățător înseamnă să fii capabil de smerenie. „Să poți să cobori de la catedra unde proclami”, neuitând că nu tu ești cel ce vorbește, ci Hristos. Slujirea nu este o cursă spre a primi onoruri, ci un serviciu în care fiecare are rolul său de jucat fără a umbri ceea ce face celălalt și fiind capabil de a mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile oferite altora. Doar o atitudine smerită poate permite slujitorului să își urmeze traseul schițat cu convingerea interioară de netăgăduit că el răspunde, așa cum este, la chemarea lui Hristos. (Traducere și adaptare de Augustin Păunoiu după Saint Jean Chrisostom et la puissance de la preche chrétienne de André Riguet, Conaissance des Peres de l’Eglise, ziarul „Lumina de Duminică, 21 februarie, 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente