Sfântul Ioan Hrisostom, despre vindecarea slăbănogului din Capernaum

„Iudeii, chinuiți de răutate, voind să-L învinuiască, au făcut, chiar fără voia lor, să strălucească minunea. Iar Domnul, iscusit fiind, S-a folosit de invidia lor spre a face vădită minunea.” „Trupul lui Hristos împiedica pe oameni să-L socotească Dumnezeu. Dar Domnul nu-i ceartă, ci, prin minunile Sale, caută să-i ridice și să le înalțe gândul.” „Nu trebuie să te mânii dacă e hulit Dumnezeu. Hula nu-1 pricinuiește nici o vătămare lui Dumnezeu; ci, dimpotrivă, cel ce-L hulește, acela se rănește.” „Omul care se îndreaptă datorită fricii se întoarce iute iarăși la răutatea lui”.

„Și intrând în corabie, a trecut și a venit în orașul Său. Și iată I-au adus un slăbănog, care zăcea în Dat Și văzând Iisus credința lor, a zis slăbănogului: „îndrăznește, fiule! Iertate îți sunt păcatele!”” (Matei 9, 1-2)

Evanghelistul Matei numește aici Capernaumul orașul Său. Betleemul a fost orașul în care S-a născut; Nazaretul, orașul în care a crescut; iar Capernaumul, orașul în care a locuit în permanență.

Slăbănogul de la Matei este altul decât cel de la Ioan (Ioan 5, 1-15). Unul se află la scăldătoarea Vitezda, celălalt în Capernaum; unul era bolnav de treizeci și opt de ani; celuilalt nu i se spune vârsta; unul era lipsit de ajutoare; celălalt avea oameni care-l îngrijeau, care-1 purtau, care 1-au adus la Iisus. Unuia Domnul îi spune: „Fiule, iertate îți sunt păcatele” (Matei 9, 2); celuilaltîi zice: ” Vrei să fii sănătos?(Ioan 5, 6). Pe slăbănogul de la loan l-a vindecat Domnul într-o sâmbăta (Ioan 5, 10); pe cel de la Matei, în altă zi, nu sâmbăta; că dacă ar fi fost sâmbăta, iudeii L-ar fi învinuit; dar așa, au tăcut; la vindecarea celui de la Ioan s-au pornit cu prigoană împotriva Lui (Ioan 5, 16).

N-am spus fără rost acestea, ci ca să nu socotești că este nepotrivire între Evanghelii, bănuind că e vorba de unul și același slăbănog.

Uită-mi-te la smerenia și blândețea Stăpânului! Mai înainte depărtase de El mulțimile; când a fost alungat de gadareni, nu S-a împotrivit, ci a plecat, dar nu departe; și iarăși S-a suit în corabie, deși putea să treacă marea cu piciorul; că nu voia să facă totdeauna minuni, ca să nu se creadă că e numai Dumnezeu, și nu și om deplin.

Evanghelistul Matei spune că slăbănogul a fost adus la El; ceilalți evangheliști spun că l-au adus înaintea Lui, spărgând acoperișul casei (Marcu 2, 4; Luca 5, 10). L-au pus pe slăbănog înaintea Lui, fără să spună ceva; I-au îngăduit totul lui Hristos. La începutul activității Sale, Hristos mergea din loc în loc și nu cerea atât de mare credință celor care se apropiau de El; acum însă cei bolnavi vin la El, iar El le cere credință. „Văzând credința lor”, spune Matei, adică a acelora ce l-au adus. Hristos nu cere totdeauna credință de la cei bolnavi; de pildă nu cere credință de la cei nebuni sau de la cei care și-au pierdut conștiința din pricina vreunei boli. Acum însă credea și bolnavul; că dacă nu credea, n-ar fi lăsat să fie coborât. Așadar pentru că bolnavul a arătat atâta credință, Și-a arătat și Hristos puterea Lui, iertând cu toată autoritatea păcatele și arătând prin aceasta că este de aceeași cinste cu Părintele Său. Uită-te că chiar de la început Domnul a arătat că are putere; a arătat-o: prin învățătura Sa, când îi învăța pe oameni; prin lepros, când i-a spus: „Vreau, curățește-te!”(Matei 8, 3); prin sutaș, când la spusele acestuia: „Zi numai cu cuvântul și se va tămădui sluga mea!” (Matei 8, 8), S-a minunat de el și 1-a lăudat înaintea tuturor; prin mare, când a potolit-o numai cu cuvântul (Matei 8, 26); prin demoni, când demonii L-au recunoscut Judecător (Matei 8, 29) și când i-a scos cu multă putere din cei doi îndrăciți. Acum iarăși, într-un chip și mai deosebit, silește pe dușmanii Lui să mărturisească că este de aceeași cinste cu Tatăl și să o spună chiar cu gura lor. Iisus cu smerenia Lui obișnuită – că erau adunați mulți oameni, că astupaseră intrarea; de aceea l-au coborât pe slăbănog prin acoperiș – n-a alergat îndată la vindecarea trupului, care se vedea, ci ia de la cei de față prilejul vindecării; și a vindecat mai întâi ceea ce nu se vedea, sufletul, iertându-i păcatele. Prin iertarea păcatelor a mântuit sufletul slăbănogului, dar Luiși nu Și-a adus multă slavă.

Iudeii, chinuiți de răutate, voind să-L învinuiască, au făcut, chiar fără voia lor, să strălucească minunea. Iar Domnul, iscusit fiind, S-a folosit de invidia lor spre a face vădită minunea.

Iudeii făceau gălăgie și spuneau: „Acesta hulește! Cine poate ierta păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2, 7). Ce le-a răspuns Iisus? A respins, oare, bănuiala lor? Nu, deși, dacă n-ar fi fost de aceeași cinste cu Tatăl, ar fi trebuit să spună: „Pentru ce aveți despre Mine o părere care nu Mi se potrivește? Departe de Mine această putere!”. Dar Hristos n-a grăit așa! Dimpotrivă, a întărit și confirmat totul, și cu cuvântul și cu minunea. Și pentru că ar fi supărat pe iudei, dacă ar fi spus despre El că este Dumnezeu, întărește aceasta prin alții; și lucru minunat, nu numai prin prieteni, ci și prin dușmani. Aceasta-i bogăția înțelepciunii Lui! Prin prieteni, când a spus; „Vreau, curățește-te!”(Matei 8, 3)și când a spus: „Nici în Israel n-amaflat atâta credință” (Matei 8, 10); iar prin dușmani acum; după ce dușmanii Lui au spus că nimeni nu poate ierta păcatele decât numai Dumnezeu, Hristos a adăugat: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele”, atunci a zis slăbănogului: „Scoală-te, ia-ți patul și te du la casa ta!” (Matei 9, 6). Nu numai acum, ci și altă dată, când dușmanii Lui I-au spus: „Pentru lucru bun nu aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă, că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33).Domnul n-a respins această părere, ci iarăși a confirmat-o zicând: „Dacă nu fac lucrurile Tatălui Meu, să nu credeți în Mine; dar dacă le fac, de nu credeți în Mine, credeți în faptele Mele” (Ioan 10, 37-38).

„Am venit la Tine să mă vindeci și Tu îmi ierți păcatele. De unde poți ști că-mi pot fi iertate păcatele?”

Acum Domnul mai dă o altă dovadă, nu mică, că este Dumnezeu și de aceeași cinste cu Tatăl. Iudeii spuneau că numai Dumnezeu are puterea de a dezlega păcatele; Hristos însă nu numai că dezleagă păcatele, dar chiar, înainte de aceasta, arată că are și o altă putere, pe care numai Dumnezeu o are, aceea de a da la lumină gândurile ascunse ale oamenilor. Iudeii nu spuseseră ce gândeau în ei înșiși; că zice evanghelistul: „Iată unii cărturari au zis în sine: „Acesta hulește”. Iar Iisus, cunoscând gândurile lor, a zis: pentru ce cugetați cele rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4-5).

Numai Dumnezeu poate cunoaște gândurile ascunse ale oamenilor. Ascultă ce spune profetul: „Tu singur cunoști inimile” (II Cron. 6, 30); și iarăși: „Cel ce cerci inimile și rărunchii, Dumnezeule”(Ps. 7, 10); iar profetul Ieremia spune: inima este mai adâncă decât toate; și este om și cine-l va cunoaște” (Ieremia 17, 9); și „Omul se va uita la față, dar Dumnezeu, la inimă” (I Regi 16, 7). Sunt încă și alte multe locuri în Scriptură din care se vede că numai Dumnezeu poate să cunoască gândurile oamenilor.

Așadar Hristos, pentru a arăta că este Dumnezeu și egal cu Tatăl, descoperă și face cunoscute gândurile cărturarilor: că ei se temeau de mulțime și nu îndrăzneau să-și dea pe față părerea lor. Hristos însă le-o descoperă și o face cunoscută, dar Se arată îndurător față de răutatea lor, că le spune doar atât: „Pentru ce cugetați cele rele în inimile voastre?.

Dacă cineva din cei de față ar fi fost îndreptățit să se mânie, apoi cel bolnavar fi trebuit să se mânie, pentru că a fost înșelat și să spună: „Am venit la Tine să mă vindeci și Tu îmi ierți păcatele. De unde poți ști că-mi pot fi iertate păcatele?” Dar slăbănogul nu rostește niște cuvinte ca acestea, ci se lasă în puterea dumnezeiescului său tămăduitor. Cărturarii, însă, dușmănoși și invidioși, privesc cu ochi răi binefacerile primite de alții. Din pricina asta Hristos îi și ține de rău, dar cu toată blândețea, spunându-le: „Dacă nu credeți că am putere să iert păcatele și socotiți vorbele Mele o lăudăroșenie, iată vă mai dau încă o dovadă a Dumnezeirii Mele: vă dau pe față gândurile voastre ascunse!” Și după ce le-a descoperit gândurile, le-a mai dat și o altă dovadă.

– Care dovadă?

– Înzdrăvenește trupul slăbănogului!

Când mai înainte i-a spus slăbănogului că-i iartă păcatele, n-a arătat lămurit puterea Lui, că n-a spus: „Îți iert păcatele!”, ci Iertate îți sunt păcatele!” Dar pentru că dușmanii l-au silit, Hristos le arată și mai lămurit puterea Sa, zicând:

„Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele” (Matei 9, 6).

Vezi, dar, că Hristos vrea ca oamenii să-L creadă că este egal cu Tatăl. N-a spus că Fiul Omului are nevoie de altcineva ca să ierte păcatele sau că I-a dat altcineva puterea aceasta, ci că „are putere să ierte păcatele”. „Nu vă spun aceasta din ambiție, zice Hristos, ci ca să vă conving că nu hulesc când Mă fac egal cu Dumnezeu”. Totdeauna Hristos caută să dea dovezi clare și de necontestat de Dumnezeirea Sa, ca atunci când a spus: „Mergi de te arată preotului” (Matei 8, 4), când a făcut pe soacra lui Petru să slujească (Matei 8, 15) și când a îngăduit ca porcii să se arunce în mare (Matei 8, 32). Tot așa și acum; dovadă a iertării păcatelor este înzdrăvenirea trupului slăbănogului; iar dovadă a înzdrăvenirii, ducerea patului, ca să nu fie socotită nălucire însănătoșirea.

Și Domnul nu face asta mai înainte de a-i întreba pe cărturari:

Ce este mai lesne a zice: „Iertate îți sunt păcatele!” sau a zice: „Ia-ți patul tău și mergi la casa ta!”?(Matei 9, 6).

Cu alte cuvinte Hristos le grăiește așa: „Ce vi se pare mai ușor: a înzdrăveni un trup slăbănogit sau a ierta păcatele sufletului? Negreșit e mai ușor să înzdrăvenești un trup slăbănogit; că pe cât este mai bun sufletul decât trupul, pe atât este mai mare lucru a ierta păcatele decât a tămădui un trup; dar pentru că iertarea păcatelor este o lucrare ce nu se vede, iar vindecarea trupului una care se vede, adaug acum și ceea ce este mai ușor, dar mai săritor în ochi, ca prin aceasta să aveți dovada că am săvârșit și ceea ce este mai greu, dar nevăzut”.

Hristos, prin faptele Sale, descoperă lumii ceea ce spusese mai înainte Ioan Botezătorul despre El, că ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29).

„Blândețea e mai puternică decât forța”

Ridicându-1, deci, din boală, 1-a trimis acasă. Și acum Hristos arată că nu e mândru și că vindecarea nu-i o nălucire; îi face martori ai vindecării pe martorii bolii slăbănogului. „Eu, spune Domnul slăbănogului, am vrut, prin vindecarea bolii tale, să vindec și pe cei ce par sănătoși cu trupul, dar bolnavi cu sufletul. Dar pentru că nu vor, du-te acasă și îndreaptă pe cei din casa ta!”.

Iată, prin această minune, Domnul arată că este Creator și al sufletului și al trupului. Vindecă și boala sufletului și boala trupului; iar prin vindecarea celui ce se vede, adică a trupului, face cunoscută și vindecarea celui ce nu se vede, adică a sufletului.

Totuși mulțimile se târăsc încă pe jos; că spune evanghelistul: ” Văzând mulțimile s-au mirat și au slăvit pe Dumnezeu, Care a dat oamenilor o putere ca aceasta” (Matei 9, 8).

Trupul lui Hristos împiedica pe oameni să-L socotească Dumnezeu. Dar Domnul nu-i ceartă, ci, prin minunile Sale, caută să-i ridice și să le înalțe gândul. Deocamdată nu era puțin lucru că-L socoteau mai mare decât toți oamenii și că venea de la Dumnezeu. Dacă ar fi fost pe deplin încredințați de asta, cu timpul ar fi cunoscut că este și Fiu al lui Dumnezeu; dar n-aveau această deplină încredințare; de aceea nici nu se puteau apropia de credința că El este Dumnezeu. Spuneau doar iudeii: „Acest om nu este de la Dumnezeu! Cum este acesta de de la Dumnezeu?” (Ioan 9, 16). Aceste cuvinte le repetau iudeii necontenit, acoperindu-și cu ele propriile lor păcate.

Aceasta[1] o fac și acum mulți, care, sub pretext că apără pe Dumnezeu, își satisfac în realitate pornirile lor pătimașe împotriva celor pe care-i urăsc, când ar trebui să facă totul cu blândețe. Dumnezeul tuturor ar putea să elibereze trăsnetul peste cei ce-L hulesc, dar El răsare soarele și pogoară ploaie și dă cu îmbelșugare pe toate celelalte. Pe El trebuie să-l imitam și noi! Pe cei ce hulesc pe Dumnezeu să-i rugăm, să-i sfătuim, să-i povățuim cu bunătate, nu cu mânie, nici cu sălbăticie. Nu trebuie să te mânii dacă e hulit Dumnezeu. Hula nu-1 pricinuiește nici o vătămare lui Dumnezeu; ci, dimpotrivă, cel ce-L hulește, acela se rănește. Nu te mânia pe hulitor! Suspină pentru e1, plânge-l! Fapta lui e vrednică de plâns. Pe un om rănit nimic nu-1 poate vindeca așa de bine ca blândețea. Blândețea e mai puternică decât forța. Iată ce grăiește Dumnezeu, Cel hulit de noi, atât în Vechiul cât și în Noul Testament; în Vechiul Testament: Poporul Meu, ce ți-am făcut? (Miheia 6, 3); iar în Noul Testament: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” (Fapte 9, 4).Pavel ne poruncește să povățuim cu blândețe pe cei ce ne stau împotrivă (II Tim 2, 25); iar Domnul a certat cu asprime pe ucenici când s-au apropiat de El și l-au cerut să pogoare foc din cer, spunându-le: „Nu știți ai cărui Duh sunteți!”(Luca 9, 54-55).Și acum, când cărturarii L-au hulit, Domnul nu le-a spus: „O, spurcaților și înșelătorilor! O, pizmașilor și dușmanii mântuirii oamenilor, ci: „Pentru ce cugetați cele rele în inimile voastre?”(Matei 9, 4).

Trebuie, dar, să stârpim cu blândețe boala. Omul care se îndreaptă datorită fricii se întoarce iute iarăși la răutatea lui. De aceea a poruncit Domnul să se lase și neghina (Matei 13, 30), ca să se dea vreme de pocăință. Mulți din aceștia s-au pocăit și au ajuns oameni vrednici, deși mai înainte erau păcătoși și răi. De pildă: Pavel, vameșul, tâlharul. Și ei erau neghine, dar au ajuns grâu curat Cu semințele este cu neputință să se întâmple asta; cu oamenii însă, care sunt înzestrați cu voință, este lesne și ușor; că sufletul omului nu-i înlănțuit de legile firii, ci este cinstit cu libertatea voinței. Așadar, când vezi un dușman al adevărului, vindecă-l, îngrijește-1, reîntoarce-1 la virtute. Dă-te tu pildă de viață curată; caută să nu poată fi osândite cuvintele tale; apără-1, poartă-i de grijă; fă totul ca să-1 îndrepți imitând pe marii doctori; aceia nu vindecă numai într-un singur chip, ci, când văd că o doctorie nu e de folos, se folosesc de o altă doctorie, apoi de alta; uneori taie rana, alteori o leagă. Și tu ești un doctor al sufletelor; folosește tot felul de doctorii, după legile lui Hristos, ca să iei plata: și a mântuirii tale și a folosului altora. Făcând totul spre slava lui Dumnezeu, ești și tu slăvit, că a spus Domnul: „Pe cei ce Mă slăvesc îi voi slăvi, iar cei ce Mă defăima vor fi defăimați”(I Regi 2, 3).

Să facem, așadar, toate spre slava lui Dumnezeu, ca să avem parte de moștenirea cea fericită, pe care, facă Dumnezeu, să o dobândim noi cu toții, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava și puterea în vecii vecilor, Amin.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere, indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 362-367)

[1] De aici începe partea morală: Nu trebuie să sfătuim cu mânie,ci cu blândețe pe cei ce au o părere greșită despre Dumnezeu.

Comentarii Facebook


Știri recente