Sfântul Împărat Constantin cel Mare: dificultățile de la începutul domniei

Sarcina unui împărat a fost întotdeauna infinit mai grea decât a oricărui om aflat în subordinea sa. Deși în general considerăm că o funcție înaltă ne aduce numai beneficii și momente plăcute, în clipa în care ajungem să o dobândim, realizăm cât de mult ne-am înșelat. Nici pentru împăratul Constantin cel Mare lucrurile nu au stat altfel, el fiind nevoit să înfrunte o serie de evenimente potrivnice încă de la debutul domniei sale îndelungate.

În primele materiale publicate la secțiunea actuală am discutat pe larg tipologia împăratului Constantin cel Mare în perioada tinereții sale. Aminteam acolo mărturiile unor istorici bisericești care lăudau curajul și setea de virtute ale tânărului Constantin. Desigur, există o doză de efect oratoric în descrierile lor, dar nu trebuie să ne imaginăm că lucrurile au stat la polul opus în realitate, așa cum se grăbesc să afirme o serie de istorici contemporani, în pofida criteriului obiectivității, care stă deasupra oricărui demers de descriere a evenimentelor trecute. Sfântul Împărat Constantin a fost un general priceput, capabil să își motiveze soldații, însă niciodată un tiran, așa cum ni-l înfățișează unii cercetători. Nu a fost însetat de putere, dar s-a așteptat să o dobândească într-o bună zi, așa cum era și normal, de vreme ce era fiul unui cezar, Constantius Chlorus. Așadar, a fost neplăcut surprins când Galerius l-a preferat în această funcție pe Maximin Daia, un obscur personaj a cărui calitate principală consta în docilitatea sa – mai mult o mască a propriei viclenii. Confruntat cu o atitudine ostilă din partea conducerii imperiale, Sfântul Constantin a fost nevoit să aleagă calea abilității diplomatice în sens pozitiv, căutând prilejul potrivit de a se elibera din ceea ce amenința să devină o captivitate în toată regula. Așa cum spuneam în materialele anterioare, el a fost constrâns să fugă pe ascuns la tatăl său, căruia i-a devenit succesor la scurt timp. În pofida numirii sale drept cezar al imperiului (o funcție secundară celei de augustus; odată cu tetrarhia au devenit disponibile două locuri de augustus și două de cezar, cei numiți în a doua funcție având rolul de a-i seconda pe cei din prima), Sfântul Constantin știa că urmează o perioadă dificilă pentru el. Au existat momente în care Apusul a avut trei conducători simultan: Constantin, Severus și Maxentius. Prin urmare, calea cea mai potrivită de urmat era cea a alianțelor. Cu toate că Maxentius era fiul său, fostul împărat Maximian a considerat că o alianță matrimonială cu Sfântul Constantin s-ar putea dovedi calea cea mai sigură pentru a întări puterea în zona apuseană a Imperiului Roman. El a ales să îi ofere propria fiică, pe Fausta, drept nevastă lui Constantin, iar acesta din urmă a acceptat căsătoria. Pacea dintre Constantin și Maximian a continuat o perioadă de timp fără probleme, dar, curând, relațiile dintre ei s-au deteriorat.

Tentativa de uzurpare și sfârșitul lui Maximian

Maximian se retrăsese de la conducerea imperiului odată cu Dioclețian, în anul 305. În pofida acestui fapt, bătrânul conducător nu se săturase de gustul puterii, la care renunțase mai mult de frică, fiind convins că nu are cum să îl învingă pe puternicul Galerius. Poate că și alianța cu Sfântul Constantin o încheiase în ideea că acesta l-ar putea ajuta să ocupe din nou treapta supremă în Imperiul Roman. Iluziile lui Maximian erau hrănite de respectul pe care trupele îl aveau încă pentru el, dar și de ideea că propriul său fiu trebuia eliminat cumva forțat din toată intriga respectivă. Ruptura dintre Maximian și Maxentius a fost una amplă. Fiul refuza să îi întoarcă tatălui poziția anterioară la care acesta din urmă râvnea. Așadar, Maximian și-a îndreptat atenția asupra teritoriilor Sfântului Constantin. S-a dus la palatul unde locuia Constantin cel Mare și s-a plâns de comportamentul propriului fiu, afirmând că dorește să stea mai aproape de fiica sa, Fausta, decât de acesta. Constantin nu s-a îndoit de spusele socrului său. Maximian, însă, plănuia să îl alunge de pe tron și să se înscăuneze în locul său. Utilizând un moment prielnic, când Sfântul Constantin plecase într-un război de uzură cu câteva triburi germanice care prădaseră ținuturile sale aflate la graniță, Maximian a declarat că are surse sigure care afirmă că ginerele său a murit în timpul expediției. Așadar, s-a încoronat în locul acestuia. Prinzând repede de veste, Constantin cel Mare a venit înapoi și i-a cerut socoteală socrului său, care s-a apărat cu același pretext pe care îl folosise. În cele din urmă, Maximian și-a dat seama că situația devenise delicată. Avea un fiu care nu mai voia să îl vadă și un ginere care devenise pe bună dreptate suspicios cu privire la intențiile lui. S-a decis să apeleze la crimă și a încercat să o atragă în complotul său pe însăși fiica sa, Fausta. I-a cerut acesteia să scape de o parte din gărzile care păzeau dormitorul imperial. A tocmit apoi un eunuc să comită crima. Planul era ca, după ce crima fusese săvârșită, el să intre și să ucidă pe loc asasinul, iar totul să rămână secret. Fiica sa, însă, urmând exemplul fiicei lui Saul, Micol, a afirmat că îl va ajuta, dar, în secret, i-a dezvăluit planul soțului său. Constantin cel Mare nu și-a judecat socrul pe baza acestor presupuneri, deși, având în vedere starea de fapt, ar fi putut să îl condamne la moarte. Din contră, s-a prefăcut că nu știe nimic și l-a lăsat să își ducă planul la înfăptuire, pentru a vedea dacă propriul său socru este capabil de un asemenea gest. Eunucul a găsit în seara respectivă doar un maldăr de haine bine înfășate pe patul imperial. Imediat, a intrat și Maximian în cameră, care l-a ucis pe loc, convins că ginerele său a murit. În realitate, Constantin cel Mare era în apropiere și a văzut cu ochii lui toată scena. Prins asupra faptului, Maximian a fost pus să aleagă între o execuție publică și o sinucidere privată. Legea romană permitea acest aspect. A ales să se spânzure și a murit într-un mod rușinos, dar după măsura faptelor pe care dorea să le săvârșească.

A fi împărat însemna adesea a fi constrâns să iei decizii la care nu te aștepți, pe care nu le dorești, dar nici nu le poți evita. Ce trebuie să remarcăm este modul responsabil în care Sfântul Constantin cel Mare a decis să se ocupe de situația delicată în care se afla propriul său socru. A închis ochii la tentativa acestuia de uzurpare a tronului, iar apoi a decis să nu dea crezare zvonului cum că acesta caută să-l omoare, până când nu a avut dovada clară a complotului. Doar un mare caracter poate alege să își riște viața într-un asemenea mod: Maximian putea oricând să schimbe modalitatea asasinării, apelând, spre exemplu, la otravă. De aici avem de învățat că trebuie să ne încredem viața în mâinile lui Dumnezeu și să nu ne grăbim să judecăm o persoană care pare că vrea să ne facă rău.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 6 iunie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente