Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului este sărbătorit astăzi în Biserica Ortodoxă Română

În Biserica Ortodoxă Română este sărbătorit astăzi, 11 august, Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului. Aflăm mai multe informații despre viața acestui sfânt care a trăit și pe teritoriul țării noastre din lucrarea Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Sfinți Daco-Romani și Români”.

La începutul veacului al XVI-lea, Biserica din Țara Românească a fost reorganizată și cârmuită – pentru o scurtă perioadă de timp – de către un fost patriarh ecumenic, Nifon II care, după moarte, a fost trecut în rândul sfinților. Știri despre viața lui aflăm în lucrarea istoricoaghiografică intitulată: Viața și traiul sfinției sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Țarigradului (Constantinopolului), scrisă de Gavriil Protul, adică mai marele, sau întâiul între egumenii mănăstirilor ortodoxe din Muntele Athos, în nordul Greciei. De aici aflăm că viitorul patriarh s-a născut în ținutul Peloponez, în sudul Greciei, prin anii 1434-1440, primind din botez numele Nicolae. A învățat carte grecească și slavonească la câțiva dascăli renumiți ai vremii, între care și unul cu numele Zaharia din localitatea Arta, în Grecia. În curând a îmbrăcat „îngerescul chip” al călugăriei, primind, potrivit pravilei, numele Nifon, după care a fost hirotonit întru iero-diacon. La scurtă vreme, Zaharia, cu tânărul său ucenic și alți frați, s-au refugiat din cauza turcilor, în Albania, găsind adăpost la Dira-chion, apoi la Croia (Kruja), la curtea despotului Gheorghe Kastrioti (Scanderbeg), unul din marii luptători pentru apărarea acestei țări în fața primejdiei tot mai amenințătoare a turcilor, în Croia a fost hirotonit ieromonah, în anul 1466 sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a atacat Albania, izbutind să-și întindă stăpânirea până la țărmurile Mării Adriatice. în fața oștilor turcești pustiitoare, Zaharia și Nifon au părăsit această țară, refugiindu-se în cetatea Ohrida, fiind primiți în mănăstirea Maicii Domnului. După moartea îndrumătorului său Zaharia, tânărul ieromonah Nifon s-a dus să-și găsească mângâierea sufletească în mănăstirile Sfântului Munte Athos. A stat o vreme la Cutlumuș, mănăstire ctitorită de domnii Țării Românești, în peștera Crit, în Marea Lavră, ctitorită de Sfântul Atanasie Atonitul și în cete din urmă la mănăstirea Dionisiu.

Din liniștea acestei mănăstiri atonite, învățatul și smeritul ieromonah Nifon a fost chemat la înalta slujire arhierească, în scaunul de mitropolit al Tesalonicului, în anul 1483. După o păstorie de numai trei ani, Dumnezeu a rânduit să fie chemat la o vrednicie și mai mare, cea de patriarh ecumenic la Constantinopol. Dar aici stăpâneau acum turcii, care cuceriseră orașul marelui împărat Constantin cel Mare în anul 1453, când au prefăcut în moschee o mulțime de biserici creștine, începând cu minunata ctitorie a împăratului Justinan, catedrala Sfânta Sofia, toți preoții și dreptcredincioșii creștini trăind în grea strâmtorare. Așa se face că numai după doi ani de păstorie, adică în anul 1488, sultanul Baiazid II l-a îndepărtat din scaun. Părăsind Patriarhia, Nifon s-a așezat în mănăstirea Sfântului Ioan Prodromul (Botezătorul) din insula aflată în fața orașului Sozopolis (în Bulgaria de azi). Aici a zidit un schit cu hramul Sfântul Nicolae, în apropiere de țărmul Mării Negre, pe care l-a închinat mănăstirii mai sus pomenite.

A petrecut aici opt ani, în rugăciune și liniște, până în anul 1496, când a fost chemat din nou la conducerea Patriarhiei ecumenice. Dar și această nouă păstorie n-a durat decât doi ani și câteva luni, căci a fost scos din scaun de turci și trimis în exil la Adrianopol, la biserica cu hramul Sfântul Ștefan.

Aici l-a cunoscut domnitorul Radu cel Mare al Țării Românești (1495-1508). Impresionat ue învățătura lui, dar și de virtuțile cu care era împodobit, a cerut îngăduință stăpânirii turcești să-l aducă în Țara Românească, spre a se folosi de cunoștințele și priceperea lui, în vederea reorganizării bisericești, pe care urmărea să o facă în țara sa. Și astfel, în primăvara anului 1503, fostul patriarh vine în Țara Românescă. A fost primul între numeroșii patriarhi răsăriteni care vor veni apoi, secole de-a rândul, prin țările noastre, după ajutoare materiale. A convocat de îndată, — probabil la Târgoviște, unde era reședința domnului — ,.pre toți egumenii de la toate mănăstirile Țării Ungrovlahiei și tot clirosul Bisericii și făcu săbor mare de-npreună cu domnul și cu toți boierii, cu preoții și cu mirenii… Și tocmi toate obiceiurile pre pravilă și pre așezământ Sfinților Apostoli. Deci hirotoni și doi episcopi și le deade și eparhie hotărâtă, care cât va birui; și învăța cum vor purta grijă și cum vor paște oile cele cuvântătoare carele suntdate-și în seamă, ca să se înderepteze toată țara de la arhierei”. Era, deci, un adevărat program de reorganizare a vieții bisericești din Țara Românească pe baza canoanelor și a vechilor rânduieli bisericești. Cei mai mulți istorici socotesc că acum s-ar fi hotărât înființarea episcopiilor de la Râmnic și Buzău. Pentru că biograful său Gavriil Protul nu scrie nimic în legătură cu alegerea vreunui mitropolit, se presupune că însuși Nifon și-a rezervat pentru sine conducerea treburilor Mitropoliei.

Șederea lui Nifon în Țara Românească a fost de scurtă durată, căci a ajuns la neînțelegeri cu domnitorul Radu cel Mare, pentru că nu aprobase căsătoria surorii acestuia cu un boier moldovean, întrucât era împotriva canoanelor și rânduielilor bisericești. De aceea, în vara anului 1505 a părăsit Țara Românească, îndreptându-se spre Sfântul Munte Athos. A stat o vreme în mănăstirile Vatoped, apoi la Dionisiu. Gavriil Protul descrie și traiul său în aceste două mănăstiri, prin cuvintele: „Cât petrecu acolo, în toate era întocmai cu alți frați, și cu mâncarea și cu postul și cu osteneala și fără de preget, atâta cât le era altor frați rușine de smerenia și de nevoința lui; că era tuturor chip de învățătură și de mustrare și se nevoia spre toate ascultările… Și pe mulți din păgâni, turci, armeni și de alte eresuri, i-a întors de i-a botezat și i-a uns cu Sfîntul Mir și i-a adus în credința cea adevărată a pravoslaviei (Ortodoxiei, n.n.) — mai mult de 4000 de suflete. Iar pe câți mișei au miluit și săraci și câți au scos din robie aceia n-au număr; așa era de milostiv și bun tuturor și dumnezeiesc și dirept”. Și-a dat obștescul sfârșit la mănăstirea Dionisiu la 11 august 1508.

După trecerea a șapte ani, evlaviosul domnitor Neagoe Basarab (1512-1521), care purtase de grija lui Nifon în timpul neînțelegerilor sale cu Radu cel Mare, a trimis o solie la mănăstirea Dionisiu, ca să ceară pentru o vreme osemintele lui, spre a fi aduse în țară, „ca să curățească și să tămăduiască greșeala Radului Vodă”. Egumenul și soborul au îndeplinit rugămintea domnului muntean, încât osemintele patriarhului au fost aduse la noi în țară, fiind primite cu mare bucurie. Au fost puse deasupra mormântului lui Radu cel Mare, făcându-se rugăciuni pentru iertarea lui. Apoi au fost așezate într-o frumoasă raclă de argint poleit cu aur, împodobită cu pietre scumpe și cu email – în forma unei bisericuțe cu cinci turle – dăruită de Neagoe Vodă, după care au fost înapoiate mănăstirii Dionisiu. Călugării de aici, adânc mișcați de darul domnului român, i-au trimis capul sfântului și o mână, pe care el le-a dăruit minunatei sale ctitorii de la Curtea de Argeș. Au stat aici până în anul 1949, când au fost duse în catedrala mitropolitană, cu hramul Sfântul Dumitru, din Craiova.

La 16 august 1517, a doua zi după sfințirea mănăstirii lui Neagoe Vodă din Curtea de Argeș, de față fiind și patriarhul ecumenic Teolipt I, a avut loc canonizarea lui Nifon, adică trecerea sa în rândul sfinților, prima despre care se știe că s-ar fi făcut la noi în țară. S-a hotărât ca pomenirea lui să se facă în ziua morții sale, adică la data de 11 august a fiecărui an. Curând după moarte, Gavriil Protul, la îndemnul lui Neagoe Basarab, i-a scris viața, în limba greacă; aceasta s-a tradus apoi în slavonește, iar mai târziu în românește. Nu cunoaștem nimic din prima „slujbă” a patriarhului Nifon, întocmită cu prilejul canonizării. Abia pe la sfârșitul secolului al XVIII- lea, egumenul Partenie de la Argeș a cerut „slujba” sa la mănăstirea Dionisiu. A fost alcătuită atunci de către un cunoscut autor de vieți de sfinți, Nicodim Aghiori-tul (†1809), fiind tradusă în românește de episcopul Iosif al Argeșului și tipărită la Sibiu în anul 1806; mai târziu a fost retipărită de câteva ori. În Mineiul grecesc a fost introdus pentru prima oară în cel tipărit la Constantinopol în 1843, apoi în Mineiul românesc tipărit la Mănăstirea Neamț în anul 1847 și într-o ediție sinodală din 1894. Cu toate acestea, Sfântul Nifon se bucură mai mult de o „cinstire locală”, la Muntele Athos și în Țara Românească. O parte din moaștele sale se găsesc la Craiova.

Comentarii Facebook


Știri recente