Sfântul Efrem, soarele sirienilor din secolul al IV-lea

În luna ianuarie din calendarul Bisericii noastre întâlnim atât ierarhi care au, în titulatura lor, supranumele de „cel Mare” – Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare -, cât și monahi de remarcabilă anvergură duhovnicească: Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare, Macarie cel Mare. Deși nu poartă acest apelativ, Sfântul Efrem Sirul, prăznuit de Biserica Ortodoxă la 28 ianuarie, a fost numit mult mai sugestiv – „lira Sfântului Duh”, datorită talentului său poetic.

Născut pe la începutul secolului al IV-lea în cetatea Nisibe, aflată sub conducere romană, Efrem a crescut într-o familie cu părinți păgâni, tatăl său fiind preot al zeiței Abizal. Învățătura creștină el o va primi prin intermediul Sfântului Iacov, binecunoscutul episcop de Nisibe, care l-a și botezat la vârsta de 18 ani. Începând cu acest moment, Efrem devine apropiatul ierarhului provinciei, pe care l-a ajutat să reînnoiască moralitatea decăzută a cetățenilor acelor locuri. Unul dintre biografii săi povestește cum, la un moment dat, el a reușit să alunge trupele persane, care staționau în Nisibe, doar cu rugăciunea sa. Un nor de muște și țânțari s-a abătut asupra trupelor lui Sapor al II-lea, regele Persiei, silindu-le să părăsească provincia. Aventuroasa campanie a împăratului bizantin Iulian Apostatul, care pentru un timp amenința Persia, s-a sfârșit, precum se știe, cu un dezastru, iar succesorul său, Jovianus, a fost fericit să scape de la masacru ceea ce mai rămăsese din măreața armată pe care predecesorul său o condusese de-a lungul Eufratului.

Diacon fiind, Efrem combate pe discipolii ereticului Bardesanes

Roma pierduse provinciile răsăritene cucerite la sfârșitul secolului al III-lea. Printre orașele retrocedate Persiei era și Nisibe. Pentru a scăpa de cruda persecuție care bântuia pe atunci Persia, mare parte din populația creștină a abandonat Nisibe. Efrem a mers, cu conaționalii săi, și s-a așezat mai întâi la Beit-Garbaya, apoi la Amid și, în final, la Edessa, unde a petrecut 10 ani de viață ca monah, cunoscut prin traiul său ascetic. Cu toate acestea, s-a arătat interesat de de cele care priveau populația Edessei. Cronicarii mai vechi spun că ar fi fost diacon, pentru că putea predica în public. Pe vremea aceea, cel puțin 10 secte activau în Edessa, iar Efrem s-a luptat cu ele, mai ales cu discipolii vestitului filosof Bardesanes. Acestei perioade îi aparțin aproape toate lucrările sale, în afară de poemele compuse la Nisibe, restul scrierilor, predici, imne, tratate exegetice datează din timpul șederii sale la Edessa. Este foarte probabil ca el să fi fost unul dintre fondatorii școlii persane de teologie, numită așa pentru că primii ei studenți și profesori erau creștini persani refugiați din 363. La moartea Sfântului Efrem, acesta a fost îngropat fără pompă, în cimitirul unde erau înhumați străinii. Monahii armeni ai Mănăstirii „Sfântul Serghie” din Edessa spun că moaștele sale se află în mănăstirea lor. Datele biografice prezentate mai sus reprezintă tot ceea ce istoric poate fi probat din viața Sfântului. Alte detalii adăugate de biografii sirieni nu pot fi dovedite temeinic. Printre acestea, se numără și o călătorie întreprinsă de Sfânt în Egipt, unde ar fi stat opt ani, în timpul căreia ar fi avut mai multe confruntări publice cu lideri ai ereticilor arieni.

Sfântul Vasile cel Mare și Efrem Sirul

Apoi, este episodul întâlnirii dintre Sfântul Efrem Sirul și arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sfântul Vasile. Monahul din Edessa, atras de reputația ierarhului capadocian, s-a hotărât să îl viziteze la el acasă, în Capadocia. Deși unii cred că această vizită nu ar fi avut loc, totuși ea este menționată de autori credibili, Sfântul Grigorie de Nissa și istoricul Sozomen. Primit la Cezareea și hirotonit diacon, Sfântul Efrem a refuzat preoția și episcopatul, propuneri pe care, patru ani mai târziu, i le făcea prietenul său din Cezareea prin delegații trimiși în acest scop la Edessa.

Un lucru este sigur, în timp ce trăia, Efrem era foarte cinstit de creștinii sirieni din Edessa și memoria lui era respectată de toți, ortodocși, monofiziți și nestorieni. Apelativele cu care era numit învățatul Efrem era „soarele Sirienilor”, „stâlpul Bisericii”, „lira Sfântului Duh”. Elocvent este și omagiul de care se bucură Sfântul Efrem în rândul grecilor, care rar făceau referință la scriitorii sirieni. Printre lucrările Sfântului Grigorie de Nissa se află o predică care este un adevărat panegiric adresat Sfântului Efrem. 20 de ani după moartea marelui sirian, Fericitul Ieronim îl menționa în lista celor mai cunoscuți și iluștri părinți: „Efrem, diacon al bisericii din Edessa, a scris multe lucrări în siriacă și a devenit atât de faimos, încât scrierile sale sunt citite în public în unele biserici, după rostirea din Sfintele Scripturi. Am citit în greacă un volum al său despre Sfântul Duh; deși este doar o traducere, recunosc geniul sublim al acestui om”. {i alți scriitori bisericești, Teodoret de Cyr, Sozomen, apreciau geniul poetic și cunoștințele teologice ale părintelui sirian. Învățatul Sozomen afirmă că Sfântul Efrem ar fi scris 3.000.000 de versuri. Din Biserica Siriei și cea a Bizanțului, cinstirea acestui sfânt s-a răspândit în întreaga lume creștină. În martirologiul roman, Sfântul Efrem este pomenit pe 1 februarie. (A. PĂUNOIU, Lumina de Duminică, 24 ianuarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente