Sfântul Dionisie Areopagitul este sărbătorit astăzi în Biserica Ortodoxă Română

Personalitatea Sfântului Dionisie Areopagitul este înconjurată de o taină ce oglindește întreaga sa operă. A scrie despre un sfânt precum Dionisie este o provocare de a ieși din tine însuți și a te pătrunde de lumina tainică a cunoștinței de Dumnezeu iubitoare. Cele nouă cete angelice pe care el le-a ierarhizat cel dintâi între scriitorii patristici, distincția între ființa lui Dumnezeu și energiile sale necreate, cunoașterea catafatică (afirmativă) și apofatică (negativă) sunt iluminări ale unei teologii unice a diafanului, de care ne împărtășim astăzi și noi, pe cât ne este cu putință.

Sunt multe controverse legate de viața Sfântului Dionisie Areopagitul. Tradiția ne spune că s-a născut în Atena, din părinți păgâni, după cum ne informează „Ziarul Lumina”. Ulterior, s-a inițiat în arta filosofiei și ar fi întreprins chiar o călătorie în Egipt, unde a purtat discuții formatoare cu înțelepții vremii. De asemenea, s-a întâlnit cu Apostolul Pavel, fiind de față la intrarea acestuia în Areopag, unde Apostolul l-a propovăduit pe Iisus Hristos Răstignit și Înviat. La întrebarea lui Pavel: ‘Pe care Dumnezeu cinstiți voi?’, Dionisie ar fi enumerat numele unor zeități grecești: Cronos, Afrodita, Zeus, Hefaistos, Hermes, Dionisos, Artemis, dar și pe cel al ‘Necunoscutului Dumnezeu’, căruia îi era închinat un altar. Întrebat de Pavel cine este acest Dumnezeu necunoscut, Dionisie a răspuns: ‘Acela între dumnezei încă nu S-a arătat, însă la vreme va veni, pentru că El este Dumnezeul Care va împărăți cerul și pământul și împărăția Lui nu va avea sfârșit’. Convertindu-se la creștinism, Dionisie are experiența întâlnirii mistice cu Dumnezeu, care, împreună cu revelația din Sfintele Scripturi și Tradiție, constituie fundamentele teologiei sale. La sfârșitul primului secol creștin, Dionisie se mută la Domnul, primind sfârșit mucenicesc (Viețile Sfinților, 3 octombrie).

Viața Sfântului Dionisie și Corpusul Areopagitic

Alți autori, începând cu renascentistul Lorenzo Valla (1405-1457) și până în zilele noastre, au contestat faptul că Dionisie ar fi autorul Corpusului Areopagitic, afirmând că acesta ar fi viețuit în secolul al V-lea sau al VI-lea. De asemenea, opera sa ar suferi o influență puternică neoplatoniciană, provenind de la Plotin (205-270) și Proclos (412-485), întrucât limbajul folosit abundă în noțiuni și termeni specifici filosofiei și misticii neoplatonice. Dionisie resemnifică însă vocabularul și conceptele preluate, pentru a exprima realitatea experienței creștine.

Mai nou, pr. Gheorghe Drăgulin a lansat teza că autorul Corpusului Areopagitic este monahul scit (daco-roman din Dobrogea), Dionisie Exiguul, însă discuția rămâne deschisă. Din opera lui Dionisie s-au păstrat patru lucrări (Despre ierarhia cerească, Despre ierarhia bisericească, Despre numirile dumnezeiești, Teologia mistică) și zece epistole.

Cele nouă coruri angelice

Dionisie este cunoscut mai ales ca fiind primul scriitor patristic ce a ierarhizat îngerii în nouă coruri sau cete. Prima treaptă, cea mai apropiată de Sfânta Treime, este alcătuită din Tronuri, Heruvimi și Serafimi. Stăpâniile, Domniile și Puterile fac parte din ceata a doua. Iar Îngerii, Arhanghelii și Începătoriile reprezintă cel de-al treilea ordin angelic. Numele evreiesc de serafim se referă la ‘cei ce ard’ sau ‘încălzesc’, ‘Heruvimii cu ochi mulți’ simbolizează bogăția cunoașterii. Tronurile împărtășesc deopotrivă calitatea de a încălzi și preaplinul înțelepciunii. Această primă treaptă de ființe celeste se bucură de o cunoaștere a lui Dumnezeu neintermediată de nimic.

Domniile arată caracterul liber de orice supunere sau ‘înălțimea nerobită și liberă de toată dorința după cele de jos’. De asemenea, Puterile sfinte comunică energie și ‘exprimă o bărbăție puternică și neclătinată în toate lucrările lor de asemănare dumnezeiască, o bărbăție ce nu slăbește deloc în primirea luminărilor dumnezeiești ce li se împărtășesc’. Stăpâniile întruchipează calitatea de generozitate a ființelor angelice situate pe această treaptă, care nu abuzează de autoritatea de stăpân pe care au primit-o, ci ‘le înalță și pe cele de sub ele cu bunăvoință’.

Începătoriile exprimă trăsătura acestora de a fi începătoare și conducătoare spre cele dumnezeiești, în cadrul celui de-al treilea ordin angelic. Arhanghelii fac legătura între Începători și Îngeri, de la care primim și noi iluminările dumnezeiești, pe care le captează mințile îngerești începând de la prima ceată. Ordinul din urmă deține și rolul de a conduce ierarhiile bisericești (episcop, preot, diacon), în efortul tuturor de asemănare cu Dumnezeu. Curăția, luminarea și deșăvârșirea sunt pașii ce se cuvin urmați pe parcursul duhovnicesc al asemănării cu Dumnezeu. Astfel, ‘cei ce se curățesc trebuie să transmită altora, prin abundența curăției lor, din neîntinarea proprie. Iar cei ce se luminează (…) trebuie să reverse spre alții lumina lor (…). În sfârșit, cei ce se desăvârșesc, ca cei ce cunosc comunicarea desăvârșitoare, trebuie să desăvârșească pe cei ce se împărtășesc de inițierea atotsfântă în știința celor sfinte văzute’.

Ce învățăm de la îngeri?

Din prezentarea pe care Sfântul Dionisie a făcut-o ordinelor angelice, înțelegem că este de datoria noastră să trăim în armonie cu cei care se întâmplă, în viața aceasta, să ne fie superiori sau subalterni. Nu trebuie să ne comportăm despotic, să fim neîndurători cu greșelile celor de lângă noi, ci să le dăruim din prisosul științei noastre, să îi luminăm în tainele meseriei, nu să păstrăm doar pentru noi secretele ei, dominați de egoism. Totodată, ca subalterni, avem de evitat invidia și tulburarea să trăim în pace și cu toți, comunicând curăția inimii noastre celor din jur. Pe de altă parte, ni se cere persistență în tot ceea ce facem, lucrând ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. La fel, îngerii sunt numiți și ‘roți înaripate’ pentru că ‘se învârtesc fără întoarcere și neclintit spre cele dinainte, determinând puterea lor de mișcare pe drumul drept și neabătut, spre ținta întregii lor învârtiri spirituale, aflată mai presus de lume’.

Ca și heruvimii, vom descoperi că acolo unde este conștiință multă, este și o suferință mai mare. Căci, cu cât iubești mai mult, cu atât suferi mai tare. Odată cu serafimii ‘cei cu multe aripi’, ni se descoperă iubirea în tăria ardorii sale, și în vulnerabilitatea pe care o plasticizează multele perechi de aripi ce filtrează intensitatea luminii dumnezeiești. Tronurile ne vorbesc și ele despre iubirea ce încălzește și mângâie, mânată de compasiune și înțelegere față de cei mușcați de suferințe. Domniile trezesc în inima noastră imboldul de a nu ne lăsa cuceriți de nimic din această lume, emanciparea față de condiționări, dependențe și adicții; grija de a ne păstra demnitatea de ființe spirituale libere, al căror destin nu se reduce la satisfacerea nevoilor materiale specifice orizontului istoric mărginit. Iar asemenea Puterilor, avem și noi datoria de a fi ‘bărbați’, în ordinea duhovnicească a lucrurilor, indiferent de genul nostru, masculin sau feminin. În sensul acesta interpretează și Sfântul Vasile cel Mare substantivul ‘bărbat’ din ‘fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor’ (Ps. 1, 1), ca referindu-se nu la cel care este bărbat prin gen, ci la cel care își însușește bărbăția ca virtute.

Așadar, reținem ideea că ființele comunică între ele ceea ce au primit de la treptele spirituale superioare, energia curățitoare, luminătoare și desăvârșitoare. Îngerii înșiși ne descoperă și nouă voia lui Dumnezeu, așa cum ‘Scriptura ne-a învățat clar că Legea a venit la noi prin îngeri’. Pe de altă parte, este evident că toate ființele comunică celorlalte ceea ce poartă întru sine. În consecință, și demonii, și ființele înrăite transmit altora negativitatea proprie, de unde și lupta duhovnicească la care suntem chemați, dar și responsabilitatea imensă pentru răul sau binele pe care îl putem face semenilor noștri. Rezultă că putem face bine celorlalți prin simplul fapt de a gândi cu bunătate despre ei, în rugăciune, căci le comunicăm starea noastră de curăție, pe care aceștia o pot respinge, dar o pot și primi. La fel, nervozitatea și ura sau osândirea în ascuns a semenilor noștri le transmit acestora negativitatea noastră, creându-le dificultăți și piedici în viață, de care și noi va trebui să dăm seamă.

Unirea mistică a sufletului cu Dumnezeu

Mai presus de calea catafatică și de cea apofatică este unirea mistică, tainică a sufletului cu Dumnezeu. Căci negațiile despre Dumnezeu nu sunt opuse afirmațiilor, ci El este mai presus de toată negația și afirmația. Drumul până la unirea cu Dumnezeu urmează pașii întreiți ai curățirii, luminării și desăvârșirii, momente care se presupun permanent unul pe celălalt. Astfel, cel ce se curățește, pe măsura neprihănirii sale, receptează și razele iluminării dumnezeiești și dobândește un grăunte de nepătimire. În al doilea rând, cel aflat pe treapta iluminării nu poate înceta să se curățească și să stăruiască în neprihănire, altfel va dărâma întotdeauna cu o mână ceea ce va zidi cu cealaltă. Iar cel desăvârșit nu va putea renunța nici el la lucrarea duhovnicească a curățirii, fără de care nu va primi nici tainicele atingeri ale razelor dumnezeiești, și nici să înainteze în desăvârșire, care este un proces infinit.

Important de subliniat este că drumul spre Dumnezeu sau spre Iubirea însăși este blocat de o faună de patimi care trebuie eliminate. Și nu luptând direct împotriva lor, ci concentrându-ne pe bine și frumos, păstrând în inimă, prin rugăciune, amintirea neîncetată a prezenței lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a cunoscut, se pare, bine opera lui Dionisie, sublinia și el că nu putem ajunge să iubim (autentic) până nu depășim patimile: ‘Dragostea este născută de nepătimire’.

Erosul dumnezeiesc unitar

Sfântul Dionisie îl numea pe Dumnezeu ‘eros’, fără a considera că termenul ‘eros’ are sensul unei pasiuni iraționale, trupești. Dimpotrivă, ‘Scripturile văd un înțeles comun în numele de iubire (agape, n.n.) și eros’. Dionisie distinge între erosul adevărat dumnezeiesc și erosul trupesc ce este un idol. În esența sa, erosul este extatic, adică nu îi lasă pe îndrăgostiți să rămână ai lor, închiși în egoismul propriu, ci îi îmbie să se dăruiască total celor de care sunt îndrăgostiți. Astfel, Apostolul Pavel, ‘rănit’ de erosul dumnezeiesc extatic, va zice: ‘Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine’ (Gal. 2, 20). Pe de o parte, împins de bunătatea, de iubirea și erosul său, Dumnezeu iese din sine ‘prin purtările de grijă spre toate cele ce sunt’. Pe de altă parte, El stimulează râvna dorinței de dragoste în toate cele pe care le are în grijă. În același Duh, Sfântul Maxim Mărturisitorul scria: ‘Ca iubire, Divinul se mișcă, iar ca îndrăgit și iubit (eraston kai agapeton) mișcă spre sine pe toate cele capabile de iubire’.

Dincolo de afirmații și de negațiile care le depășesc, Dionisie accentuează necesitatea ‘experierii’ lui Dumnezeu sau a ‘pătimirii’ dumnezeiești, pentru cunoașterea tainelor zugrăvite, în cadrul unor comentarii unice, care ilustrează ceea ce putem numi o teologie a diafanului. Fără o minimă experiență a păcii lui Hristos, care ne ‘învață să nu mai luptăm nici cu noi, nici între noi, nici cu îngerii’, nu vom cunoaște pe Dumnezeu, ci numai ‘idolii întunecați ai dorinței de pace’. Se închină acestor idoli toți cei care cred că numai prin împlinirea voii proprii vor afla pacea, iar dacă intervin obstacole care îi împiedică să se bucure de plăcerile de care sunt robiți, se cufundă în tulburare. Angajarea într-o viață responsabilă de ființe liturgice, care se curățesc, luminează și desăvârșesc, întrecându-se cu îngerii în ascultare și avânt iubitor spre Dumnezeu, ne va face asemănători cu cei pe care îi socotim păzitorii și îndrumătorii noștri spirituali.

Cunoașterea catafatică și cunoașterea apofatică

Revenind la cunoașterea lui Dumnezeu, putem numi ceea ce El este mai bun în lume, dar la superlativ. Aceasta este cunoașterea catafatică sau prin afirmații. El este viața, binele, existența, frumusețea, înțelepciunea, dar și mai mult decât acestea. Sfântul Dionisie realizează o bogată enumerare a supranumelor pe care le primește Dumnezeu în Sfintele Scripturi. El este ‘Viața’, ‘Lumina’, ‘Dumnezeu’, ‘Adevărul’, ‘cauzatorul tuturor’, ‘bun’, ‘înțelept’, ‘frumos’, ‘iubit’, ‘Dumnezeul dumnezeilor’, ‘Sfântul sfinților’, ‘Cel veșnic’, ‘Cel ce este’, ‘făcătorul veacurilor’, ‘dăruitorul vieții’, ‘Mintea’, ‘Cuvântul’, ‘Împăratul împăraților’, ‘Stăpânitorul’, ‘Cel vechi de zile’, ‘Cel neîmbătrânitor’, ‘neschimbabil’, ‘mântuire’, ‘dreptate’, ‘sfințenie’, ‘răscumpărare’, ‘adiere subțire’.

Mai mult, în calitatea de cauză a tuturor existențelor și mai presus de toate, lui Dumnezeu ‘i se potrivește și lipsa numelor și toate numele celor ce sunt’. Putând fi numit cu însușirile cele mai bune din această lume, la superlativ, nu putem avea pretenția că am epuizat cumva misterul divin. Și astfel, suișul nostru duhovnicesc va trebui să continue de la afirmații la negații sau pe drumul căii apofatice. El este nu numai ‘supraplin de înțelepciune și înțelegerea lui nu are hotar, ci e așezat mai presus și de toată rațiunea și mintea și înțelepciunea’. Prezența lui copleșitoare se ascunde ‘prin sfintele perdele ale iubirii de oameni’ (…), ‘care acoperă cele spirituale în cele sensibile și pe cel mai presus de ființă în cele ce sunt’. ‘Sfintele perdele’ sunt Scripturile, Sfânta Tradiție și în omenirea Fiului lui Dumnezeu, prin asumarea totală a naturii umane.

Ființa și energiile lui Dumnezeu

O altă temă dezvoltată de Sfântul Dionisie este distincția dintre ființa (ousia) lui Dumnezeu și energiile (dynameis) dumnezeiești, prezentă și la Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa și, mai târziu, la Grigorie Palama. Ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, fiind mai presus de simțire, rațiune și închipuire. În schimb, energiile sale pot fi cunoscute, ele fiind manifestarea dumnezeirii, ieșirea ei din sine, fără împuținare, din iubire și bunătatea față de făpturile create, cărora dorește să le împărtășească puterile sale îndumnezeitoare. Aceste energii nu sunt despărțite de ființa-ousia, care este prezentă întreagă în fiecare dintre ele. Energiile dumnezeiești mai sunt numite și ‘procesiuni bune’ care ‘se multiplică, fără să iasă din starea de Unul’. Prin aceste energii, procesiuni sau har de care se împărtășesc ființele angelice și oamenii, pe măsura curăției lor, Dumnezeu ‘se înmulțește, făcându-se mulți dumnezei’. Autorul nu se referă aici la existența mai multor dumnezei, căci Dumnezeu, ca început a toate, necreat, este dintotdeauna o unitate în trei Sfinte Persoane. Oamenii însă, prin împărtășirea de har, pot deveni dumnezei numai printr-o evoluție în timp. Acesta este procesul îndumnezeirii – theosis.

Sunt filosofi și teologi moderni care accentuează prăpastia dintre ființa incognoscibilă și incomunicabilă a lui Dumnezeu și energiile sale. Însă, atunci când ne concentrăm pe distanța dintre Dumnezeu și om nu facem decât să amplificăm angoasa existențială, singurătatea omului contemporan. Dumnezeu este mai presus de orice ființă, într-adevăr, sau supraființial, dar și ‘de o bunătate ce nu se poate nici spune, nici înțelege’.

Comentarii Facebook


Știri recente