Sfântul Daniil a fost ales egumen la sfințirea Voronețului

Înainte de a urca pe dealurile Putnei, oamenii se opresc la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, săpată într-o stâncă lângă pârâu, apoi trec poarta vestitei mănăstiri, întrebându-se cum arăta lăcașul Născătoarei de Dumnezeu când s-a sfințit în 1470 și ce a mai rămas din el după atâtea incendii și renovări, informează „Ziarul Lumina”. Pentru mai multă liniște, coboară ca și sihastrul pomenit spre pădurile din jurul Voronețului la biserica unde se află mormântul bătrânului, căci așa îl numeau: Sihastrul cel Bătrân sau Sfântul Daniil cel Nou, ca să-l deosebească de alți cuvioși cu același nume.

Dincolo de cele scrise de cronicari, despre Dumitru, un tânăr de zece ani, intrat în Mănăstirea ‘Sfântul Nicolae’ din Rădăuți, ca ucenic al Sfântului Leontie, nimeni n-a mărturisit mai bine despre lucrarea și puterea cuvântului său decât însuși voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504), ajuns domn al Moldovei și al întregii creștinătăți, cum i se proorocise, câștigând 47 de războaie și ridicând 48 de lăcașuri sfinte.

O legendă spune că în 1451, după ce i s-a tăiat capul voievodului Bogdan al II-lea (1449-1551), în timpul unei petreceri de nuntă, fiul său și viitorul domn, scăpând cu greu de primejdie, s-a ascuns într-un stejar și, strângând oaste, s-a răzbunat, biruind pe Aron-Vodă în luptele de la Joldești și Obric. Se mai spune, iarăși, că din acel stejar s-a ridicat lăcaș în satul Mănăstirea, unde se făceau slujbe de două ori pe an: de Schimbarea la Față și Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Și avem ca mărturie Biserica ‘Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul’, din Reuseni, ultima dintre ctitoriile ștefaniene, începută în 1503 și terminată sub Bogdan al III-lea, în 1504, conform pisaniei: ‘În anul 7001, Septembrie 8, Io Ștefan Voievod prin mila lui Dumnezeu, Gospodarul țării moldovenești, a binevoit și a început să zidească acest hram în numele Tăierii cinstitului cap al cinstitului și slăvitului prooroc și Înainte Mergător, Botezător Ioan, în acest loc unde a fost tăiat capul tatălui său Bogdan Voievod și pe Ștefan Voievod l-a ajuns moartea – veșnica lui pomenire – și fiul său Bogdan Voievod a dus înainte ce fusese început de tatăl său și a săvârșit hramul în anul 7012 (â 1504) în luna Septembrie 18’.

Blagocestivul voievod Ștefan se încredea în sfatul cuviosului Daniil

La un an după cucerirea Cetății Chilia, îndemnat și de sfetnicul său, Sihastrul Daniil, voievodul hotărăște înălțarea Mănăstirii Putna (10/5 iulie 1466-1469), Biserica ‘Adormirii Maicii Domnului’ fiind sfințită în anul 1470. Clădirile din incintă, turnul de est și zidurile sunt ulterioare incendiului din 1480, conform inscripției aflate deasupra intrării principale în mănăstire: ‘Binecredinciosul domn a toată țara Moldovei, marele Io Ștefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit și a făcut mănăstirea aceasta în numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în timpul arhimandritului Ioasaf, în anul 6989’ (â1481). Refăcut în 1484, ruinat de cazaci în 1654 și reconstruit de Gheorghe Ștefan și Istrate Dabija, în preajma anului 1662, restaurat între 1756 și 1760, prin grija mitropolitului Iacob Putneanul, întregul complex este extins în secolul al XVIII-lea. Lucrările au fost marcate de o inscripție din 1757, decorată cu stemele reunite ale Moldovei și Țării Românești, păstrată pe latura dinspre incintă. Următoarea intervenție a fost realizată în 1902 și cercetările arheologice neîntrerupte din 1955-1956 și 1980-1981 până astăzi încă nu pot preciza cât a mai rămas din construcția inițială.

‘În zile blagocestivului și de Hristos iubitorului Domn Io Ștefan Voievod cu mila lui Dumnezeu Domn al țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6984 (â1476), iar al Domniei lui al douăzecilea curgător, ridicatu sâa puternicul Mahmet Împăratul turcesc cu toată puterea sa răsăriteană, încă și Basarab Voievod, căruia i se zicea Laiot, a venit cu dânsul cu toată țara lui basarabească, și au venit să prade și să ia țara Moldovei și au ajuns până aici, la locul ce se zice Pârâul Alb. Și eu Ștefan Voievod și cu fiul meu Alexandru ieșitâam înaintea lor, unde am și făcut mare război cu dânșii în luna lui Iulie 26, și cu voia lui Dumnezeu, au fost biruiți creștinii de către păgâni, și au căzut acolo mulțime mare dintre ostașii Moldovei. Tot atuncea și Tătarii au lovit Țara Moldovei din acea parte. Drept aceia a binevoit Io Ștefan Voievod cu buna sa vrere și a făcut acest hram întru numele arhistrategului Mihail, și pentru rugăciunea sa și a Doamnei sale Maria și a fiilor săi Alexandru și Bogdan și pentru pomenirea și de sufletul tuturor binecredincioșilor creștini care au pierit aici; în anul 7004 (â1496), iar al Domniei sale al patruzecilea curgător, luna lui Novembre 8’.

În vara acestui an, Ștefan Vodă a bătut la ușa Sihastrului să-i deschidă degrabă, însă duhovnicescul părinte l-a învățat să aștepte, până și-a terminat pravila și mărturisind că nu poate învinge atâta mulțime de oștire păgână, primește poruncă să nu închine țara – lucru ce părea cu neputință (căderea fără luptă sub stăpânire otomană în 1538 fiind marcată de izvoarele contemporane și dovedită prin lipsa oricărei forme de deteriorare a monumentelor în această vreme). Iar mai pe urmă, în locul unei bisericuțe de lemn, să facă o mănăstire în numele Sfântului Gheorghe ‘slăvitul și marele mucenic, purtător de biruință…’, precum este descris, cu litere aurite, în pisania aflată deasupra ușii exterioare a pronaosului. ‘Io Ștefan Voievod, prin mila lui Dumnezeu Gospodar al țării moldovenești, fiul lui Bogdan Voievod, a început a zidi acest hram la Mănăstirea Voroneț, în numele sfântului și slăvitului și mare mucenicului și biruitorului Gheorghe în anul 6996 în luna Mai 26, luni după pogorârea Sfântului Duh și s-a săvârșit în același an în luna Septembrie 14’ (1488) – glăsuiește pisania.

În ziua sfințirii, bătrânul Daniil a fost ales egumen al mănăstirii și răposând mitropolitul Teoctist, în toamna lui 1477, voievodul, clerul și episcopii țării s-au sfătuit să-l aleagă păstor al Moldovei, însă acesta dorea cu lacrimi să rămână în chilia din preajma Voronețului, sub stânca numită Șoimul. Așa, ‘Bătrânul Dan trăiește ca șoimul singuratic/ În peștera de stâncă, pe un munte păduratic’, așa ca în balada lui Vasile Alecsandri – ‘Dan, Căpitan de plai’, până la sfârșit, fiind îngropat în pronaosul bisericii. Inscripția aflată pe lespedea de mormânt, decorată în câmpul central cu semipalmete înscrise într-un chenar cu împletituri geometrice caracteristice sculpturii funerare, arată că ‘acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil’, ale cărui moaște au fost scoase pentru închinare până în 1775, când au fost așezate la loc de păstrare, numai degetul arătător, ferecat în argint de egumenul Ghedeon, în 1749, aflându-se la Putna.

Prima icoană

Prima reprezentare iconografică apare în pictura pridvorului adăugat la Voroneț, în 1547, și pictat în timpul lui Iliaș Vodă, chiar în stânga ușii de intrare, pe fațada sudică, așa cum se poate vedea și astăzi, reprezentat alături de al treilea ctitor al bisericii, mitropolitul Grigore Roșca. Fără a înceta săvârșirea minunilor, Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul părintele nostru Daniil cel Nou, pomenit în rândul fericiților ctitori, în ziua de 23 aprilie, va fi canonizat, în mod solemn, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 21-22 iunie 1922, cu prăznuire la 18 decembrie, după Proorocul Daniel (17 decembrie) și Sfântul Daniil Stâlpnicul (11 decembrie).

‘Cuvioase Părinte, de Dumnezeu purtătorule, Sfinte Daniil, lumea ai părăsit și într-o chilie de piatră la Putna te-ai sălășluit. Cugetul semeț prin înfrânare l-ai smerit, ispitele cu adevărata sărăcie ai biruit, și prin acestea pildă călugărilor te-ai făcut, râvnitorule al vieții îngerești și iubitorule al pustiei. Pe Hristos Dumnezeu roagă-L să mântuiască sufletele noastre.’

Antrenorul și atletul

Privind la frescele Voronețului, este curios faptul că nu icoanele din interiorul bisericii au devenit celebre, ci îndeosebi cele din afară. Una este bine cunoscuta scenă a Judecății de Apoi, vestita Capelă Sixtină a Răsăritului, iar cealaltă, chiar deasupra micii intrări în lăcaș, reprezintă pe doi mari sfinți ai Evului Mediu românesc, anume mitropolitul cărturar Grigorie Roșca (1570), alături de părintele său duhovnicesc, pustnicul Daniil (1496), sfinți care sunt mari nu prin ei înșiși, ci prin faptul că au născut un alt sfânt deosebit de important pentru noi toți, pe binecredinciosul voievod Ștefan cel Mare (1504).

Duhovnicul Daniil este unul dintre sutele de asceți zugrăviți atât de minunat de pictorii anonimi ai mănăstirilor bucovinene, iar așezarea sa în calendar drept sfânt cuvios este rezultatul unei vieți ascetice exemplare. Dar nu pentru asta rămâne important Daniil, sihastrul Obcinelor, în mentalitatea credincioșilor români. Au mai fost și alți mari asceți, postitori, stareți, organizatori de mănăstiri, atât în Moldova, cât și în celelalte țări române. Când mă gândesc la Daniil Sihastrul, mintea îmi zboară automat la bătălia pierdută de Ștefan la Războieni (1476) în fața oștilor lui Mehmed al II-lea. Voievodul sleit de puteri părăsește câmpul de luptă și, descumpănit, se ascunde de la fața biruitorului osman. Mai întâi bate la poarta Sucevei, iar mama sa, vestita doamnă Oltea, nu-l mai recunoaște ca fiu. Poetul Dimitrie Bolintineanu evocă modul în care Ștefan este respins: ‘Ce spui, tu, străine? Ștefan e departe… Du-te la oștire, pentru țară mori…’

Ștefan pleacă gonit chiar de cea care l-a adus pe lume și bate la chilia lui Daniil, dar nici acesta nu e mai blând cu el. ‘Ștefan al Moldovei, Daniel îi spune, să aștepte-afară! Sunt în rugăciune…’ Vodă așteaptă smerit în fața unui bătrân sărac, la ușa unei chillii scobite într-o stâncă, a unei chilii care îl marchează pe oricare trecător prin Valea Putnei, prin simplitatea-i zguduitoare.

Daniil îl iubește pe Ștefan ca pe fiul său duhovnicesc, însă sfatul lui nu este o dulcegărie ieftină, nici o bătaie pe umăr. Sihastrul oferă ce are el mai scump: o bărbăție demnă, tare, statornică, venită de la Cel-de-Sus, care nu se uită la fața omului, ci la faptele sale în fața aproapelui și a istoriei. Sfântul cuvios nu oferă confort celui refugiat, ci putere duhovnicească care se răsfrânge într-o viață exemplară de voievod luminat.

Ștefan se întoarce la luptă, găsind prin codri și prin munți viteji ascunși asemenea celor șapte mii de bărbați ‘puși deoparte’ de Dumnezeu în vremea lui Ilie, care nu se închinaseră idolilor păgâni (3 Regi 19,18). Îi învinge pe turci, îi alungă din țară și ridică încă două biserici: una pentru victoria în fața dușmanilor, iar a doua, exemplar, pentru pierderea suferită la Războieni. Un voievod binecredincios se bucură nu numai în victorii, ci și în smerenie.

Ștefan nu e sfânt pentru că a ridicat 44 de biserici și mănăstiri, ci pentru puterea cu care a stat în fața turcilor, căci înfrângerea în bătălie nu era o simplă pierdere strategică, ci însemna pericolul dispariției unui întreg neam creștinesc. Tot la fel, Daniil nu e sfânt nici pentru asceza sa din chilia de la Putna și nici pentru îndrumarea comunităților monahale din vremea sa. Pentru aceasta este pictat deasupra ușii de la Voroneț mitropolitul Grigorie Roșca. Daniil e sfânt pentru că a sfătuit bine un voievod. E sfânt pentru că la rândul lui a ridicat în calendar un sfânt mare pentru întregul neam, un ‘atlet al lui Hristos’, după cum îl numea Papa Sixt al IV-lea. Daniil este sfântul antrenor, omul din umbra atletului. Fără el nu știm unde am fi fost acum.

Privind la oricare mormânt din oricare cimitir, te gândești la cât de mic e omul și la impersistența lui stricăcioasă, la dispariția sa în curgerea veacurilor. Privind mormântul mic al lui Daniil din biserica mănăstirii de la Voroneț, vezi în spatele unei pietre mici un om mare și o personalitate care trece peste veacuri.

Comentarii Facebook


Știri recente