Sfântul Ioan Iacob este unul dintre sfinții pe care pământul românesc i-a odrăslit spre slava lui Dumnezeu. Pentru viața lui îngerească și pentru pilda vie de credință, sfântul român este prăznuit în fiecare an la data de 5 august, el fiind canonizat pe 20 iunie 1992. Cu metania la Mănăstirea Neamț, cuviosul s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva.
Sfinții pot fi venerați în multe chipuri, însă un loc aparte îl ocupă zidirea de biserici care să le fie dedicate. În cinstea Sfântului Ioan Iacob s-au ridicat în țara noastră numeroase lăcașuri, unul dintre cele mai frumoase și monumentale fiind cel din curtea Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț, locul de unde sfântul a plecat, atras fiind de Dumnezeu, într-o continuă mișcare ascendentă pe treptele harului.
„În anul 1999, în ziua de 5 august, în ajunul hramului, o părticică din cinstitele moaște ale Sfântului Ioan a fost dăruită acestei biserici de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei. Noi, profesorii seminarului, am întâmpinat moaștele cu mare bucurie și emoție. Au fost prezenți atunci elevii seminarului și numeroși credincioși. Această frumoasă biserică este pregătită drept casă în care să fie aduse sfintele sale moaște întregi, căci a ajuns la treapta sfințeniei în Țara Sfântă, iar revenind la mănăstirea de metanie, să fie pricină de sfințenie pentru întreg poporul român cel dreptcredincios. Baldachinul și racla din această biserică, special pregătite, așteaptă pe Sfântul Ioan Iacob… acasă. În așteptarea sfintelor sale moaște întregi, suntem încredințați că acolo sus, la Tronul Mântuitorului Hristos, alături de Maica Domnului și de toți sfinții, avem un rugător din neamul nostru românesc care mijlocește pentru toți”, a declarat pentru „Ziarul Lumina” pr. Ioan Mihoc, directorul Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț.
Sfântul Ioan Iacob, de la a cărui naștere s-au împlinit 100 de ani, s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, fostul județ Dorohoi, astăzi județul Botoșani. Mama sa Ecaterina și-a dat sufletul în mâinile Domnului, la șase luni după ce l-a născut pe Ilie, căci așa se numea sfântul înainte de intrarea în monahism. După doi ani de la moartea mamei sale, moare și tatăl său Maxim, în război, în toamna anului 1916. La maturitate, Sfântul Ioan va evoca pe părinții săi, precum și starea sa de a fi orfan, în poezii foarte duioase și pline de sensibilitate, cum ar fi poezia „În brațele părintești”: „Rămas de mic orfan în lume,/ Ca un copil al nimănui,/ Mi-am pus nădejdea mea în Domnul,/ Cerând de-a pururi mila lui…// Când tatăl meu, cum zice psalmul,/ Și maica mea m-au părăsit,/ Atuncea Domnul cel din ceruri,/ La sânul milei m-a primit…”. „Cu o adâncă înțelegere a vieții, așa cum se întâlnește de obicei la copii încercați de necazuri la o vârstă atât de timpurie, trist și interiorizat, tânărul Ilie Iacob a urmat cursurile Gimnaziului Mihail Kogălniceanu din Lipcani. Bacalaureatul l-a susținut în anul 1932 cu rezultate foarte bune. În timpul gimnaziului, pe lângă materiile studiate, se ocupa cu citirea Sfintei Scripturi, a unor cărți duhovnicești, precum și a multor opere literare, ba, mai mult, de pe atunci scria versuri care erau foarte apreciate de dascălii săi. Fiindcă bunica sa a dorit cu dinadinsul să se retragă în mănăstire pentru viață monahală și n-a reușit, deoarece a trebuit să-l crească pe nepotul ei, ea lasă ca un adevărat testament ca acesta să îmbrace chipul îngeresc și să-i împlinească sfântul ei dor. Tânărul Ilie, fiind o fire profund religioasă, cu o educație creștinească puternică, își conturează vocația monahală în special datorită bunicii sale. Astfel, după terminarea gimnaziului, după ce s-a închinat la biserica cu hramul «Sfântul Nicolae» din satul natal, după ce a sărutat cu lacrimi mormintele părinților și bunicii sale, la vârsta de numai 20 de ani, își îndreaptă pașii spre vestita mănăstire a Neamțului”, a mai spus pr. director Ioan Mihoc.
Printre ispite și mari nevoințe
Starețul Mănăstirii Neamț, Episcopul Nicodim, i-a încredințat fratelui Ilie ascultarea la infirmerie, pe lângă un cunoscut farmacist, schimonahul Iov. Astfel a deprins lucrarea de mare preț a vindecării trupului și sufletului. Era foarte smerit, ascultător și tăcut. Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei suferinzi. Pe 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhiereul Valerie Moglan. În sufletul monahului Ioan a încolțit dorința de a pleca în Țara Sfântă, locul unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul Hristos, pentru a trăi acolo o viață pustnicească și pentru a-și afla desăvârșirea. „După o călătorie anevoioasă, în condițiile de atunci, cu trăsura până la Târgu Neamț, apoi cu mașina până la Piatra Neamț, cu trenul până la Constanța, iar ultima parte cu vaporul pe Marea Neagră, pe Marea Egee, apoi pe Mediterană, până în Alexandria Egiptului și apoi, pe o furtună mare, până în portul Haifa de pe țărmul Țării Sfinte. Cu sufletul plin de bucurie, dar și de cutremurare sfântă, Cuviosul Ioan pășește pe urmele pașilor Domnului, închinându-se cu evlavie la toate locurile sfinte, în special la Sfântul Mormânt. Se va nevoi timp de opt ani în Mănăstirea «Sfântul Sava» și pe lângă rugăciunea particulară, priveghere și înfrânare, rămâne cunoscut în analele acestei mănăstiri ca infirmier, sau îngrijitor de bolnavi, pentru care viețuitorii de acolo îl numeau pe drept cuvânt «doctorul» mănăstirii. Întrucât Biserica Ortodoxă Română avea două așezăminte în Țara Sfântă, unul în Ierusalim și altul la Iordan, lângă Ierihon, pe locul unde a botezat Sfântul Ioan Botezătorul, Cuviosul schimonah Ioan Iacob va fi numit egumen al schitului românesc în mai 1947. Pentru împlinirea acestei demnități a fost hirotonit diacon, apoi preot de către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei din cadrul Patriarhiei Ierusalimului. Fiindcă dorea să se nevoiască mai mult, se retrage din egumenie și își îndreaptă pașii spre Mănăstirea «Sfântul Gheorghe Hozevitul». Aici a petrecut în post și rugăciune, răbdând frigul, foamea, setea, arșița, boala, lipsurile de tot felul și multe ispite. Noaptea se odihnea puțin pe o rogojină. Citea mult din Sfânta Scriptură și din operele Sfinților Părinți. În vara anului 1960, bolnav fiind își simțea sfârșitul aproape. Pe 4 august s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața și-a dat sufletul în mâinile Domnului”, a spus pr. prof. Viorel Laiu, spiritualul seminarului de la Mănăstirea Neamț.
Sfântul Ioan Iacob de la Neamț a fost un trăitor al pustiei, comparabil prin virtute cu marii asceți ai deșertului egiptean, de aceea Biserica neamului său îl așteaptă să revină pe meleagurile natale.
