Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, părintele Dogmaticii

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin este sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română la 4 decembrie 2012.

În debutul primei epistole către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel afirma următoarele: „Cuvântul Crucii este nebunie pentru cei pierduți, dar pentru cei care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1:18).

În cadrul istoriei duhovnicești a Bisericii, crucea are un rol extrem de important. Ea nu reprezintă deloc un instrument de tortură pentru conștiința creștină, ci, din contră, un simbol al căii spre Hristos. Sfântul Ioan Damaschin ne deschide drumul spre înțelegerea tainei Sfintei Cruci.

„Prin nimic altceva nu s-a distrus moartea”

În „Dogmatica” sa, Sfântul Ioan Damaschin consacră un capitol întreg Sfintei Cruci, încercând să sublinieze importanța ei fundamentală pentru viața creștină. Astfel, el precizează: „Orice faptă și orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiască și minunată. Dar cea mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce. Căci prin nimic altceva decât prin crucea Domnului nostru Iisus Hristos s-a distrus moartea, s-a dezlegat păcatul strămoșesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea, ni s-a dat puterea să disprețuim cele prezente și chiar moartea, s-a săvârșit întoarcerea la fericirea cea dintru început, s-au deschis porțile Raiului, s-a așezat firea noastră în dreapta lui Dumnezeu,

ne-am făcut copii și moștenitori ai lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2005, pp. 192-193). Crucea este cea mai puternică minune a lui Hristos, pentru că a reprezentat momentul supremei jertfe a Fiului lui Dumnezeu. Moartea a fost desființată, în sensul că Raiul s-a redeschis celor vrednici de a locui în el. Păcatul strămoșesc a fost dezlegat, pentru că prin Hristos este întemeiat Botezul curățitor de orice nedreptate. Iadul este prădat pentru că Fiul lui Dumnezeu a coborât în el propovăduind Împărăția cerurilor celor prinși de moartea sufletească. De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin subliniază puterea pe care ne-o oferă Crucea de a disprețui această viață trecătoare și chiar teroarea morții. Prin jertfa de pe Cruce, Mântuitorul a dăruit oamenilor viața veșnică arătând puterea Sa deosebită. „Iată, dar, că moartea lui Hristos, adică Crucea, ne-a îmbrăcat cu înțelepciunea enipostatică și puterea lui Dumnezeu. Cuvântul Crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruința asupra morții, sau pentru că, după cum cele patru brațe ale Crucii se țin și se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se țin prin puterea lui Dumnezeu înălțimea, adâncimea, lungimea și lățimea, adică toată creatura văzută și nevăzută” (Dogmatica, p. 193). Puterea Crucii se arată în două aspecte fundamentale. În primul rând, ea devine semnul biruinței lui Dumnezeu asupra morții. Chiar dacă Mântuitorul a murit pe Cruce, El nu a putut fi ținut de moarte în iad. Hristos a biruit moartea și ne-a deschis calea veșniciei. De asemenea, Crucea este văzută drept o pecete a creației. Cele patru brațe ale sale acoperă creația și o pecetluiesc prin energiile necreate ale Sfintei Treimi.

Vestirea Crucii în Vechiul Testament

De vreme ce Mântuitorul a fost vestit de prooroci și prefigurat prin diverse simboluri în cărțile vechi-testamentare, era normal ca și Sfânta Cruce să fie anticipată în anumite momente. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin face un adevărat istoric în această privință începând de la pomul vieții sădit în Rai și încheind cu un cuvânt din proorocia lui Isaia. „Pomul vieții, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai a preînchipuit această cinstită Cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuia ca prin lemn să se dăruiască viața și învierea. Iacov cel dintâi a închipuit Crucea când s-a închinat vârfului toiagului lui Iosif, iar când a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile încrucișate este foarte lămurit că a descris semnul Crucii. Toiagul lui Moise a lovit marea în chipul Crucii și a mântuit pe Israel, iar pe Faraon l-a înecat. Mâinile întinse în chipul Crucii au biruit pe Amalec. Prin lemn se îndulcește apa cea amară, iar din piatră curg și se revarsă izvoare” (Dogmatica, p. 195). Există o conotație strânsă între pomul vieții și lemnul Sfintei Cruci. De vreme ce prin pomul cunoștinței binelui și răului a venit moartea pentru om, prin Sfânta Cruce reprezentată de pomul vieții a intrat în lume vestea cea bună a vieții veșnice în Dumnezeu prin Hristos. De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin îmbogățește această prezentare și cu exemplele patriarhului Iacov și profetului Moise, două personaje reprezentative ale lumii Vechiului Testament. Moise a dăruit apă poporului însetat lovind piatra în chipul Crucii sau aruncând un lemn în apele amare. De asemenea, a despărțit cu acest semn apele Mării Roșii trecând poporul Israel prin mijlocul lor și a biruit asupra lui Amalec ținând mâinile în chipul Crucii. Remarcăm că aceste minuni nu au reprezentat doar niște fapte mărețe în vederea mirării poporului israelit, ci lucru care

le-au salvat viața. Dacă nu ar fi trecut prin mijlocul Mării Roșii, ar fi fost uciși de egiptenii răzbunători. Dacă nu ar fi avut apă, setea i-ar fi doborât în pustie. Sfântul Ioan Damaschin continuă seria semnelor care au profețit existența Crucii, precizând că: „Toiagul lui Aaron face cunoscută vrednicia preoțească. Șarpele, deși era mort, a fost înălțat în triumf pe lemn, iar lemnul mântuiește pe cei credincioși care privesc la dușmanul omorât. Tot astfel a fost pironit Hristos, Care nu știa de păcat, într-un trup al păcatului. Moise cel mare a strigat „Priviți viața voastră atârnată pe lemn, în fața ochilor voștri” (Deut. 28:66). Iar Isaia spune: „Toată ziua am întins mâinile mele către un popor neascultător și împotrivă grăitor” (Isaia 65:2). Cei care ne închinăm acestui semn să dea Dumnezeu să dobândim partea lui Hristos cel răstignit” (Dogmatica, p. 195). Șarpele pironit pe lemn în pustie salva viața celor mușcați de șerpi și se înscrie astfel în seria minunilor izbăvitoare pentru poporul Israel. Este de remarcat simbolul toiagului lui Aaron. Crucea este pentru prima dată simbolizată de un obiect aparținând rangului preoțesc, de unde rezultă și arhieria Mântuitorului.

„Ne închinăm semnului Crucii, iar nu materiei”

Sfântul Ioan Damaschin are grijă să precizeze și faptul că nu cinstim materia din care este confecționată Crucea, ci semnul în sine. Drept dovadă, el aduce argumentul că, atunci când Crucea este distorsionată sau dărâmată, nu mai poate fi cinstită, indiferent de materia din care este făcută. „Ne închinăm, deci, semnului cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, chiar dacă este făcut din altă materie. Noi nu cinstim materia – să nu fie! – ci semnul ca simbol al lui Hristos (…) Prin urmare, trebuie să ne închinăm semnului lui Hristos. Acolo unde va fi semnul, acolo va fi și El. Dar nu trebuie să ne închinăm materiei din care este făcut semnul Crucii, chiar dacă ar fi din aur sau pietre scumpe, dacă se întâmplă să fie distrus semnul. Ne închinăm, deci, tuturor celor afierosite lui Dumnezeu, aducându-I închinăciunea” (Dogmatica, p. 195). Atrage atenția aici ideea că oriunde se află Crucea este și Hristos. În mod clar, Hristos nu poate fi separat de Crucea Sa, tocmai pentru că El oferă valoare Crucii. Crucea fără Hristos nu înseamnă nimic. Este, însă, adevărat că există în continuare multe persoane care resping Crucea în orice circumstanță din cauza lipsei de credință. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin se simte obligat să adauge: „În adevăr, Crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credință și care nu țin seamă de bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu, ci cercetează cele dumnezeiești cu gânduri omenești și firești. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvânt și de cuget” (Dogmatica, p. 192). Crucea ne îndeamnă la o răstignire a gândirii raționale, lucru care irită multe persoane inteligente, dar lipsite de posibilitatea de a admite că există și taine mai presus de minte. Dumnezeu nu se află în spațiul definițiilor, iar lucrurile de care se folosește pentru a ne deschide mintea și inima se dovedesc deseori pline de mister. Crucea este un obiect la care nimeni nu s-ar fi putut gândi pozitiv înainte de Întruparea Domnului și, cu toate acestea, astăzi este semnul biruinței noastre și al căii spre mântuire.

Sfântul Ioan Damaschin s-a născut în Damasc, Siria, în a doua parte a secolului al VII-lea, dintr-o familie nobilă și bogată, cu funcții în administrația fiscală a Siriei. Bunicul său, Mansur, avusese un rol istoric nefericit, acela de a trata capitularea Damascului în mâinile arabilor, la 4 septembrie 635. Tatăl său, Serghie (cu numele arab: Sargun ben-Mansur), a fost consilierul apropiat al califilor Mo-awia (660-680) și Abd-el Melik. I-a dat fiului său Ioan o educație aleasă. Ioan ocupă dregătoria tatălui său, după moartea acestuia, în 690, până în 718, când califul Omar al II-lea pornește o politică anticreștină. Acesta este momentul în care Ioan Damaschin își împarte averea la săraci, își eliberează sclavii și se retrage împreună cu fratele lui adoptiv, Cosma, în Mănăstirea „Sfântul Sava” din Palestina, unde va rămâne până la sfârșitul vieții. Este hirotonit preot și va sluji în Biserica Învierii din Ierusalim.

După anul 726, când Leon Isaurul (717-740) a publicat edictul iconoclast, Ioan Damaschin a devenit un atacant activ al ereziei, scriind trei tratate și a luat parte și la sinodul anti-iconoclast al episcopilor orientali. A fost cunoscut, mai ales de către teologii secolului al XI-lea, și ca imnograf și melod, datorită imnelor compuse de el care s-au răspândit în toată lumea creștină.

A murit la Mănăstirea „Sfântul Sava”, în anul 749, unde se află și azi chilia și mormântul său, iar opera sa este bogată și foarte variată. Conține tratate filosofice, dogmatice, polemice, exegetice, morale, ascetice, omiletice și imnologie. Lucrarea sa fundamentală este „Izvorul Cunoștinței” în trei părți: Dialectica sau Logica, Despre erezii. Dogmatica rămâne până în zilele noastre un text de referință pentru înțelegerea dogmei creștine. (Informații preluate din „Ziarul Lumina”.)

Comentarii Facebook


Știri recente