La 1 septembrie, în prima zi a anului liturgic, Biserica face pomenirea Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul. În ședința de lucru din 9 iulie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea Cuviosului Dionisie Exiguul, cel Smerit sau Neînsemnat, părintele erei creștine și al dreptului bisericesc. Datorită acestui teolog străromân, originar din Dobrogea, spunem astăzi că suntem în anul 2009 „după Hristos”, întrucât el a propus numărarea anilor începând cu Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, metodă acceptată în întreaga lume prin intermediul calendarelor iulian și gregorian.
Datele biografice despre Sfântul Dionisie sunt destul de sărace, unele detalii despre viața și obârșia sa dobrogeană reieșind din scrierile prietenului său, istoricul bisericesc Casiodor, sau din corespodența purtată cu monahii sciți conaționali. Născut în jurul anului 470 în Sciția Mică, a îmbrățișat de tânăr viața monahală în una dintre mănăstirile eparhiei Tomisului. Între primii săi dascăli s-a numărat un călugăr cu numele Petru, probabil egumenul mănăstirii dobrogene de metanie a sfântului, ajuns ulterior episcop. Acestuia, Cuviosul Dionisie îi aduce un prinos de recunoștință în prefața traducerii „Epistolei sinodale a Sfântului Chiril al Alexandriei către Nestorie”: „Mi-aduc aminte de binefacerile Voastre, Venerabile Părinte și podoabă aleasă a învățătorilor lui Hristos, și am mereu înaintea ochilor minții râvna sfântă pentru hrana duhovnicească pe care o cheltuiați cu mine când eram copil, râvnă pe care nici spațiul, nici timpul n-o pot uita. Vă rog să primiți o mulțumire pe care știu că nu pot să V-o dau la înălțimea cuvenită”. Căutând să aprofundeze teologia de care fusese atras în Dobrogea, se îndreaptă către Orient, la Mormântul Domnului, apoi în Asia Mică, pentru a se stabili la o mănăstire din Constantinopol. Bun cunoscător al limbilor greacă și latină, a fost trimis în Italia, la cererea papei Ghelasie de a primi un traducător al canoanelor Sinoadelor Ecumenice și al unor opere patristice răsăritene.
În anul 496, Cuviosul Dionisie ajunge la Roma, intrând în Mănăstirea „Sfânta Anastasia” de la poalele Palatinului, unde se remarcă drept traducător renumit din greacă în latină. Totodată, predă dialectica la catedra Universității Vivarium din Calabria, loc în care leagă o frumoasă prietenie cu Casiodor. Din cuvintele lui Casiodor reiese că Dionisie era „de neam scit, dar de obiceiuri întru totul romane, foarte priceput la ambele limbi, cunoscător perfect al Sfintei Scripturi și al Dogmaticii, înțelept și simplu, învățat și smerit, cu vorbă puțină, feciorelnic, blând, plângând când auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor, fără să osândească pe cei care mâncau; mânca rar și atunci lucruri obișnuite, știa să se abțină în mijlocul plăcerilor, la mesele trupești știa să aducă întotdeauna mâncări duhovnicești, dar participa și la conversații nebisericești, răspundea strălucit la orice întrebare i se punea. În el era multă simplitate împreună cu înțelepciune, smerenie împreună cu învățătură, moderație împreună cu talentul de a vorbi, încât se socotea un nimic sau unul dintre cei din urmă slujitori, deși era vrednic, fără îndoială, de societatea regilor.” La Roma a lucrat sub ascultarea a zece papi, începând cu Atanasie al II-lea (496-498) și încheind în timpul pontificatului lui Vigiliu (537-555). Este locul unde va fi primit harul Sfintei Taine a Preoției, întrucât în documentele sinodului roman convocat la 1 martie 499 de papa Simachus semnează „Dionysius presbyter Aemilianae”.
Situația Bisericii Romei de la începutul secolului al VI-lea era destul de tulbure. Între Bisericile surori, cea răsăriteană și cea apuseană, se declarase, de două decenii, „schisma acachiană”, cauzată de greșita interpretare a învățăturilor de credință stabilite de Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Împăcarea avea să se întâmple abia la 28 martie 519, prin intervenția împăratului bizantin Justin I (518-527). Nici situația internă nu era una stabilă, vacantarea scaunului pontifical în anul 498 dând naștere unor lupte de culise pentru alegerea noului suveran. Cuviosul Dionisie, martor al acestor evenimente, teolog ce experiase Ortodoxia capadociană și alexandrină sau mistica siriacă și sinaitică, dar și rigorismul latin, căuta să readucă liniștea în Biserică. Cunoscând că neînțelegerile pornesc de la unele hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice, greșit înțelese în Apus, acesta și-a propus să descopere latinilor în limba lor scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei. A ales opera acestui sfânt alexandrin întrucât echivala, ca fond, cu hotărârile hristologice ale Sinodului de la Calcedon referitoare la realitatea dintre cele două naturi ale Dumnezeului-Om Iisus Hristos și raportul dintre ele. Traducerea „Epistolei sinodale” a Sfântului Chiril este precedată de o prefață în care justifică alegerea învățăturii apostolice „a unui atât de mare învățat, pe care grecii o cunosc de mult foarte bine, nu însă și latinii”. Pentru o deplină înțelegere a teologiei ortodoxe, a adăugat traduceri în latină ale „Epistolei lui Proclu al Constantinopolului către armeni” (o predică despre cinstirea Maicii Domnului) și tratatul „Despre crearea omului” al Sfântului Grigorie de Nyssa. De asemenea, a tradus canoanele emise de Sfinții Părinți la primele patru Sinoade Ecumenice și a editat „Decretele pontificale”, punând, astfel, baza Dreptului canonic apusean.
O altă problemă a Bisericii Romei era data sărbătoririi Sfintelor Paști. Stabilirea datei pascale fusese încredințată de Sinodul I Ecumenic de la Niceea Bisericii din Alexandria Egiptului, însă romanii se îndepărtaseră de această tradiție. În anul 525, într-o lucrare intitulată „Cartea despre Paști”, Cuviosul Dionisie argumentează adoptarea de către apuseni a datinei alexandrine. Totodată, adaugă o pascalie în completarea Sfântului Chiril cu datele Sfintelor Paști pentru anii 532-626. Documentarea pentru stabilirea datei pascale, la cererea papei, a făcut ca Dionisie să aibă acces la studiul calendaristicii. Bun cunoscător al astronomiei, știință deprinsă în timpul uceniciei la Alexandria, el a propus numărătoarea anilor „de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu de la împăratul Dioclețian, ca până atunci, pentru ca astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre și pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului nostru.” Era creștină astfel întemeiată a intrat în vigoare la Roma în anul 527, iar până la începutul mileniului al doilea a fost adoptată în toată lumea creștină.
La vremea bătrâneților, Cuviosul Dionisie trimitea către „venerabilii domni și frați prea iubiți Ioan și Leonțiu” din Dobrogea o traducere în a cărei prefață scria: „Poate pare lucru nou celor neștiutori că Sciția, care se arată îngrozitoare prin frig și în același timp prin barbari, a crescut bărbați plini de căldură și minunați prin blândețea purtării. Că lucrul stă așa, eu îl știu nu numai printr-o cunoaștere din naștere, ci mi l-a arătat și experiența. Se cunoaște că acolo, într-o comunitate pământească deschisă, am fost renăscut cu harul lui Dumnezeu prin Taina Botezului și am fost învrednicit să văd viața cerească în trup fragil a prea fericiților Părinți, cu care acea regiune se slăvește ca de o rodire duhovnicească deosebită. Credința lor strălucind prin legătura cu fapta bună, era pentru toți pildă de viață și sinceritate. Ei nu erau prinși în mreaja nici unei griji lumești și puteau spune cu Apostolul: «Cetatea noastră este în ceruri». Ei au ținut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinței ortodoxe, căci, deși erau simpli în cuvânt, în știință nu erau nepricepuți…”.
Cuviosul Dionisie cel Smerit „a murit în mireasma sfințeniei” pe la anul 545, în Italia. Numindu-se pe sine „Exiguus”, adică „smerit”, s-a înălțat, iar Biserica, pe cel ce-și spunea „neînsemnat”, l-a însemnat în calendar în rândul sfinților, oferindu-i viața de credință, smerenie și dragoste față de Dumnezeu drept pildă de urmat. Casiodor îi adresa, încă din timpul vieții, cuvinte de invocare, asemenea unui sfânt canonizat: „Să mijlocească pentru noi, el care obișnuia să se roage împreună cu noi, ca să putem fi ajutați acum prin meritele lui, cu rugăciunea căruia am fost întăriți aici pe pământ.” (articol de Alexandru BRICIU)
Sursa: ziarullumina.ro
