Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești

În Biserica Ortodoxă Română este sărbătorit astăzi, 10 ianuarie, Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești.

Sfântul s-a născut în anul 1816 în satul Calapodești, azi în județul Bacău, primind din botez numele de Alexandru. Tatăl său era Gheorghe Constantin Luchian, diacon la biserica satului, iar mama Ecaterina Manase, călugărită mai târziu sub numele Elisabeta. A învățat carte la școala satului. Încă nu terminase școala când tatăl său a fost chemat la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să învețe meșteșugul legării de cărți, pentru a contribui și el la întreținerea familiei.

Pe când avea 20 de ani și-a părăsit familia, îndreptându-se spre Mănăstirea Neamț, dar starețul de aici nu l-a primit. A mers atunci spre o mănăstire din Țara Românească, se pare la Căldărușani, în care erau încă vii tradițiile paisiene, moștenite prin ucenicii vrednicului de pomenire, starețul Gheorghe. Aici fratele Alexandru s-a dovedit a fi cu luare aminte la toate cuvintele de învățătură ale părinților, nevoindu-se cu rugăciunea, cu postul, cu ascultarea, așa cum se cuvine celor dornici de viață călugărească. Fără îndoială că va fi stăruit și în citirea cărților folositoare de suflet, lucru pe care nu-l făcuse în copilărie. Starețul de aici l-a tuns în monahism, dându-i numele de Alipie.

După doi ani a plecat la Muntele Athos, despre care îi vor fi vorbit unii din părinții mai în vârstă care trăiseră în acea „grădină a Maicii Domnului”. S-a așezat la Schitul românesc Lacu, unde se nevoiau mulți călugări de neam român, fiind cunoscut de toți pentru asprimea vieții călugărești care se ducea acolo. În acest schit s-a întărit sufletește, prin ascultările la care a fost rânduit, ca și prin sfaturile pe care le primea cu dragoste și smerenie de la părinții cu învățătură și viață îmbunătățită.

Vreo patru ani a trăit în Mănăstirea Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte, mult ajutată de domnii moldoveni, precum și de familia marelui mitropolit Veniamin Costachi (1803-1842). Acum a primit „schima cea mare” a călugăriei, care cere post aspru, rugăciune și slujire neîntreruptă, devenind „schimonahul Antipa”. Se pare că tot acum a fost hirotonit întru ierodiacon și ieromonah. A trăit apoi într-o chilie, pe care a refăcut-o.

În anul 1860, Cuviosul schimonah Antipa, după o viețuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova. Tocmai atunci, doi îmbunătățiți monahi moldoveni care trăiau la Athos, Nifon și Nectarie, începuseră zidirea Schitului românesc Prodromu, care va fi terminat și sfințit în 1863. Antipa a fost rugat să meargă în Moldova pentru a strânge ajutoare, în vederea terminării lucrărilor de zidire. A stat la un metoc din Iași (Bucium) al unei mănăstiri din Sfântul Munte. Numele său ajunge să fie cunoscut și aici, încât era căutat de mulți credincioși, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste și de trăire cu adevărat creștină.

Se îndreaptă apoi spre pravoslavnica Rusie și chiar din primul an al venirii sale în Rusia, a vizitat Mănăstirea Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a așezat pentru totdeauna la Mănăstirea Valaam, și anume într-o chilie de la schitul cu hramul Tuturor Sfinților. Aici și-a continuat nevoințele duhovnicești, căutând să fie folositor obștei care îl înfiase.

După 17 ani de aspră viețuire, în ziua de 10 ianuarie 1882, Cuviosul Antipa ieroschimonahul și-a plătit obșteasca datorie, departe de țara sa, dar mereu cu gândul la ea. A fost înmormântat în gropnița mănăstirii Valaam. Pentru că era cunoscut și cinstit de toți pentru vrednicia sa, unul din ucenicii săi, ieromonahul Pimen, i-a scris viața care s-a tipărit în anul următor la Petersburg, în rusește, sub titlul: Viața vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa. Cartea s-a răspândit repede, încât în 1893 a apărut din nou, tot la Petersburg.

La noi în țară, numele schimonahului Antipa a fost mai puțin cunoscut, de vreme ce el și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în afara hotarelor ei. Dar este o mândrie pentru noi că el a fost iubit și prețuit de monahii ruși, care l-au trecut în Sinaxar ca „sfânt cuvios”, fiind singurul călugăr român athonit care s-a învrednicit de o asemenea cinstire.

Faptul acesta a constituit un temei și pentru Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în 1992, de a-l introduce în calendarele noastre în ziua chemării sale la Domnul, adică la 10 ianuarie, și de a-l cinsti ca pe un „vas ales” al lui Hristos și a-i cere să se roage pentru noi și pentru a noastră mântuire.

Comentarii Facebook


Știri recente